JURAMANTUL LUI HOMER (71)

C.I.U: Ar fi interesant dacă ne-am întoarce asupra operei, cu propriile tale opțiuni, preferințe, ierarhizări. Dacă ar fi să alegi 100 din cele 10001 aforisme, la care te-ai opri? Și o întrebare suplimentară: de ce ai această predilecție pentru 1, 101, 111, 10001. E o întâmplare sau ai în vedere anumite semnificații, valori, simboluri numerice?

L.S: Pentru răspunsul la întrebarea asta a trebuit să recitesc toate aforismele. Și, pentru a respecta cerința, m-am oprit la 100 de aforisme din volumul FULG(E) (U) RAȚII. Adică o selecție din 3334 de aforisme. Deci, la două volume, însumând 6666 de aforisme, nici nu m-am mai oprit. A fost incredibil de greu, Mai bine aș fi scris altele noi. Așadar:

*1. Acceptă limitele altora ca pe propriile tale limite și vei fi fericit.

*2. Adevărata muzică o găsești între sunete, așa cum poezia se ascunde printre cuvinte.

*3. Admir pe cei care fac conștient lucruri inutile. Cele mai utile lucruri au fost la început inutile.

*4. Adulții se copilăresc, copiii se vor adulți. Fiecare e nemulțumit de vârsta sa.

*5. Ai accepta să mori acum, pentru a fi nemuritor mâine?

*6. Ai dreptul să te îndoiești de orice, mai puțin de mintea ta.

*7. Ambiguitatea este magia de a spune mai multe într-o singură expresie.

*8. Amintirea este libertină, iar visul anarhist.

*9. Anonimul este acel artist care a ajuns atât de celebru, încât nu mai are nicio importanță cum îl cheamă.

*10. Anotimpurile se ofilesc; numai florile rămân vii.

*11. Ar trebui să existe un tratat dedicat tăcerii, așa cum există tratate de oratorie.

*12. Aripa e dăltuită de zbor.

*13. Aș învinge timpul, dar nu am găsit încă vasul în care să-l păstrez.

*14. Aș vrea să fiu sclavul libertății.

*15. Atunci când scrie un poem, mâna se roagă.

*16. Avea un trup pe care-l puteai acuza de plagiat.

*17.Belciugul e și el un inel, numai că nu se poartă pe deget, ci în nas.

*18. Broasca acuza păsările de lipsă de transparență. Și asta din cauza ouălor.

*19. Ca să ai o perspectivă, fă întâi un pas înapoi.

*20. Ca să ne uităm la soare, trebuie să avem o eclipsă.

*21. Caii se caută după dinți și femeile după limbă.

*22. Caricatura unui monstru poate da un chip mai frumos decât originalul.

*23. Cascada e un râu care vrea să se sinucidă, dar nu reușește.

*24. Căsătoria este singurul domeniu social unde cererea e egală cu oferta.

*25. Căsătoria e un cumul de arte, dintre care obligatorii sunt trei: arta seducției, arta conversației și arta culinară.

*26. Când doi se ceartă, zâmbește. Fiecare dintre ei va crede că îi dai lui dreptate.

*27. Când iubești, trandafirul nu are spini. Când urăști, trandafirul nu are petale.

*28. Cea mai groaznică moarte pentru un poet: să moară înecat în propriile sale cuvinte.

*29. Cel mai mare blestem erotic: să te îndrăgostești de soacră.

*30. Cele mai nesuferite pisici sunt cele care latră.

*31. Celula e temelia vieții. Cu o condiție: să nu fie celula unui condamnat la moarte. *32. Chiar și munții îmbătrânesc.

*33. Compromisul e arta în care pierd toți, având iluzia că fiecare câștigă.

*34. Creația e media aritmetică între vis și realitate.

*35. Cunoașterea nu se certifică prin legi.

*36. Curcubeul nu poate fi pictat convingător de nici un mare maestru al artei. Dar e pictat ușor de orice copil care a descoperit o cutie cu culori.

*37. Cuvântul e cel mai puternic lucru din lume. Nu scapă de el nici Dumnezeu, nici Diavolul, deși amândoi încearcă să se ascundă după alte nume.

*38. Cuvintele sunt atât voce, cât și ecou. E imposibil ca cineva să nu fi spus înaintea ta, cuvintele tale.

*39. Dacă bătaia e ruptă din rai, ce e ruptă din iad?

*40. Dacă există punctualitate, ar trebui să existe și virgularitate.

*41. De când am auzit că universul are o gaură de vierme, mi-l imaginez tot mai mult sub forma unui măr.

*42. De când eram copil mă întreb cum e posibil să te bagi în sufletul cuiva. N-am găsit încă răspunsul.

*43. De ce se spune că e sărac cu duhul, când de fapt e sărac cu mintea?!?

*44. De eroi întreabă cerul, nu pământul.

*45. Din întuneric poți să tai lumină.

*46. Doar falsurile sunt originale.

*47. Dragostea este o nebunie lucidă sau o luciditate nebună.

*48. Dumnezeu dorește ceruri și cercuri, iar oamenii cecuri și cepuri.

*49. E mai bine să fii sclavul adevărului, decât stăpânul minciunii.

*50. E o artă să dăruiești, e o religie să primești.

*51. Eram frumoși ca umbra unei erori.

*52. Fă cât mai multe lucruri, dar pe rând.

*53. Fă un lucru întreg: nimeni nu se mulțumește să traverseze o jumătate de râu.

*54. Gândește-te că orice femeie este un copil. Sau că poate avea un copil. Sau că ești pentru ea un copil.

*55. Iarna făpturii mi-e cald și tihnit bârlog pentru suflet.

*56. Imaginea timpului oprit e pânza de păianjen.

*57. Inspirație înseamnă a respira un mister.

*58. Iubirea e un copac fără rădăcini și fără tulpină.

*59. Îmi doresc o fabulă cu zei care să vorbească și ei ca oamenii.

*60. Îl recunoști pe Diavol pentru că se poate deghiza ușor în Dumnezeu. Dumnezeu nu va accepta niciodată să se deghizeze în Diavol.

