– Pretinzi că mă iubeşti şi nu înţelegi nimic! Mă mir, domnul meu, sincer mă mir. Să-ţi răspund totuşi la toate problemele ridicate. Nu pretind doar că te iubesc, ci te iubesc cu adevărat. Numai că nu am naivitatea să cred că dragostea trece doar prin inimă. Mai trece şi prin cap, stomac şi alte organe. Nu voi purta centură de castitate, pentru că nu obişnuiesc şi pentru că va trebui să mă culc şi cu el; n-am ce face, asta face parte din contract. Dacă soţul meu nu va pleca de lângă mine peste doi ani, îl voi face eu să plece. Asta şi cu ajutorul tău.

– Va trebui deci să mă bat cu…?

– Poate va trebui să şi ucizi.

– Poate că nu-mi convine.

– Poate că îţi va conveni. În caz contrar, regrete eterne. Mie nu-mi va părea rău decât de faptul că m-am înşelat asupra ta.

– Poate că nu te-ai înşelat. Continuă…

– Mi-am găsit şi soţul. Se numeşte… Adrian Pahome. De profesie pictor. Îţi spune ceva numele acesta?

– Ca pictor, absolut nimic. Există însă o Eufrosina Pahome care…

– Exact. Care e mătuşa lui Adrian.

– N-am ştiut.

– Nici eu până de curând. Şi n-am mai ştiut două lucruri: că această Eufrosina Pahome e atât de bogată şi că Adrian este unicul ei nepot. Acum ai înţeles?

– Încep să înţeleg…

– Slavă Domnului. Începusem să mă înspăimânt de-a binelea…

– Nu mă interesează „imaginea mea luminoasă”, ci imaginea mea exactă. Daniel mă va condamna; ştiu asta. Nu mă tem; mă dor mai mult vorbele lui, mângâierile lui, grija lui, iubirea lui pentru mine. Mă simt mereu urzicată de fiecare privire a lui. Tocmai pentru că e pătrunsă de dragoste. În plus, aflând adevărul, despărţirea mea de voi va fi mai puţin dureroasă…

– Faci cum crezi. Părerea mea – că nu e bine… Dar părerea mea contează prea puţin acum.

În prima duminică de după discuţia lor atât de stranie şi de dramatică, mama mi-a povestit totul, aşa cum am relatat. Se aştepta să fie ostracizată. Curios, în loc s-o urăsc cum ar fi fost poate normal (dar ar fi fost oare normal?) mi-am iubit şi mai mult mama, aproape cu încăpăţânare. Să fi contat şi faptul că ştiam că o voi pierde curând? Să fi fost prea asemănătoare firea mea cu a ei? La fel de surprinzător, m-am îndepărtat de tata. Nu l-am urât de la început (începutul fiind poate acea discuţie dintre ei doi din sufragerie), ci mult mai târziu, după moartea mamei. Tata era un om corect, foarte corect, prea corect. Era rigid, făcut aproape numai din linii frânte: nici o curbă. Cuţitul (foarte bine ascuţit) tăia în cuburi perfecte carnea; gulerul cămăşii scrobit, tare, era egal, cravata plasată exact la mijloc; aş fi putut jura că şi modelul cravatei, tot geometric, era perfect. Cred că tata n-a greşit un calcul: aceleaşi cifre egale (păreau tipărite) netrădând niciodată nici graba, nici emoţia. Banii erau distribuiţi pe pliculeţe: pliculeţul pentru banii de telefon, pliculeţul pentru plata curentului electric, pliculeţul pentru „cultură” (teatru, muzee, cinematograf) etc., etc. Şi eu constituiam un pliculeţ, e drept că nu mi-am văzut niciodată numele pe un astfel de plic, dar, cu siguranţă, plicurile cu „persoanele” din casă existau.

Tata n-a putut s-o ierte niciodată pe mama. Într-adevăr, mama greşise grav lovind în noi, în familia ei; lucrul acesta nu se poate uita prea uşor. Dar tata nu-i reproşa mamei asta; nu-l deranja adulterul decât pentru că îi zdruncinase (pentru o clipă numai) încrederea, siguranţa de sine. Mama şi-a plătit greşeala. A plătit-o chiar de două ori: o dată când s-a întors, acceptând statutul de menajeră şi apoi, a doua oară, prin moartea sa. Ajunsese o umbră; nu mi-aş fi putut imagina aşa ceva, că un om poate deveni, la propriu, o umbră. Nu cred că atunci când a murit avea cel mai mult de treizeci de kilograme. N-a scos un suspin. Nu ne-a vorbit deloc despre boala ei; ca şi cum n-ar fi existat.

