Contactul cu pictura lui Dumitru Bostan e întotdeauna unul fertil, intri în alertă, nu vrei să cazi în capcanele pe care le intuieşti totuşi, eşti sigur că ele există, te bucuri dacă le descoperi, ai revelaţia pe care ţi-o dă întâlnirea cu umorul inteligent, fin, apropiat de ironie, totuşi gratuit, ca joc superior al spiritului.

Ultima sa expoziţie de la Galeriile Lascăr Vorel din vara lui 2012 confirmă câteva din metaforele sale obsedante, traduse nu o dată în mituri personale.

O primă metaforă este legată de contrastul dintre realitate şi imaginar, rezolvată în unele cazuri chiar prin titlul tabloului. Coasta de Azur ne-ar duce spre un peisaj mirific, mediteranean, plin de palmieri, de hoteluri de lux, de verdeaţă luxuriantă. Nimic mai fals: Coasta de Azur a lui Dumitru Bostan Senior e un colţ de mahala, recognoscibil în orice târg valah, ardelenesc, dobrogean sau moldav interbelic, de o sărăcie lucie, cu rufe multicolore puse la uscat şi la vedere, semănând cel mult cu un peisaj sicilian neorealist.

Livrescul este asumat ca punct de plecare în mai multe cazuri: în Disputa albă pictorul se bazează pe ambiguitate, castelul putând fi o mănăstire, o închisoare, o tabără, atmosfera e germană, romantică, pe pe malurile Rinului, cu o muză Lorelei care inspiră un poet de început de secol XIX. Numai că atât Lorelei cât şi poetul sunt deja… statui.