*61. În lipsa altor calități, modestia poate fi și ea o calitate. Așa cum e cumințenia unei fete urâte.

*62. În sporturile cu mingea, jucătorii fac tot ce pot ca să scape de ea.

*63. Întâmplarea a făcut atâtea celebrități, încât i s-ar cuveni și ei o statuie.

*64. Înțeleptul și bețivul merg pe un singur drum și pe mai multe căi.

*65. Înțeleptul va găsi și ceea ce nu caută.

*66. Jarul e amintirea pojarului.

*67. M-am luptat atât de mult cu timpul, încât cu timpul a ajuns să facă parte din mine. Și, spre satisfacția mea, îl înving, îmbătrânindu-l.

*68. Masca ascunde un chip, propune un altul, dar are grijă să nu i se vadă propriul chip.

*69. Natura este singurul lucru care este eroare și adevăr în același timp.

*70. Nu te lăsa admirat decât dacă ai devenit statuie.

*71. Nu te limita la limite.

*72. Nu te poți prăbuși decât zburând, nu te poți împiedica decât mergând, nu poți fi învins decât luptând.

*73. Nu tot ce e logic e comestibil.

*74. Nu uita că ai două urechi: una pentru adevăr, una pentru minciună.

*75. Numai matrițele pot fi originale.

*76. Nu-mi plac, deși-s gustoase trufele, pentru că-mi sunt oferite de porci.

*77. O minte bună într-un om pervers e ca vinul bun turnat într-un butoi cu varză murată.

*78. O remarcă ecologică tristă: o pădure de mâini pentru un codru de pâine.

*79. Oamenii greșesc atunci când caută perfecțiunea. Dacă Dumnezeu ne-ar fi dorit așa, ne-ar fi făcut direct îngeri.

*80. Oglinda e singura fotografie care nu are trecut.

*81.Oricât de rotundă ar fi o masă, cineva tot trebuie să fie în capul mesei.

*82. Oricât te-ai strădui, nu poți îndrepta pe nicovală curcubeul.

*83. Orice religie se bazează întâi pe spaimă și apoi pe speranță.

*84.Pământul e singura planetă care nu poartă niciun nume de zeu. Nici de Dumnezeu. Într-un fel poți spune că nu are niciun Dumnezeu.

*85. Până la urmă toate găurile sunt negre. Fie pentru că au prea puțină lumină, fie că au prea multă.

*86. Pentru un afront, nu deschizi un front. *87.Poți măsura cu degetul, cu palma, cu cotul, cu pasul, cu privirea. Dar cel mai bine e cu capul.

*88. Poți recupera lumina unei lumânări?

*89. Poziția dungilor te face marinar sau pușcăriaș.

*90. Refuz să fiu concubinul vieții mele.

*91. Religia este o stare de spirit instituționalizată.

*92. Să vezi nevăzutul, să auzi neauzitul, să pipăi nepipăitul, să guști negustatul, să miroși nemirositul – acestea sunt atributele nebunului sau ale poetului.

*93. Semnul egalității e paralel cu realitatea.

*94. Singura eroare divină pare să fie omul.

*95. Și elefantul și anumiți fluturi au trompă. Totuși nu se pot compara.

*96. Te poți murdări și cu alb

*97. Toate ființele se străduiesc să fie ceea ce sunt.; numai omul luptă din răsputeri să fie ceea ce nu este.

*98. Uitarea e armăsarul ce paște iarba timpului.

*99. Uneori nu te trădează doar vocea, ci și respirația.

*100. Unii au o memorie formidabilă: își amintesc și ceea ce nu s-a întâmplat.

Cred în magia numărului 1. Însemna unicitate, început, reluare, spirală. În Introducere în filozofie, David vorbește despre virtuțile și proprietățile numărului 1, stabilind și faptul că provine de la monadă. De fapt, 1 este mai mare prin adunare decât prin înmulțire… 1 este cifra mea: are ca planetă soarele, ca piatră rubinul și diamantul, ca metal aurul, ca zodie leul, ca zi favorabilă duminica. Asta după Gladys Lobos citire (Numerologia magică). Eu am ca planetă soarele, sunt leu, am ca metal aurul, m-am născut într-o zi de duminică…1 este simbolul omului în picioare, este principiul activ: creatorul. Lui îi corespunde litera A, prim literă, litera începuturilor. (după Dicționarul de simboluri al lui Chevalier și Gheerbrant).

JURAMANTUL LUI HOMER (70)

C.I.U: Ai scris, în 2019, „Monografia județului Tulcea”. Mă așteptam să citesc o carte aridă, doar științifică. Observ însă că avem de-a face cu o carte mai altfel, o carte în care fantezia ta ne facilitează cunoașterea unor legende total necunoscute despre aceste ținuturi. Cum le-ai găsit (dacă le-ai cules de undeva) sau cum le-ai creat, mai ales că nu ești din zonă?

 L.S: Ei, le-am inventat. Am plecat de la realitățile evidente, dar apoi am scris două legende despre Delta Dunării, o legendă despre sturioni, una despre pelican. Cred că sunt frumoase. Sunt lucruri de mare poezie în deltă, realități magnifice, e un ținut binecuvântat. Nu sunt din zonă, dar Dobrogea m-a fascinat dintotdeauna, fiind un creuzet de popoare, etnii, religii, obiceiuri. E locul unde pământul se sărută cu cerul prin ape. Locul unde marea se unește cu fluviul, unde apa și pământul își împart frățește perimetrul. Sper ca monografia să fie citită de cât mai mulți oameni, să fie o invitație de a vizita Dobrogea profundă, nu doar țărmul Mării Negre.

C.I.U: Știu că în prezent lucrezi la un roman. Ce temă ți-ai propus? Poți să-mi spui, în „secret” (nu vor ști decât cititorii acestei cărți) titlul? Cred că până finalizăm noi acest „Un interviu cât… două vieți”, romanul tău va fi gata de tipar. Al câtelea volum al Operei tale este?

