Foileton: Funia de nisip (27)

Mama plecase la sora ei la Reşiţa, bunica plecase la Bucureşti la Larisa, fata ei, rămăsesem singur cu Vica şi cu tata.

Vica ar fi vrut să plece şi ea, ce va zice lumea de mine, fată tânără în casă cu un bărbat tânăr, fără să fie căsătoriţi, nu se face, dar tata a convins-o să rămână, nu ai venit acum, te ştie lumea, vecinii, de ani de zile, eu singur mă descurc cu toate, dar ce să mă fac cu copilul, asta a convins-o, mă iubea foarte mult, de parcă aş fi fost copilul ei, nici eu nu o necăjeam, nu-i făceam în ciudă, aşa cum mai fac copiii, a acceptat să aibă grijă de mine, să spele, să calce, să deretice prin casă, să facă de mâncare, era o fata extrem de harnică şi de cuminte, o comoară la casa omului, numai cu mâncarea nu ne înţelegeam prea bine, noi mâncam mâncare gătită moldoveneşte, ea era olteancă din Caracal sau din Calafat, întotdeauna am confundat oraşele astea, prea îndepărtate de mine şi gătea olteneşte, la noi îşi gătea singură, nu se acomodase nici cu mâncarea ardelenească, cu rântaşuri prăjite, nici cu borşurile moldoveneşti, mânca înfiorător de iute, îmi dăduse şi mie să gust odată, să nu-mi fie poftă şi gura îmi luase foc, punea în mâncare mult ardei, praz şi usturoi, s-a chinuit vreo câteva zile să gătească moldoveneşte, dar nu a reuşit, aşa că ne-a gătit cum ştia ea, olteneşte, inclusiv o ciorbă de corcoduşe, care mi s-a părut bună, pentru că era destul de acră.

Bunica a venit după vreo două luni cu ideea să vin şi eu la Bucureşti, pentru vreo săptămână, chiar mai mult, şi tata, după ce a ezitat vreo două zile, s-a arătat de acord.

Nu putea să mă însoţească, nu putea să lipsească de la serviciu, dar a vorbit cu cineva, cu o familie să aibă grijă de mine până la Bucureşti, unde urma să fiu preluat din gară de Corina, vara şi naşa mea, mai mare ca mine cu exact 11 ani.

Abia aşteptam să plec, nu făcusem niciodată o călătorie atât de lungă cu trenul, aveam la mine tot ce îmi trebuia, apă, suc, ceva mâncare, chiar şi bani, pentru orice eventualitate, drumul a decurs fără vreun incident, am fost impresionat de cele patruzeci şi două de tunele cât am numărat de la Livezeni la Bumbeşti, priveam tot timpul pe geam, citeam numele staţiilor, mă uimea rezonanţa acestor nume, grăbite, ciudate, aruncate parcă, faţă de cele pe care le ştiam deja, de la Petroşani la Simeria: Băniţa, Pui, Merişor, Livadia, Baru Mare, Ohaba de sub Ponoare, Subcetate, Băcia, Simeria, mai lente şi care îţi umpleau parcă gura.

Foileton: Funia de nisip (19)

Viata-pe-cartelaVremurile erau grele. Auzesem de puncte, dar nu ştiam despre ce era vorba. Ţin minte însă cartelele de pâine. Fiecare membru al familiei primea câte un asemenea tichet. Tichetul avea o literă şi o culoare anume, nu mai ţin minte care culoare era mai valoroasă, dar mai ştiu că tata primea cea mai mare bucată de pâine, pentru că muncea şi pentru că era cap de familie, apoi mama, muncea şi ea, dar primea ceva mai puţin, nu ştiu dacă pentru că era femeie sau pentru că nu era cap de familie, adică femeile mănâncă mai puţină pâine, să nu se îngraşe.

Cel mai puţin primeam eu şi bunica. Ţin minte că pe spatele tichetului se găsea repetat de sute de ori inscripţia T.P.Pâine, adică Tichet de Pâine. Pâine. Dacă te duceai să cumperi o pâine, vânzătoarea te aştepta cu o foarfecă uriaşă, de parcă ai fi intrat într-o croitorie, dar nu, vânzătoarea decupa cu atenţie dreptunghiul de hârtie pentru ziua aceea, din câteva mişcări energice, rotind uşor tichetul şi foarfeca, harnică, tăia bucăţica de hârtie perfect, exact atât cât trebuia, apoi îţi primea banii şi primeai şi tu o pâine întreagă, albă, intermediară (integrală) sau neagră.

De la o vreme însă, nimeni nu mai cumpăra pâine, ci făină. Pentru trei tichete întregi, adică pe o lună, puteai cumpăra un sac plin cu făină albă, din care să faci patru pâini mari, uriaşe, pe care să le mânânci, pe fiecare, într-o săptămână întreagă.

Toţi coceau pâine, dar cel mai bun brutar era Dobre, vecinul nostru, el era brutar peste câteva străzi, căci îi mersese vestea de cât de bun brutar este, pâinea lui era mai pufoasă, se rupea în fâşii precum cozonacul, binecuvânta pâinea, crestând o cruce cu cuţitul pe faţa pâinii, pâinea avea o coajă aurie, de parcă era dată cu ou.

A murit un profesor ungur ducându-şi acasă sacul cu făină. A pus sacul pe bicicletă, a coborât strada cam abruptă, a vrut să frâneze la întâlnirea cu strada principală, dar, prea greu, sacul i-a luat-o înainte, dezechilibrându-l şi omul a nimerit chiar sub roţile din spate ale unui camion, acestea strivindu-i complet capul. S-a spart şi sacul de făina, aceasta amestecându-se cu creierii omului, cu sângele său.