Geografie lirica: Manastirea Dealu – Targoviste (1)

Suntem în AN CENTENAR, când este necesar mai mult ca oricând să ne amintim, dar mai ales să cunoaștem și să prezentăm principalele momente din istoria patriei, atât în mass-media cât și în toate activitățile cultural-artistice – principalele momente din istoria acestui popor frumos și înțelept. Generațiile tinere au acest drept, să-și cunoască strămoșii pentru a-i putea respecta pentru jertfa lor de-a lungul timpului.

EVA LAZEA –BLESTEMUL HOTARELOR

Ne-am obişnuit, atunci când citim versuri semnate de poeta Eva Lazea, să găsim texte cu tăietură impecabilă, cu structuri fixe (catrene, terţine, distihuri), cu specii  clasice, precum sonetul sau rondelul, mai mult, cu un autor capapil să se joace subtil şi inspirat cu forma, semănând din acest punct cu George Topârceanu, cel din „Parodii originale”.

Prin urmare, poeta reuşea exerciţii de simpatie cu diverşi poeţi, parodiindu-i, parodia fiind, în acest caz, şi o formă de salut colegial.

Remarcam în acele versuri o anume seninătate, o impersonalizare a expresiei şi a conţinutului, semn al unei reale distincţii.

Volumul de faţă apare într-un registru cu totul nou, poeta devenind gravă, patetică, implicată, realizând o lirică patriotică de cea mai bună calitate.

Despre Ancadier: Eva LAZEA – COCHILIE CU MĂRGĂRITARE

Lucian Strochi - AncadierulANCADIERUL – o carte sfințită în care chiar litera are conotație „ades divină” și „Ca semn ceresc, o literă-i lumină”, plină de comori intelectuale și culturale, ca o carte sacră a cugetului, „Lumină lină din lumină / Umbră veche și divină”, ni se prezintă într-un veșmânt deosebit, având toate piesele valoroase – și încă altele în plus la fel de prețioase – care să întregească veșmântul, să formeze întregul. Deschizi cu evlavie – dacă ești un cititor cultivat, iubitor de artă, de lectură – acest volum editat într-o grafică somptuoasă care cadrează conținutului atât de valoros.

Scriitorul – dar mai ales poetul Lucian Strochi – ne introduce cu modestia sa caracteristică în acest tom impunător cu o „ODĂ sau mai degrabă o PREFAȚĂ despre ce este ANCADIERUL și pentru cine a fost scris”. Se vrea a fi – și chiar este – o slăvire a vieții, acest univers enigmatic nesfârșit, „Căci lumea-ntreagă nu-i decât o carte. / Cine-ar citi-o desigur că ar ști / Că versul este, dincolo de moarte.”

Viziunea poetului despre lume, cosmos, – „Când doar el tivește, tainic, universuri, / Și leagă, abil, stelele-n constații” – armonia universului și complexitatea vieții, ne este redată printr-o imaginație debordantă, prin care poetul ne dezvăluie toată măsura geniului său, relatând viața în toate ipostazele ei.

Tratează cu prisosință cele două teme vaste – iubirea și dorul – care sunt stări de sine și în sine. Și ce frumos spune poetul „Dar viața-nvie încă din cuvinte”, când până și livada „vorbește-n șoapte …”, tot mirajul vieții și al naturii, al universului, având darul de a-l fascina, „Și nu știu cum să-i spun decât iubire”.

Universul vieții este un tot, natură și ființă, dor și iubire, legat de universul infinit, până și „iarba mângâie blând cerul”, în el se regăsește ființa, omul, adică poetul, însetat de cunoaștere – „Mi-e mâna cumpăna vechii fântâni” – însetat dar nu de orice cultură, „O sete vine amarnic din bătrâni”, poetul având și un „Dor de cele sfinte, / Ochi pentru cuvinte, / Brazdă pentru minte.”

La prima atingere, pătrundere în universul poetului, poeziile par de o puritate profundă, ca înaintând să descoperim că însăși cugetarea este pătrunzătoare, o filozofie subtilă.

Mintea omului are potențialul de a fi foarte creativă în confruntarea cu dificultățile atât de variate ale vieții, cu problemele lumii. Ea poate să-l domine sau poate fi folosită ca un slujitor util, când se găsește modalitatea prin care se liniștește zbuciumul, ceea ce se face doar prin înțelegere, un simț sănătos al umorului care să ducă spre meditație, pentru că meditația aduce o inteligență ce radiază, are darul de a îmbogăți viața. Și doar o minte relaxată, creativă poate funcționa la capacitatea maximă a inteligenței sale, unice fiecărui individ, care în final îl conduce în sensul potrivit spre creativitate.

Eva Lazea – ÎNTRE DIDAHII ŞI DIDASCALII

Am citit cu mult interes paginile EVEI LAZEA, strânse în volumul VIAŢA-MIRACOL ŞI ÎNTÂLNIRE şi mărturisesc faptul că mi-a venit greu la început să încadrez opera sa într-un gen şi specie convenabile. Jurnal interior, confesiuni, predici, culegere de aforisme, pilde, fabule, eseuri? Toate acestea şi încă ceva pe deasupra. În plus, în prima sa versiune, volumul de „proză” era dublat de un consistent, substanţial volum de poezie de bună calitate, ce tempera însă, tocmai din cauza lirismul intens, elegiac şi meditativ, ceva din fervoarea „didahiilor”.

Deşi pare greu de acceptat, mai ales imagistic, sportiva performantă şi apoi profesoara de educaţie fizică urcă într-un imaginar amvon, dialogând cu cititorii (ascultătorii) săi despre iubire, cuvânt moarte, credinţă, viaţă, speranţă, voinţă, relaţia om-om, artist, frumos, adevăr, adică despre teme şi motive literare, filosofice, estetice şi religioase fundamentale.

Filtrându-şi experienţele personale, picareşti şi pitoreşti, crezând nestrămutat în iubire şi cuvânt, având un exacerbat cult al prieteniei, Eva Lazea impresionează prin discursul său, interesant întotdeauna, aflat la cea mai înaltă tensiune, deopotrivă patetic şi liric.

La început m-au deranjat desele trimiteri ale autoarei, deşi toate erau judicioase, pentru că simţeam că scriitoarea are ea însăşi destulă forţă argumentativă, umor, luciditate şi persuasiune pentru a nu avea nevoie de atâtea „cârje ideologice”, aşa cum un elev silitor simte nevoia să-şi apere punctele de vedere asupra unei opere literare, apelând la citate. În plus mă temeam că aceste citate să nu îndepărteze scrierea de literar, trimiţând-o în non-literar, adică într-un text ştiinţific.