L.S: Lucrez de fapt la patru romane. Cel la care scriu efectiv acum este Donatorii de suflete. Am plecat de la o sintagmă, o expresie nedreaptă: Donatori de organe. Oamenii nu sunt mașini, să li se schimbe plăcuțele de frână, ambreiajul, cauciucurile de iarnă, uleiul sau mai știu eu ce. Oamenii dăruiesc și primesc prin transplant și o parte de suflet. De aici am plecat. De la un transplant de inimă. Numai că inima are, ca și creierul, memorie. Protagonistul, un preot, este invadat de memoria tinerei de la care primise inima. Este o carte de iubire, despre iubire, acea iubire care este un principiu universal, o lege a firii, mai puternică decât legea gravitației. Cred că romanul va fi gata prin iunie-iulie. Aș vrea ca de ziua mea de naștere, 23 iulie, prima zi din Leu, să-l țin în mână ca pe o carte tipărită. A doua carte, a doua din tetralogia Orgoliul Orologiului, din care a apărut până acum Funia de nisip, va cuprinde viața mea de la 8 la 18 ani și se va numi Vopsitorul de poduri. Al treilea volum se va ocupa de perioada 18-38 de ani, iar ultimul, de la 38 de ani până în prezent. Din acest volum am scheletul complet și vreo 40 de pagini scrise. A treia carte din care am realizat cam jumătate, vreo 180 de pagini, se numește Rezervația. E un proiect la care lucrez de vreo câțiva ani. Va fi o carte polemică, voi vorbi despre frumusețea patriei mele, dar și despre dorința unor străini care ne vor în rezervații, în Evul Mediu, dar, desigur, autentici. În fine, ultimul dintre romane va trata despre călătoria lui Aethicus Donares în jurul lumii. Mai am de strâns date, proiectul îmi e clar numai pe jumătate. Curios sau nu, pe la 14 ani îmi doream să scriu o carte care să se numească Ultimul jurnal de bord al Atlantidei. S-ar putea să includ în Opere complete, romanele Gambit și Emisferele de Brandenburg. Nu vor fi simple reeditări, ci cărți aproape rescrise. Deci nu știu ce poziție va ocupa Donatorul de suflete. La fel și celelalte romane despre care am amintit.

JURAMANTUL LUI HOMER (69)

C.I.U: Să zicem că am ajuns la Senectute… Eu, recunosc, am cam ajuns… O fi această perioadă aceea a marilor sinteze ale noastre sau ale altora? Ne aduce și acel element atât de necesar pentru o viață liniștită : detașarea?

 L.S: Eu cred că vremea de realizare a marilor sinteze a venit acum, atât pentru mine, cât și pentru alții. Sunt detașat, într-adevăr. Timpul, paradoxal, lucrează în favoarea mea. Îmi doresc mult să-mi realizez proiectele. Nu am nici un fel de crispări. Sunt sigur că ceea ce îmi propun, realizez.

C.I.U: Tudor Vianu afirma că „Orice om este un ratat față de aspirațiile sale”. Cât adevăr incumbă această concluzie a marelui estetician în ceea ce-i privește pe scriitori?

 L.S: Radiografia lui Vianu este corectă. Și aș spune că asta e adevărata stare de fapt a Creatorului. El trebuie să aibă mereu și mereu alte aspirații. Dacă le-a îndeplinit, e un om pierdut, chiar dacă pare împlinit. Omul trebuie să aibă rezerve de speranță, trebuie să fie capabil să facă oricând încă un pas. Povestea cu ratatul este din perioada interbelică. Știi povestea cu rața care nu se ratează…

C.I.U. Știm că în actualitatea noastră literară se vorbește despre anumiți „boieri ai minții”, persoane cu mare influență politică și care au fost mai mereu protejați cu burse, cu traduceri ale „operelor” în străinătate, cu… Îi știi, îi detești sau îi admiri?

L.S: Îi știu, nu îi detest, nu îi admir. „Traducțiile nu fac o literatură”, dar sunt necesare. Trebuie să facem și export de cultură. Singurul lucru pe care mi-l doresc e acela ca să fie promovată valoarea, nu nonvaloarea. Întotdeauna au fost asemenea „profitori”. Dar uneori aveam ambasadori culturali precum Lucian Blaga.

C.I.U: Am fost torturați, pe vremea comunismului, cu miniștri analfabeți, cu indivizi ajunși mari șefi cu facultăți terminate înainte de a absolvi un liceu… În prezent avem miniștri, deputați, senatori etc. cu facultăți finalizate la timp, unii au chiar doctorate neplagiate… Cum s-a schimbat viața noastră, dar și a culturii naționale în condițiile acestea?

L.S: Nu știu dacă e chiar așa. Am avut și miniștri, ai Culturii, ai Învățământului de mare valoare. Problema e alta. Aveau ei cu adevărat putere? Sau cel care tăia și spânzura era Comitetul Central al P. C. R. ? Nu știu dacă nu ești ironic în a doua parte a întrebării. Mărturisesc că nu știu nici măcar numele miniștrilor Culturii, ai Educației Naționale, ai Cercetării… Guvernul nu prea contează, fiind presat de Parlament și de Președinte. Dar românul este o fire adaptabilă. Se descurcă și fără. Sunt multe manifestări de excepție în țară, realizate de oameni inimoși, cu dragoste pentru cultură și valoare. Te-a ajutat cumva Ministerul… pentru Festivalurile tale de mare valoare, cu ecou internațional? Sprijină cineva dintre oficialități, material, revista ta, atât de dorită și de respectată? Dacă da, atunci îmi cer scuze sprijinitorilor. Dar nu cred că voi fi în această situație. În legătură cu facultățile și doctoratele neplagiate. Sunt prea multe doctorate în economie, drept, științe sociale etc. Multă vreme, universitari pe prestigiu internațional nu își puteau da doctoratele. Am prins perioada când, student fiind, am putut participa la susținerea doctoratului de către profesorii mei. În fiecare săptămână aproape se susținea un doctorat. Dar asta pentru că zeci de ani nu se dăduse „dezlegare”… Nu avem programe naționale coerente de sprijinire a culturii naționale în țară sau străinătate. Primarii cheltuiesc banii de la capitolul „cultură” pe iepurași, steluțe, artificii, recitaluri de muzică… aproximativă, pe tot soiul de festivaluri tradiționale: ale usturoiului, pălincii, sarmalelor, gulașului etc. Aduc voturi, lumea se bucură și se satură… Noroc că mai sunt tabere de pictură, festivaluri literare importante, Târguri de carte, nu doar de haine și de încălțăminte second hand…

JURAMANTUL LUI HOMER (68)

C.I.U: Spre deosebire de totalitarism în care statul avea biciul, în democrație de acum stăpânul este… banul. Oare e nevoie întotdeauna de un stăpân?

