Reflectii sindonice intre metamorfoza si meditatie este titlul celei mai noi expozitii de pictura si obiect artistic semnata Mariana Papara. Vernisajul a avut loc la Galeria deArta Lascar Vorel a UAPR filiala Neamt.
Se spune că grecii, mari iubitori de palestră, de sport şi de frumuseţe ar fi fost primii care au inventat întrecerile sportive.
Nu ştiu dacă e adevărat, dar un lucru e cert: olimpiadele le aparţin, istoric şi spiritual. Pe timpul olimpiadelor, războaiele dintre polisuri încetau.
Mai mult chiar, bucuria de a avea un campion olimpic a generat conducătorilor unor cetăţi o nebunie frumoasă: atunci când o cetate avea un campion olimpic, se spărgea o porţiune din zidul protector al cetăţii. Se credea că un campion olimpic poate apăra singur un zid de duşmani.
Era o dată un poet care se născuse în deşert. Poate din nisip, nu din lut. Sigur cu suflarea lui Dumnezeu.
Poetul scria versuri ca toţi poeţii şi le recita cu mult patos. Nu-l asculta nimeni, nici şopârlele, nici păsările.
Şi atunci poetul şi-a îndreptat ochii într-un colţ de cer unde credea că s-ar afla Dumnezeu şi a spus: „Doamne, lasă-mă şi pe mine să văd apa. Am auzit doar că există, că e grea precum nisipul şi uşoară şi limpede precum aerul. Că apa e viaţă.”
Dumnezeu i-a răspuns înduioşat: „Întoarce-te, fiule, cu spatele la munţi şi mergi până când vei vedea apa. Dar nu te opri decât atunci când vei vedea şi o corabie.”
Tristeţea noastră, cine a ucis-o?
Corăbiile, păsările din Valparaiso
Dragostea noastră unde-i, zăluda?
În versul lui Pablo Neruda
Să ne întâlnim dragule, drago
Pe străzile din Santiago
Cine sfâşie val după val după val?
Există un anume moment al copilăriei, când cuvintele se înfrăţesc precum grâul, se apropie cu sfială un îndrăgostiţi unul de altul.
Atunci am auzit cuvântul IISUS şi imediat l-am tradus, l-am logodit şi l-am nuntit cu „ÎI SUS”.
Şi tot atunci am auzit cuvântul TOPLIŢA, pe care l-am tradus, l-am logodit şi l-am nuntit cu TOPITA, „l”-ul cel atât de lichid şi de atotputernic în copilărie, topindu-se.
Dacă, vorba fabulistului „Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face” ar fi adevărată, cred că lumea noastră ar fi mult prea cenuşie, fără surprize şi ocolită de revelaţii şi de emoţii.
Şi totuşi vreau să vă vorbesc despre zece minuni petrecute în zece zile, la Băluşeşti, în acest an.
Nu ştiţi unde e Băluşeşti? E un sat din comuna Icuşeşti, împărţit frăţeşte între două confesiuni: ortodoxă şi catolică. Asta nu ar fi o minune, dar ca un preot ortodox să slujească în biserica catolică, iar ortodocşii (băştinaşi şi oaspeţi) să participe la o nuntă catolică e un lucru de mirare.
Într-o scriere de acum câteva sute de ani, un călugăr a scris: „În bunătatea Sa nemărginită, Domnul Dumnezeul nostru a avut mare şi înţeleaptă grijă ca, pe lângă un oraş, să pună şi un câte un râu.”
Butada s-a putea extinde şi în ceea ce priveşte muntele şi valea şi am putea spune că Creatorul a avut grijă ca pe lângă fiecare munte să fie şi câte o vale.
Altfel muntele nu ar fi munte şi oamenii nu i-ar putea contempla de acolo de jos, din vale, măreţia.
Cine intra la o „personală” a Ofeliei Huţul va fi derutat de multitudinea propunerilor şi atitudinilor: pe de o parte arhitecturi severe, monumentale, având răceala nervurilor dintr-o catedrală gotică, pe de altă parte, minuţia incredibilă dintr-o natură statică.
La fel, există în pictura artistei din Iaşi o pendulare permanentă între real şi imaginar, între cumsecădenia unui personaj şi asprimea nefirească, parcă nemotivată, a altuia.
Uneori pictura Ofeliei Huţul se apropie de mirajul copilăriei, manifestând acel „fenomen de transparenţă”, copilul arătându-ne nevăzutul, pentru că el nu pictează ce vede, ci ceea ce ştie.
Bonom, cu ochi pătrunzători, aducând întrucâtva ca profil somatic cu Ion Creangă, născut la Târgu- Neamţ în 9 martie 1978, cu studii de profil la Iaşi, unde s-a stabilit şi unde profesează şi astăzi, Cosmin Mihai Iaţeşen a fost răsfăţatul ursitoarelor, acestea urându-i la naştere ca „tot ce atinge să se transforme în operă de artă”.
Prin urmare, sculptorul ieşean reuşeşte să îmblânzească lemnul, să învingă prin flacără oxiacelinenică metalul, să mângâie marmura, să topească sticla, să cioplească piatra, să modeleze până şi aerul şi cred că va reuşi şi să curbeze lumina. Dar dincolo de toate, se impun câteva adevăruri: Iaţeşen este un neliniştit, un cercetător, un căutător, un cutezător şi un cuceritor. Inteligent, de o culturalitate remarcabilă, Iaţeşen nu se lasă învins decât de simboluri, acestea obligându-i să le găsească refugii sigure, cuiburi de linişte şi de nelinişte în operele sale. Supratema operei sale este zborul, din care se dezvoltă fractalic temele şi subtemele, motivele, miturile şi simbolurile, semnele şi însemnele.
Aflat acum la a 14-a expoziţie personală, iconarul Ioan popei este un consacrat, în toate accepţiile cuvântului. Cunoscut ca un foarte bun portretist (pentru portret a primit importante premii, între care unul la concursul „Artur Verona”), artistul, născut la 15 iulie 1954 la Agapia (nume de rezonanţă al picturii noastre bisericeşti, prin Nicolae Grigorescu, îndeosebi), nu a avut dificultăţi de adaptare, severitatea canoanelor picturii bizantine invitându-l la o disciplinare, la o aprofundare a materialului pictural. Ioan Popei este un adept al lui Dionisie din Furna, celebra Carte de pictură a acestuia fiindu-i „carte de căpătâi”.
Având o mână foarte sigură, rapidă, curajul unor tuşe energice, decisive, dar şi un natural simţ al culorii, Ioan Popei poate reuşi atât în pictura în ulei, de dimensiuni relativ mari, cât şi în miniaturi, subiectul „narat” fiind întotdeauna surprinzător, uneori tratat ironic, alteori în registru grav sau simbolic.
Icoanele sale l-au făcut însă celebru, îndeosebi după 1989, când preocuparea sa specială a devenit pictura de icoane pe lemn.
Scriam cândva despre artistul Ioan Popei şi icoanele sale:
„Icoanele pe lemn ale lui Ioan Popei sunt aşchii din arborele Sfânt. Nici aurul veneţian, nici „patina” atât de iscusit obţinută, nimic din „secretele” unui bun artist nu contează, ci arta de caligraf, minuţia, credinţa şi iluminarea. Icoanele lui Popei sunt pictate direct cu raze de lumină. Unele icoane au graţia siluetelor găsite pe vase egeene. Altele au severitatea şi precizia icoanelor de Novgorod. Cu siguranţă că, pe Popei, însuşi Anastasie Crimca şi l-ar fi dorit ucenic sau chiar colaborator.”
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.