Prezenţă relativ discretă până acum în peisajul plastic nemţean, Elena Chiru ne-a propus recent o expoziţie personală interesantă, cu peste 30 de lucrări, realizate majoritatea în ulei pe pânză la Asociaţia Clubului Pensionarilor Neamţ.

Elevă a prof. Arcadie Răileanu, Elena Chiru a învăţat de la acesta culoarea, precum şi curajul confesiunii directe. Până la un punct, picturile sale, mai ales peisajele montane seamănă cu cele ale Vioricăi Ciucanu, altă elevă a lui Răileanu.

Pictura Elenei Chira transmite în primul rând emoţie pură, atent distilată în/prin nuanţe. Pictura poate tinde spre monocromie (semnul celor aleşi!) îndeosebi în dominante de verde.

Cerul e jos, greu, indecis, în culori ce par reflexul ierbii sau al munţilor. Gândul te poartă spre maeştrii olandezi din sec. XVI-XVII, numai că, acolo, în Olanda, cerul nu poate fi sfâşiat de munţi, de unde şi impresia apăsătoare, pe când la noi o asemenea propunere surprinde, mai ales dacă este vorba de un peisaj montan.

La Elena Chiru peisajul pare melancolic, trist uneori, remarcându-se ca un laitmotiv absenţa totală a omului. Până şi casele sunt vagi, fantomatice, par castele, vile, dar şi case plantate întâmplător în peisaj, ca o clădire a unei halte feroviare, pe lângă care ochiul nostru sau vreun tren grăbit trece aparent fără a-i remarca prezenţă. E un început de lume, cu cascade somnoroase sau chiar îngheţate, cu case zgribulite, îngrămădite, suferind de frigul unei ierni prea generoase, părând un decor dintr-o piesă romantică sau dintr-o poveste de iarnă.