L.S: Nu, dar asta e situația. Trebuie să ne ferim atât de bici, cât și de ban. Cum? Arătându-le limitele, viciile, relativitatea. Atunci când poți demonstra că tirania biciului poate impresiona un moment, dar nu istoria, poporul, spiritul uman, biciul devine de mătase sau chiar mângâiere. Sau evantai, dacă tot trebuie să dai din mână. Câteodată artele, îndeosebi plastica se răzbună și un tablou ajunge să coste milioane de dolari. Sunt multe de spus, dar artistul trebuie să fie cu adevărat liber. Să nu se teamă de bici și nici de ban.

C.I.U: Ai avut, înainte și după 1989, legături cu politicul? Politicienii te-au sprijinit intr-un fel sau altul în misiunea ta de Om al Culturii?

L.S: Așa cum ți-am mai spus, nu am fost și nu voi fi niciodată membru de partid. Ca artist, simpatizez cu cei mulți, îmi doresc dreptate pentru toți, democrație în adevăratul sens al cuvântului. Ca scriitor, sunt însă și liberal, pentru că artele sunt liberale. Am fost însă sprijinit de unii oameni politici, care erau în primul rând oameni și apoi membri de partid. Să dau câteva exemple: cărțile cu adevărat bune să găseau foarte greu. Primele zece exemplare erau rezervate secretarilor de partid de la județ. Evident, aceștia nu cumpărau toate cărțile reținute. Și atunci Mihai Andriș, care răspundea la județeana de partid de „Scrisori”, mă chema și îmi arăta cărțile rămase. Așa am reușit să-mi fac rost de cele mai râvnite cărți. Amza Săceanu, un intelectual fin, un teatrolog respectat, ne apăra, cum putea și el, pe noi, scriitorii, ori de câte ori intram în conflict cu partidul. Porfir Negrea, care era mai mult într-o funcție administrativă, de prim-vicepreședinte, mi-a înlesnit un schimb de locuință, adică o cameră în plus. Aveam dreptul, nu asta era problema. M-am dus la el în audiență și m-a întrebat pentru ce îmi doresc încă o cameră. I-am spus că „…mă sufocă miile de cărți pe care le am. Nu mai am unde să le pun.” A zâmbit: „Cum, nu aveți o soacră handicapată, un copil autist, nu se mută părinții la voi?” Apoi mi-a spus: „Îți mulțumesc pentru sinceritate!” Într-o săptămână aveam apartamentul în care locuiesc și acum. A mai fost apoi vecinul meu, Valeriu Mihăilă care era Contabil – Șef la Gospodăria de partid. Cu ajutorul lui am făcut rost de vreo două kilograme de cârnați și vreo două de mușchi. Aveam nevoie pentru o pomană. Dar, așa cum spuneam, eram prea mărunt ca funcție și prin urmare orice funcție administrativă, un director de instituție căpăta o aură mitică. Cei de la partid erau în Olimpul lor, nu prea erau văzuți. Erau desigur printre ei și lichele, și oameni răi, care făceau mult rău, dacă puteau. Dar erau și oameni de ispravă. Uneori o constrângere se termina neașteptat de bine. La un moment dat, Ceaușescu a cerut ca scriitorii să fie printre oameni, să scrie despre fabrici și uzine, despre realizările socialismului. Am fost convocați la Cabinetul de Partid, instruiți și repartizați, e drept, după preferințele noastre. Eu am ales ferma zootehnică Girov, Fabrica de ciment Tașca și Întreprinderea de Țevi Roman. Urma să scriem câte un reportaj despre vizitele noastre, reportaje găzduite cu generozitate în ziarul Ceahlăul, organul de presă al Partidului. La fermă, director era Costache Lupu, fost profesor de română, care mi-a dat voie să mângâi un vițel care avea vreo două zile. Am mângâiat cel mai fin lucru, cea mai fină mătase din viața mea. Tot acolo am aflat că mulsul mecanic era racordat la ritmul cardiac al vacii. La Tașca am văzut cuptorul în care se obținea cimentul. Parcă eram într-un vulcan activ sau într-un tunel incandescent. La I.T. Roman, vrând să facă plăcere gazdei, criticul de artă Valentin Ciucă a spus: „Suntem copleșiți de munca dumneavoastră. Faceți șuruburi, pe când noi…” La care Directorul a răspuns: „Și dumneavoastră faceți șuruburi. Numai că șuruburile noastre ruginesc, se decalibrează, devin adesea inutile. Dumneavoastră faceți șuruburi pentru eternitate”. După 1989 am avut mai multe contacte cu oamenii politici. Unii erau remarcabili, buni profesioniști, cu o mare capacitate de efort. Eram imediat după Revoluție, oamenii se autoiluzionau, credeau sincer în vremuri mai bune. Am fost purtător de cuvânt la Prefectură, Consiliul județean și Primăria Municipiului Piatra-Neamț. Am cunoscut mulți oameni politici, de la Ion Iliescu la Nicolae Văcăroiu, Adrian Năstase, Victor Ciorbea. În ultimul timp, fiind pensionar, nu mai am timp de asemenea contacte. Totuși, uneori mai sunt chemat, consultat în unele probleme de specialitate. Singura funcție pe care o am este cea de Președinte al Comisiei de atribuiri de denumiri pentru străzi, oboare, instituții. Dar, repet, politicul nu m-a interesat niciodată. Nu am solicitat niciodată sume pentru vreun proiect personal, un album, o carte, o manifestare etc. Și asta mi-a dat o independență la care țin mult.

JURAMANTUL LUI HOMER (67)

C.I.U: Există, oare, vreo perioadă a vieții tale, pe care ai dori s-o ștergi din biografie?

