VIITORUL CULTURII ŞI AL NAŢIEI E MAI SINISTRU DECÂT LUMINIŢA DE LA CAPĂTUL TUNELULUI

cultureREGIONALIZAREA CULTURII

S-a susţinut, în ultimii zece ani, în opoziţie cu celebra şi sinistra sintagmă centralism democratic, că o expresie directă a democraţiei este descentralizarea.

Din punct de vedere administrativ, descentralizare este un câştig imens, imediat. Nu mai ai nevoie de la centru pentru a-ţi gestiona propriul buget comunitar.

Aparent, şi pentru cultură, descentralizarea ar fi un factor benefic. Să ne explicăm: cine cunoaşte mai bine decât cei în cauză (adică localnicii) importanţa unei personalităţi, a unui monument, a unei aniversări?

Mă refer,desigur, nu la valori universale sau naţionale cum ar fi, în zona Neamţului, un Ion Creangă, ci la acele valori locale care, în condiţiile unui centralism… interesat, ar fi condamnate la uitare, din lipsă de fonduri.

Ar dispărea manifestările legate de Sărbătoarea Războienilor, de Vacanţele muzicale, de Festivalul de folclor, de numele unor V.A.Urechiă, Gavriil Galinescu, Aurel Dumitraşcu, I. I. Mironescu, Mihail Jora, Sergiu Celibidache etc., manifestări tradiţionale, intrate adânc în conştiinţa nemţenilor.

Poate că şi Festivalul internaţional de teatru s-ar ţine tot la Bucureşti, acolo unde se mai ţin câteva sute de manifestări anual.

Mai greu ar fi cu mănăstirile, Neamţul sau Bistriţa neputând fi transferate (deocamdată) în capitală.

(ÎN) SEMNE CREŞTINE

La Galeriile de artă din Piatra-Neamţ

diana-braescu-icoane-afis„Pentru omul religios, spaţiul nu este omogen; el reprezintă rupturi, falii; există porţiuni de spaţiu calitativ diferite de celelalte”. (p.21)

„Mitul povesteşte o istorie sacră, adică un eveniment primordial.” (p.88). Cele două citate din Mircea Eliade (Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, 1992), sunt chei necesare pentru a pătrunde în lumile artei; orice act de contemplaţie, chiar pasivă, rămâne un act iniţiatic. Arta modernă a încetat a fi doar narativă, fără a-şi trăda vreodată vocaţia mitică şi religioasă.

Expoziţia artiştilor plastici din Bacău, având ca invitaţi…două gazde (Doru Ulian şi Mariana Papară), intitulată sugestiv Însemne creştine este în mod fericit neunitară; sunt parcurse aproape cu ostentaţie secole de cultură, laică şi religioasă. Orice comentariu este faliat; fiecare autor încearcă (şi reuşeşte) să propună un univers plastic propriu, atât ca viziune, cât şi ca tehnică. Impresia de ansamblu e cea oferită de Sagrada Familia a lui Gaudi.

Ion Văsâi pendulează între folclor şi sacralitate, masca fiind pecetea tainei, anticamera unei (con)sacrări.

Zugrav de subţire, trăind însă anonimatul meşterilor populari, Mircea Baciu repictează … Voroneţul, „frescele” sale având expresivitate şi adâncime.

Remarcăm la Ştefan Pristavu variaţiuni pe o temă dată, iar la Aurel Stanciu cuminţenia bine temperată a griurilor.

Doru Ulian resacralizează natura, oferind variante ale genezei. Mihai Bejenaru oferă câteva ipostaze creştine, iar Daniela Miron reciteşte (pentru noi) infernul dantesc, plasându-ne, spaţial şi temporal, într-o prelume, stratificată şi misterioasă.