Spirit eleatic în aparenţă, Dinu Huminiuc pare permanent egal cu sine, imperturbabil la mode şi modele., la „ismele” care au invadat nu doar spaţiul pictural, ci întreaga zonă a culturii contemporane.

Preocupat în cel mai înalt grad de esenţe, Dinu Huminiuc le caută la origini, în cultura cucuteniană, cea care propunea ca fiind fundamentale culorile pământului.

Dacă arta cucuteniană se bazează pe motivul spiralei, Dinu Huminiuc caută engrame, ca amprente ale unei realităţi arhetipale.

Paradoxal, pictura lui nu devine intens plastică, ci muzicală, cu teme mereu dezvoltate simfonic, cu nuanţe de semitonuri.

Peştele – de exemplu – se dematerializează, este redus la un „schelet” simbolic, iniţiatic, numele său grecesc „ichtyos” conţinând formula recunoaşterii sacrului, pentru creştini cel puţin.

Rematerializarea peştelui se face prin infinite tuşe, printr-o ţesătură semănând cu pânza Penelopei, dar având vigoarea şi rigoarea filozofică a unui Ulise.

Mâna – ca obiect – este tentaculară, asemenea unei ameobe, dar şi vulnerabilă, asemenea unei găuri albe, conţinând golul. Un gol dramatic, o amintire a pătimirilor lui Iisus, o rană învinsă, o cicatrice sublimă, celestă. Pironul a fost scos, tandru şi vinovat.

Umanul este parţial reabilitat, poate percepe ceva din panorama sacrului.

După cum singur (se) mărturiseşte, Dinu Huminiuc îşi doreşte monumentalizarea miniaturalului.