 L.S: Nu. Desigur, mi-aș dori eliminați timpii morți datorați bolilor, unui anume fel de a fi al meu, hai să-i spunem chiar „oblomovism”. Mi-aș fi dorit mai multe momente astrale, mai multe opere. Dar nu mi-aș dori să-mi șterg din biografie o anumită perioadă a vieții. E ca și cum, iubind muntele, ai dori să dispară câmpia. Eșecurile, înfrângerile, staționările, neîmplinirile nu au făcut altceva decât să amplifice valoarea victoriilor, împlinirilor, biruințelor. Mi-aș dori cât mai mult timp, nu neapărat cantitativ, cât calitativ.

C.I.U: Asist deseori la discuții îngrijorătoare despre cultura generală. Unii o detestă, alții vor s-o păstreze. În lumea occidentală, „civilizată”, oamenii sunt infirmi la acest capitol și o duc bine din punct de vedere material. Începem să ne asemănăm cu occidentalii, dar nu avem traiul lor îmbelșugat. Se va mai citi la noi ca în comunism? Am devenit nostalgic, după cum vezi….

L.S: Avem nevoie de cultură. Nu neapărat pentru a fi producători, ci și consumatori. Cultura te orientează în timp și spațiu, luptă deci cu apriorismele tale. E ca limbile unui ceas enorm, care bate ora exactă, care indică segmentele de timp, cărămizile lui. Dar e și o busolă, arătându-ți fără greș adevărul, frumosul, adevărata credință. Cu cât știi mai multe, cu atât ești mai acomodat, mai orientat. Ce s-ar întâmpla cu un matematician de geniu, dar care nu are habar de geografie? Ar fi un mereu un rătăcit, un dezorientat.

C.I.U: Noica și Nae Ionescu ridiculizau cultura occidentului, recomandau chiar desprinderea de această cultură a băcanului, a untului… Cioran, din contra, afirma că Apusul este Răsăritul nostru… Cine avea dreptate?

L.S: Nu știu dacă trebuie să fim atât de brutali, să despărțim Orientul de Occident. De unde începe Occidentul? De la Sibiu? De la Timișoara? De la Viena? Olandezii cred că Viena aparține Orientului. E ca și cum am vorbi de emisferele creierului, partajate brutal. Ce are Occidentul în plus față de Orient? Raționalitatea? Precizia? Curățenia? Cultura? Să dăm două exemple: Cifrele arabe, de fapt indiene, au revoluționat știința. Cum scriem 88 cu cifre romane? Sau chiar 8? VIII. Deci cu patru semne, de fapt o adunare V+I+I+I. Francezii spun la 97 quatre vingt dix-neuf adică de patru ori câte douăzeci + zece + nouă. Mai mult, chiar cifra 0 ne vine și ea din Orient. Sistemul binar bazat pe 0 și 1 este limbajul calculatorului și nu este o creație a Occidentului. Aproape jumătate din marile invenții ale omenirii provin din China. Nu fac o pledoarie în favoarea Orientului, dar încerc să fiu corect, drept, până la urmă lucid. Nu putem funcționa doar cu Emisfera dreaptă. Eu cred că românii au o mare șansă de a fi la hotarul dintre Orient și Occident, iar dintr-un alt punct de vedere, de a ne afla în centrul Europei (aflat fizic pe lângă Baia Mare). Raymond Poincaré spunea: Que voules-vous, nous sommes ici aux portes de l’ Orient, ou tout est pris à le légère… Un Avicena ar putea spune că „suntem la porțile Occidentului, unde totul se ia prea în serios…” Nord contra Sud, Vest contra Est. Prejudecăți! „Lumina vine de la răsărit”. Când Sadoveanu a scris asta, semidocții au crezut că el se ploconea Rusiei. În realitate e vorba de o deviză masonică! Ne pretindem cetățeni ai lumii, dar suferim de europocentrism. Dar ce ne facem cu Japonia? Cu China? Cu Dubaiul? Chiar cu Turcia, uluitoare în multe privințe. Și mai e ceva: Grecia, Egiptul unde sunt, în Orient sau Occident? Ne declarăm creștini, îndeosebi catolici, suntem cei care am pornit cruciade, dar uităm că prima țară creștinată, în 303 este Armenia, iar a doua, în 327, este Georgia (Gruzia). Să dau un exemplu. Eram convins că Renașterea, Evul mediu european a creat în plastică fantasticul. Prin heraldică, prin cărți, prin construcții de catedrale. Am fost la Ankara, La Muzeul Civilizațiilor Anatoliene. Tot ce părea creația Occidentului se găsea acolo. Numai că era mai veche cu un mileniu, poate două… Eu cred că trebuie să respectăm toate culturile. Avem de învățat de la toate. Și poate că, într-un moment de inspirație divină, un român va dărui ceva din geniul acestui popor, celorlalte culturi și popoare. Am mai povestit o întâmplare cu Giselle Bienne, o scriitoare franceză. Credea că literatura română e inexistentă. Atunci am întrebat-o care este specia literară pe care francezii au impus-o lumii. Mi-a spus că eseul. Și atunci i-am spus că din zece eseiști francezi contemporani, vreo șase sunt români. Și i-am enumerat pe Pius Servien, Matila Ghyka, Stefan Lupașcu, Lucien Goldman, Emil Cioran, Mircea Eliade. La care i-am mai adăugat pe Eugen Coșeriu și Gheorghe Uscățescu. A rămas cu gura căscată și a admis că da, în acest caz, literatura română e „valabilă”, că „spiritul românesc a fecundat cultura franceză”. Eu cred că până la urmă trebuie să profităm de statutul nostru de a fi acolo unde suntem, în timp și spațiu.

JURAMANTUL LUI HOMER (66)

C.I.U: S-a făcut adesea apropierea între Noica și Eminescu. Așa cum și în Germania s-a făcut între Heidegger și Hölderlin. Oare nu se întâmplă în România ceea ce s-a întâmplat în Germania, acolo unde Heidegger afirma, despre Hölderlin, că germanii nu sunt pregătiți să-l înțeleagă pe marele poet-gânditor? Românii sunt pregătiți să-și înțeleagă „miracolul românesc”, „omul deplin al culturii române”(Eminescu)?

