Pietrean prin naştere, bătând la porţile adolescenţei şi purtând un nume istorico-revoluţionar, TUDOR VLADIMIR PANDURU şi-a propus să cucerească lumea prin imagini.

Asemeni unui colecţionar înrăit, pasionat, el cutreieră neobosit spaţii şi timpuri pe care le surprinde şi apoi le cotropeşte cu aparatul său de fotografiat.

Pare indiferent la tehnici, tematici şi sugestii. Iubeşte deopotrivă fotografia în alb-negru (semn al celor aleşi), ca şi fotografia color (mai facilă, dar cu mai multe virtuţi plastice).

Cândva, nu demult, pentru a descoperi lumea, se oprea asupra florilor, văzând în ele engrame, amprente de netăgăduit ale unei realităţi duale, virtuale şi reale, poezie pură, culoare absolută.

A trecut apoi la peisaj, încadrându-l corect, regăsindu-i poezia şi acolo unde ochiul nostru, leneş sau neatent, nu ar descoperi-o.

Peisajul industrial, acea natură artifex, refuzată în general de artistul plastic, îi provoacă nostalgii şi îi permite sugestii metaforice, realizând parabole ironice sau uşor melancolic-amărui.

Nu se fereşte nici de plopii fără soţ, de amurguri spectaculoase, de furtuni tropicale, de răsfrângeri. Apa devine o oglindă, omul o umbră. Umbra unei roţi de bicicletă e mai reală decât roata de bicicletă, cea reală. Surprinde spectaculosul, un incendiu neaşteptat, dar şi oamenii, treziţi parcă la viaţă şi la acţiune.

E solidar cu generaţia sa, se detaşează totuşi de spaţiu şi de timp, surprinzând copilăria, decrepitudinea bătrâneţii, forţa maturităţii calm orgolioasă. Iubeşte elementele şi elementarul, (re)descoperind focul, apa, pământul, aerul, oamenii.