DA, IUBESC HARTIA
Hârtia îmi aduce (mereu, stăruitor, implacabil) aminte de copilărie. Cu ajutorul ei, am ajuns constructor de avioane, de rachete, de spărgătoare de gheață (de fapt bărcuțe, dar pentru un copil cada albă din baie poate fi un ocean înghețat convingător), de animale fabuloase (o „solniță” putea fi o labă de dragon), iar zmeul de pe deal pe care îl struneam ca pe un bidiviu îndărătnic ne ridica tuturor privirile spre cer, admirativ.
Tot din hârtie imaginam trompete și acordeoane, iar apoi, descoperind „origami” am putut face orice din hârtie, de la șopârle la flori, de la plante la umbrele, de la animale la zeități.
Aparent, izvoarele Tazlăului sunt mai puţin celebre decât cele ale Nilului, Oltului sau Amazonului. În realitate ele sunt atât de numeroase, încât nimeni nu ştie de unde izvorăşte Tazlăului şi-ţi va răspunde ca un copil isteţ: din munte.
Deşi nu îşi propune explicit acest lucru Mesageri ai portului naţional. Familia regală a României este o operă ştiinţifică, o monografie a portului şi costumului popular românesc, un album cu multe imagini inedite sau foarte puţin cunoscute despre Familia regală.
Se pune firesc o întrebare: a fost costumul pentru familia regală a României, un moft, o încercare de a obţine simpatia românilor, o lovitură de imagine?
Am în faţă o nouă şi impresionantă carte, editată de Clubul Colecţionarilor din Piatra-Neamţ probează activitatea entuziastă a unor oameni care îşi propun să nu treacă indiferenţi pe lângă marile evenimente ale neamului, care înţeleg cât de importantă este memoria culturală, istorică şi de imagine a românilor. De această dată e vorba de o carte dublă, cu două subiecte care s-ar fi putut dezvolta independent, dat care prin cuvânt şi imagine se reunesc convingător: Mesageri ai portului naţional şi Familia regală a României. De fapt chiar titlul apare formulat astfel.
O continuare, practic o a doua parte a Uniformelor de general, dar şi a microromanului Pe strada Mîntuleasa este povestirea Incognito la Buchenwald, povestire ambiţioasă, poate prea teoretică şi declarativă în intenţii pe alocuri, dar cu foarte multe planuri narative, dintre care cel puţin unul fantastic.
Cu povestirea Uniforme de general intrăm în lumea spectacolului, temă ce va marca pregnant de acum înainte creaţia lui Mircea Eliade.
Fantasticul din Ivan este bazat pe confuzia de planuri dintre vis şi real. Abil, scriitorul înscenează o situaţie-limită, agonia unui muribund pentru a face verosimilă această confuzie.
„Mă întreb ce se va înţelege din această nuvelă – şi cine va înţelege. „Simbolismul” de bază e evident (sau, cel puţin, aşa mi se pare mie): e inversiunea mitului orfic. Nu Orfeu coboară în infern ca s-o readucă pe Euridice la viaţă, ci ea, femeia (Leana), îl caută, îl găseşte şi-l scoate din „Infern” (adică, din „pierderea de sine”, amnezia, alienarea în care sombra – periodic – Adrian. Dar câte alte „sensuri”, doar sugerate în nuvelă, nu se adaugă bine cunoscutului scenariu mitologic! În primul rând, răsturnarea „ierarhiei”: Orfeu nu se adresa „elitelor”, ci oamenilor de rând, mulţimii. Pe ei vroia să-i transforme, obţinând această mutaţie a omului fără de care lumea e ursită auto-destrucţiei. De aici, pentru Adrian, valoarea politică a Poeziei. Dar această Poezie el n-o comunică direct, publicînd-o. Însărcinează pe Leana s-o „cânte” prin cârciumi şi grădinile de vară. Asta nu mai aparţine mitologiei orfice, ci aminteşte de unul din motivele gnostice: inactivitatea bărbatului. Ca şi în filmul lui Bergman The Magician, Profetul (= „Simion magul”) e „mut” şi se exprimă prin soţia lui (= „Elena”).
Senzaţia unică pe care ţi-o crează acest roman este aceea că Timpul agresează un spaţiu devenit neîncăpător, că labirintul temporal este mai mare (noaptea de Sânziene) decât labirintul spaţial (pădurea).
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.