L.S: Da. Orice generație e pregătită să ia contact cu „omul deplin al culturii române”. Eminescu, precum și alte genii, are o structură poliedrică, deci multe fețe, fațete. Evident, fiecare dintre noi îl vom recepta pe Eminescu într-un anume fel, convenabil nouă. Uneori el va fi valorificat de anumite grupuri de interese. Eminescu e o autoritate supremă, poetul nostru național și, în lipsă de alte argumente, te poți sprijini pe un vers sau altul din opera poetului. Eminescu va fi un poet cosmic, terestru, misogin, afemeiat, legionar, ateu, religios, naționalist, xenofob, mason, clasic, romantic, impresionist, expresionist, germanofil, anglofil, francofil, metafizic, astrofizic, fizician genial, matematician de excepție, istoric. Poate fi orice, în funcție de interesele de moment ale cuiva. Un geniu suportă orice. Deci românii sunt pregătiți oricând să-și înțeleagă miracolul. Atâta doar că trebuie să fie conștienți că vor înțelege un miracol parțial.

C.I.U: Dacă Reiner Maria Rilke propaga ideea că suferința poate să ne dea energii nebănuite, care să ne ducă spre autodepășire în orice domeniu, pentru alți oameni, de obicei pentru oamenii comuni, suferința ne poate îndrepta spre credință… Ești de acord cu aceste energii teribile venite dinspre suferință? Și dacă nu suferim, nu mai avem energii? Cei care „crapă”(nu-i un cuvânt prea academic) de sănătate, nu au energii „nebănuite”?

L.S: Literatura, arta în general se bazează pe tensiune, adică pe diferență de potențial. E vorba deci de energii cinetice, de transfer. Suferința ne îndreaptă, fie spre credință, fie spre arte, științe. Cel care suferă poate iubi sau poate urî. Suferința nu e legată doar de starea de sănătate sau de starea materială. Există o suferință superioară, acel „mal du siècle”, „weltschmerz”, „lacrima rerum” sau „patos” (în sens etimologic). Celelalte suferințe, cum ar fi cea fizică, interesează mai puțin. Cel care „crapă de sănătate” are energii de echilibru, potențiale, statice. Artistul se vindecă de suferință prin suferință, creează. Până la un punct e scoica cu un fir de nisip strecurat în valve și care va da perla. Suferința disciplinează, concentrează, e centripetă. Dar tot ea înseamnă vibrație care devine ritm. Iar ritmul e esența artei.

JURAMANTUL LUI HOMER (65)

C.I.U: În privința lui Eminescu, vom întâlni în practica istoriei și criticii literare atât supralicitarea „prin discursuri encomiastice și goale”, ceea ce este o insultă pentru însuși geniul eminescian, dar și o „paranoia negaționistă”, care-i contestă orice merit în poezie. Cred că și într-un caz, și în celălalt este o avansată paupertate intelectuală a așa zișilor cercetători, cum au observat anumiți critici… Știindu-te un mare admirator al lui Eminescu, m-ar interesa foarte mult părerea ta….

L.S: Îți voi spune două întâmplări cu tâlc. Student fiind, eram îndrăgostit de poezia lui Blaga, a lui Arghezi, Ion Barbu, George Bacovia. Ca să rămân doar la cei patru mari sau „3B+A”. Și colegii mei trăiau aceeași stare de spirit. Eminescu era considerat prea cantabil, prea romantic, poezia sa părea vetustă, depășită chiar, dintr-un alt secol. Eram la un curs special de Teoria literaturii condus de Savin Bratu. Seminarul îl țineam tot cu el. Ne-a întrebat care este părerea noastră sinceră în legătură cu poezia românească. Care ar fi după noi cel mai mare poet român? Unii dintre noi am răspuns Lucian Blaga, alții Ion Barbu, alții Tudor Arghezi. Savin Bratu ne-a propus să analizăm câte o poezie din cei trei, care ni se pare nouă cel mai greu de analizat, cea mai dificilă. Am ales câte o asemenea poezie, convenția era să nu fie mai lungă de trei strofe, pentru a avea timp de analiză în cele două ore regulamentare. Am reușit: și cu Barbu, și cu Blaga și cu Arghezi. Nici nu am avut nevoie de două ore pentru fiecare… Apoi Savin Bratu ne-a propus o poezie de Eminescu, scurtă, intitulată Se bate miezul nopții. Credeam că o terminăm în mai puțin de o oră. După trei seminarii, adică șase ore, ne-am dat bătuți. Am înțeles atunci de ce e atât de uriaș Eminescu. Am încercat apoi singur să „înving” poemul. Am avut nevoie de aproape 60 de pagini! O a doua întâmplare, povestită mie de profesorul Ion Rotaru, o „figură” (o spun cu cel mai mare respect!) se referă la o întâmplare curioasă, stranie, avându-l că protagonist pe Eminescu. Profesorul era translator pentru delegațiile care veneau în vizită la Universitate. Acum venise o delegație din India. Erau vreo șase profesori, dintre care șeful lor, conducătorul lor vorbea fluent românește. Oricum se vorbea în engleză… Ion Rotaru i-a întrebat ce anume ar vrea să viziteze în București. Șeful lor a spus fără ezitare: „Am vrea să ne reculegem la mormântul compatriotului nostru Mihai Eminescu.” Reacția lui Ion Rotaru a fost cea normală: „Bine, dar Eminescu e român!” (Până atunci se vorbise în engleză). „Și român…”, a spus împăciuitor profesorul indian. „Dar Eminescu nici nu a fost în India!?!”, a continuat contrariat Ion Rotaru. „A fost”. Și a citat un vers celebru din Eminescu: Căci vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi. „Nu putea scrie acest vers dacă nu știa legenda celor doi zei frați, care se găsește numai în mânăstirea cutare din India”. Și profesorul indian i-a povestit legenda: „Erau doi zei frați care s-au certat. Unul, la mânie, i-a retezat cu paloșul gâtul fratelui său. Și de atunci capul acelui zeu se rostogolește prin univers. Iar noi, lumea aceasta, nu suntem decât visul din acel cap de zeu care agonizează de mii de ani…” Nu știu dacă profesorul Rotaru mi-a povestit parabola, basmul, pilda, legenda, mitul, ce o fi, pentru ca să citesc cu atenție versurile, să citesc printre rânduri, dincolo de rânduri. Eminescu e mereu actual, incitant, încifrat, ezoteric, așteptând decodările noastre. Și mai e ceva, rămânând doar la cei patru mari poeți deja amintiți: Eminescu are vehemența lui Arghezi, dar și viziunea sa panoramică, are blândețea înșelătoare a lui Blaga, la cei doi poeți cuvintele și sintagmele fiind aureolate. Are simplitatea lui Bacovia și precizia acestuia. Are ermetismul și limbajul modern al lui Ion Barbu. În fond Eminescu este suma lor.

