FLORIN TEODORESCU SAU DESPRE HIPNOTISMUL PICTURII

florin-teodorescu-2Florin Teodorescu este un pictor contemporan din Iaşi, binecunoscut pietrenilor.

Se află acum la a şaptea personală de la Galeria Lascăr Vorel (după cele din 2000, 2001, 2007, 2008, 2010 şi 2011) şi, de fiecare dată, a surprins plăcut prin valoarea compoziţiilor, prin echilibrul psihologic fragil pe care personajele sale ni-i propun, ca într-un dans pe sârmă.

Călătoria iniţiatică propusă de pictor poate avea ca puncte de plecare Matisse – printr-o abilă şi subtilă rezolvare a planurilor secunde, Mondrian – prin precizia decupajelor, Edvard Munch – prin expresionismul patetic al discursurilor personajelor, Renoir – prin valorificarea savantă a combinaţiilor de roz şi negru, dar şi românii Corneliu Baba – prin compoziţie şi prin distribuţia protagoniştilor, Dan Hatmanu – prin spiritul ironic şi ludic, Lascăr Vorel – prin patetismul figurilor, prin limbajul gestual, devenit parapictural (aşa cum există un limbaj paraverbal).

Importante nu sunt însă aceste puncte de plecare, ci punctele de sosire, totdeauna originale, neliniştitoare, incomode pentru lenea noastră spirituală.

Iată, câteva exemple, din această expoziţie, dar şi din cele mai recente: Regina nopţii nu mai e doar o floare frumos mirositoare, cu rochie albă de mireasă; florile devin trâmbiţe, noaptea e sfâşiată, prelungirile florii devin cuie, gheare, spini, ghimpi.

Caii de pripas, patru la număr, rămân singuratici, într-o pădure (atât de rară încât pare un decor de teatru) abia sugerată, ce nu ascunde animalul, dimpotrivă, îl potenţează.

La o cursă de cai, accentul logic nu mai cade pe cai sau pe călăreţi, ca în celebrele picturi ale lui Degas, ci pe pălăriile doamnelor, adevăr psihologic admirabil surprins, pentru că participarea la spectacol e ea însăşi un spectacol, pălăria fiind obligatorie în societatea engleză, de pildă (Femei la curse).

În Cabaret, spectacolul e oferit doar de figură: masca (persona) prin albul ei întăreşte expresia ochilor, a gurii uşor întredeschise.

FLORIN TEODORESCU- PICTURA ÎNTRE IRONIE ŞI TERAPIE

FlorinTeodorescuIeşeanul Florin Teodorescu este un caz: doctor în ştiinţe, genetician cunoscut, cu lucrări de specialitate editate şi apreciate, cu o practică solidă în domeniul atât de fascinant şi ingrat al psihiatriei, intelectual de rasă, s-ar vrea considerat, ironic, un „pictor de duminică”, un artist naiv, din seria acelor pictori – ţărani care nu cunosc deloc legile perspectivei, dar perfect pe cele ale moralei, au un epic pictural irezistibil, un umor de cea mai bună calitate, o stângăcie care devine paradoxal, un efect artistic, o marcă înregistrată.

Nu e cazul să insistăm, întrucât ne aflăm pe o pistă falsă, dar există şi pictori naivi celebri, Henri Rousseau –Vameşul sau Ivan Generali

– de exemplu, pictori pe care orice istorie serioasă a picturii nu-i poate ocoli. La noi, un caz similar cu cel al lui Florin Teodorescu, l-ar reprezenta Petru Vintilă, scriitor cunoscut, dar, ironia soartei, cu o notorietate certă în lumea plasticii prin pictura sa „naivă”.

Pictura lui Florin Teodorescu este, aşadar, una polemică: Dali, Picasso, Van Gogh, Velasquez, dar şi Petraşcu, Pallady sau Baba devin puncte de plecare ale unui demers ironic, fals naiv: pictori celebri, capodoperele lor sunt luate „în răspăr”, în ideea, nu a demolării lor, ci a complementarizării lor, cu convingerea fermă că o capodoperă nu este o operă statică, închisă şi închistată în clasicitatea ei, ci una vie, permanent în mişcare, în devenire, o opera aperta: Mona Lisa poate avea mustăţi (ca într-un tablou celebru), clovnii lui Baba pot fi călătorii compartimentului de clasa a III-a condus de mecanicul de locomotivă Daumier, superbul nud în oglindă a lui Velasquez îşi poate pierde eleganţa şi supleţea pentru a deveni o realitate mult mai cotidiană, flască, iar peisajele campestre ale lui Van Gogh pot fi răscolite de o furtună între munţi, ciorile metamorfozându-se în vulturi.

Florin Teodorescu luptă împotriva stereotipiei, reflex facil al culturalului. A rămâne permanent candid în faţa naturii, cu simţurile treze, nealterate de labirintul cultural, comod, dar facil, iată ce îşi doreşte (şi ne doreşte ) pictorul.

FLORIN TEODORESCU SAU DESPRE HIPNOTISMUL PICTURII

FlorinTeodorescuScriam, în urmă cu vreo doi ani, despre pictorul Florin Teodorescu: „Călătoria iniţiatică propusă de pictor poate avea ca puncte de plecare Matisse – printr-o abilă şi subtilă rezolvare a planurilor secunde, Mondrian – prin precizia decupajelor, Edvard Munch – prin expresionismul patetic al discursurilor personajelor, Renoir – prin valorificarea savantă a combinaţiilor de roz şi negru, dar şi românii Corneliu Baba – prin compoziţie şi prin distribuţia protagoniştilor, Dan Hatmanu – prin spiritul ironic şi ludic, Lascăr Vorel – prin patetismul figurilor, prin limbajul gestual, devenit parapictural (aşa cum există un limbaj paraverbal). Importante nu sunt însă aceste puncte de plecare, ci punctele de sosire, totdeauna originale, neliniştitoare, incomode pentru lenea noastră spirituală.”

Acum în 2014, la aceste nume de mai sus mai poate fi adăugat Turner, într-un tablou în care o prezenţă feminină încearcă o stare de extaz, iar alta de relaxare în faţa unui cunoscut tablou al celebrului pictor englez.

Paleta pictorului s-a rafinat şi s-a întunecat, semn de nobleţe, de respingere a unei tendinţe facile de captare, printr-un cromatism agresiv, prin culori deschise, a privitorului. Monocromia se păstrează, pictorul traversează acum perioada roz (nu mai puţin de şapte tablouri intră în această categorie). Pictorul excelează în compoziţii, fiecare personaj jucându-şi un rol de compoziţie (nu e un joc de cuvinte!).

Galeria Lascăr Vorel a fost gazda tradiţională a pictorului ieşean, expoziţia din iunie 2014 fiind a 11-a, după ştiinţa noastră.