JURAMANTUL LUI HOMER (64)

C.I.U: Trăind noi în era internetului (abuziv, i-aș zice), crezi că sfârșitul Galaxiei Gutemberg este pe aproape? Vom trăi să vedem moartea Cărții?

L.S: Cartea moare mereu de la Gutemberg încoace. Și va muri și peste 500 de ani. Sigur, se poate schimba suportul cărții, poate deveni chiar unul virtual, dar CARTEA nu poate să dispară. Știe cineva că într-o bibliotecă județeană cu 300.000 de unități biblioteconomice sunt adunate peste 97% din cunoștințele civilizației noastre? Și e vorba de cărți. Internetul e rapid, prompt, dar nu poate ierarhiza corect informațiile. O carte o poți lua cu tine în pat, în orice călătorie, e foarte ieftină în comparație cu un laptop, nu trebuie alimentată de la o sursă de energie, poate fi răsfoită, întoarsă, e comodă. Cartea e aristocratică, internetul prea uniformizant. Cartea nu are nevoie de licențe, nu se poate virusa, nu e confuză, cu trimiteri derutante… Deci, ca să vezi moartea cărții, dragă prietene, trebuie să te pregătești să fii nemuritor.

C.I.U: Deși nu este niciun pericol să se întâmple ceea ce visez eu (apariția unui nou Eminescu), ți-ai imagina vreodată ce s-ar întâmpla la această apariție? Trăind noi, acum, într-o perioadă a urii, a lipsei dialogului civilizat, a contestării oricărui talent, n-am asista, neputincioși, la fuga din țară a geniului pe care-l așteptam de 131 de ani?

L.S: Ei și ce? Și Eminescu a fost la Viena și Berlin. Se va întoarce, mai puternic, mai cult, cu mai multă experiență. Nu cred că vom asista la un nou caz Caragiale, care să se autoexileze la Berlin. Constat însă că acorzi o prea mare putere urii, contestației. Chiar dacă ea există, chiar dacă e mult întuneric, lumina va birui întotdeauna. Să luăm un exemplu: întunericul e sfâșiat, omorât de orice rază de lumină. Nu trebuie să luminez tot întunericul, pentru a mă orienta într-o cameră întunecoasă: e nevoie doar de o lanternă. Pentru că întunericul e static, iar lumina e dinamică. Poți să-mi spui care e viteza întunericului? Eu și oricine îți putem spune care e viteza luminii. Chiar în vid…

JURAMANTUL LUI HOMER (63)

C.I.U: Plecând de la celebra frază a personajului din „Bărbierul din Sevilla-”„Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose”- ai avut sau ai încă inși care au încercat sau mai încearcă – din motive numai de ei știute – să te împroaște, într-un fel sau altul, cu noroaiele sau lăturile pe care le produc?

L.S: Sincer, nu. Nu sunt o persoană conflictuală, nu am încălcat teritoriul nimănui, nu am scris de rău despre cineva, atât de rău încât să existe o contrareacție, nu sunt implicat politic. Sunt vreo două persoane care nu sunt de acord cu mine, dar nici eu cu ei și suntem chit. Nu am fost atacat dur niciodată cred că din două motive; nu au avut de ce și apoi s-au temut de reacția mea, fiind totuși un polemist de temut, un critic până la urmă, un pamfletar, un foiletonist. Cam asta e situația de azi. Poate că după apariția cărții noastre să apară „noutăți”.

C.I.U: Fiind un doritor de evenimente, de cunoaștere, sunt sigur că, dacă s-ar putea, ai sta multe luni din an în călătorii. Cu ce te întorci din fiecare călătorie? Știi că nu mă refer la bagajul cu acele nesemnificative cadouri, ci la bagajul de cultură, de impresii, de… Pe unde ai fost, pe unde ai mai dori să ajungi?

 L.S: Am fost cam prin toată Europa, mai puțin Spania, Portugalia, Țările Baltice și Nordice. În Franța, Italia, Grecia, Germania, Olanda, Austria, Ungaria, am fost de mai multe ori. Am mai călătorit în Turcia, Armenia, Gruzia, Rusia, Ucraina (Moldova de peste Prut nu se pune fiind tot România). Vreau să scriu câteva cărți pentru care am documentarea asigurată, inclusiv mii de fotografii, cărți, imagini, pliante. O carte se va numi Cu toiagul prin Olimp (desigur, despre Grecia), alta Șapte pisici albe, șapte pisici negre (despre „Balcania”), poate voi scrie o carte despre Rusia… Anul trecut am fost în Ungaria, Austria, Germania, Luxemburg, Olanda, Belgia, Anglia, Franța, Cehia, Slovacia, adică 10 țări. Cu un an înainte vizitasem Serbia, Croația, Muntenegru, Macedonia, Bosnia-Herțegovina, Albania, Bulgaria, Grecia…

C.I.U: Marele meu prieten, Nicolae Breban, îmi spunea, într-unul dintre interviurile pe care i le-am luat, că „denigratorii sunt un semn al viabilității operei mele”. Tu cum îți tratezi dușmanii literari?

L.S: Nu prea am așa ceva acum. Probabil sunt încă neinteresant pentru ei. Să sperăm că peste câțiva ani voi avea, asta ca să merg pe ideea lui Nicolae Breban.

C.I.U: Care crezi că poate fi viitorul literaturii noastre? Ești pesimist sau optimist? Cu mențiunea mea (pe care nu-i obligatoriu s-o accepți) că un pesimist este un ins „foarte bine documentat”….

L.S: Cred în viitorul literaturii noastre. Suntem un popor inteligent, talentat, bine informat, cu mulți tineri de mare valoare. Așa că sunt optimist. Și mai e ceva. Literatura mare se formează în urma marilor crize. Ce literatură aveam după crizele din 1929-1933! Câte capodopere! Peste 100 de romane de mare calibru, o poezie de valoare cel puțin europeană, o critică fabuloasă… Acum suntem după mai bine de 30 de ani de criză. De ce nu am avea o mare literatură prin anii 2025-2035? Adică la o sută de ani distanță…

JURAMANTUL LUI HOMER (62)

C.I.U: Am cunoscut critici literari care se conduceau – se mai conduc încă – după celebra maximă a lui Cicero- „Oderint dum metuant”! (Urască-mă numai să se teamă de mine!). În ceea ce mă privește, aș prefera critica lui Perpessicius și aceea a lui Eugen Simion… Și pe a ta, firește. Tu ce preferințe ai avea?

L.S: Și eu prefer acest tip de critică. Eugen Simion era unul dintre cei mai mari critici români, poate cel mai mare. Sentința lui e adesea definitivă, greu, foarte greu de contracarat. Dar Eugen Simion citește tot, compară, croiește de zece ori și pe urmă taie. Îmi mărturisea odată că el nu ar putea să scrie o istorie a literaturii române, pentru că l-ar încurca epoca pe începuturi. El nu e un istoric literar, ci un mare critic. Rămâne imbatabil atunci când analizează perioada contemporană. Scriitori români e o operă exemplară, unică, de referință. Dar nici eu nu îl văd scriind Istoria literaturii române vechi. Alții s-au grăbit să vină cu cărămizi. Cine le citește? Dacă vreau să citesc despre literatura veche îl caut pe Alexandru Piru, pe Nicolae Cartojan, chiar pe Ion Rotaru. Dacă vreau să studiez perioada pașoptistă îl citesc pe Paul Cornea. Dacă vreau să citesc despre perioada marilor clasici îl am la îndemână pe George Munteanu. Dacă mă interesează literatura interbelică îl am la dispoziție pe Ovid S. Crohmălniceanu. Dacă studiez momentul 1918 excelent este Constantin Ciopraga. Îmi place subiectivitatea și implicarea lui G. Călinescu, dar admir și eleganța stilului lui Tudor Vianu. Și așa mai departe. Asta nu înseamnă că nu sunt pagini strălucitoare la Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Nicolae Ciobanu, Florin Manolescu, Matei Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Sergiu Pavel Dan, Edgar Papu, Șerban Cioculescu, Marian Popa, Adrian Marino, Ioan Holban, Adrian Dinu Rachieru, Petru Isachi, Teodor Codreanu, Grigore Grigurcu, Aurel Sasu, Ion Pop, Silviu Angelescu, Constantin Călin, Ioan Dănilă, Petru Solonaru, Perpessicius, Dan Grigorescu, Șerban Stati, Cristian Livescu, Sorin Alexandrescu, Zoe Dumitrescu- Bușulenga, Mircea Anghelescu, Virgil Ardeleanu, Ion Apetroaie, Alexandru Balaci, Garabet Ibrăileanu, Marin Beșteliu, Ion Bianu, Ion Biberi, Ovidiu Bârlea, Nicolae Iorga, Savin Bratu, Gheorghe Bulgăr, Dumitru Caracostea, Ion Caraion, G. Cardaș, Liviu Călin, Al. Căprariu, Constantin Noica, Valeriu Cristea, Dan Cristea, Constantin Cubleșan, Doina Curticăpeanu, Al Ciorănescu, Petru Comarnescu, Ștefan Augustin Doinaș, Al. Elian, Adrian Fochi, Ovidiu Drimba, Valeriu Râpeanu, Eugen Dorcescu, Mihai Dragomirescu, Nicolae Densușianu, Al. Dima, Mihai Gafița, L. Galdi, Niculae Gheran, Alex. Ștefănescu, Aureliu Goci, Emil Gulian, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Gelu Ionescu, Gheorghe Glodeanu, Vl. Streinu, Ion Ianoși, Edgar Papu, Mircea Iorgulescu, George Ivașcu, Eugen Lovinescu, Vasile Lovinescu, Ștefan Lupașcu, Titu Maiorescu, Mircea Martin, Dumitru Micu, Marin Mincu, Vicu Mândra, Mihai Novicov, G. Oprescu, Z. Ornea, Andrei Oțetea, Al. Paleologu, Romul Munteanu, Marian Popa, Culiță Ioan Ușurelu, Mircea Muthu, I. Negoițescu, Ioana Em. Petrescu, O. Papadima, Al. Rosetti, Constantin Dram, Vasile Spiridon, Petru Poantă, Sextil Pușcariu, Mihai Ralea, Cornel Regman, D.D. Roșca, Eugen Schileru, Pius Servien, Lazăr Șăineanu, Laurențiu Ulici, M. Ungheanu, I, Vartic, N. Tertulian, Mircea Tomuș, Paul Georgescu, Radu Țeposu, Paul Zarifopol, Silvian Iosifescu, Mircea Zaciu, Ion Rotaru, Dan Horia Mazilu, Ion Vitner etc. Pare o simplă listă, cam lungă, dar pentru mine e vie, în spatele acestor nume stau cărți pe care le-am citit cu nesaț. Pe unii dintre acești critici i-am cunoscut personal, unii au scris despre mine, mi-au fost profesori, m-am pregătit cu ei pentru bacalaureat, admitere, pentru examenele de grad sau cel de doctorat. Lista este reconstituită din memorie și cu siguranță e una incompletă. Și nu am amintit aici nici un nume de critic străin, deși sunt cu zecile chiar în biblioteca mea, de la Albérès la Paul Zumthor, ca să fie de la A la Z. Minunați oameni, minunate cărți! Am toată colecția Studii a editurii Univers și cei care citesc aceste rânduri știu la ce mă refer.