Vasile Barbu tăcuse în tot acest timp. Abia când rămaseră singuri, Vasile izbucni:

– Formidabil! Nu mi-aş fi putut imagina că există, că mai există asemenea oameni. Dacă nu aş fi auzit cu urechile mele… aproape că ar trebui să o admiri. Cu cât sânge rece şi-a urmărit scopul! N-a contat nimic pentru ea: nici cinstea, nici soţul, nici copilul. Nimic în afară de egoismul ei. Egoism care, pentru scurtă vreme, s-a putut numi şi dragoste. Deşi cred că acum l-ar sacrifica pe Daniel Toma, fără să clipească. Asta dacă pedeapsa ei ar fi uşurată cu o zi măcar. Copilul? Un simplu obiect – nu al dorinţelor, ci al ambiţiilor ei. Sunt convins că dacă ar fi fost necesar, l-ar fi sacrificat şi pe el. Acum va redeveni „mamă”, doar pentru a înduioşa justiţia. Cred că ea e primul, principalul vinovat în toată această murdărie.

Andrei simţi nevoia să intervină:

– Nu te ştiam misogin, Barbule!

– Nici nu sunt, dar orice s-ar spune, cucoana asta ar merita să fie pusă la zid.

– Uiţi că rostul nostru în societate e cu totul altul. Noi trebuie să aducem justiţiei probe. Atât şi nimic mai mult. Numai că aceste probe trebuie să fie directe, clare.

– Nu uit o clipă care e rostul nostru în societate. Sunt însă clipe când îmi mai permit să visez. Visez o societate, dacă nu perfectă, oricum fără violenţe, fără crime. Nimic nu poate justifica o crimă. Nici măcar mult-discutatul „instinct de conservare”. O crimă aduce după ea o pedeapsă infinit mai mare decât orice altă pedeapsă. E firesc să fie aşa. Societatea trebuie să pedepsească tocmai ceea ce îi atacă fiinţa: crima. Ce justificare ar putea avea un criminal? Nici una – după părerea mea. S-au scris atâtea pagini despre sinucidere şi sinucigaşi – Camus, de exemplu. N-am citit însă nici o carte care să justifice crima.

– Dar „Crimă şi pedeapsă”?

– Chiar titlul acestei capodopere este edificator: „Crimă şi pedeapsă”.

„Al treilea tablou. Prima surpriză. Iată-l pe Toma T. Daniel. Aproape de centru. Înseamnă că a fost un elev bun… De ce… cine ştie… vorba unui prieten… „năclăite sunt căile Domnului”. Păcat… mare păcat… ar fi putut ajunge ceva în viaţă. O existenţă ratată. Care să fi fost totuşi motivul…”.

Întârziase mai mult acum în faţa acestui tablou de promoţie. Copiase şi numele profesorilor. „Poate aflu de la ei ceva mai mult. Parcă aş fi păstrat un moment de reculegere”.

Spuse aproape răstit, răguşit:

– Să mergem mai departe!

Ilarion Popescu îl privi surprins:

– S-a întâmplat ceva? Doar v-aţi întâlnit cunoştinţa!?!

– Ai dreptate. Mi-am amintit însă de ceva neplăcut, de pe vremea când eram şi eu elev.

Alt tablou. „Din nou nimic interesant. Aceiaşi profesori. O singură profesoară necunoscută până acum. Unul din secretele succeselor liceului. Stabilitatea cadrelor”.

Ajunseseră în dreptul laboratorului de chimie. Uşa era deschisă. Un miros pătrunzător de clor ajunse până la ei.

Andrei ciocăni totuşi în uşa deschisă.

– Un moment.

Un profesor tânăr, „prea tânăr ca să aibă un flăcău absolvent”, turna un lichid incolor într-o eprubetă. Puse apoi eprubeta într-un stativ. Se clăti pe mâini într-o chiuvetă ascunsă între catedră şi un aparat destul de ciudat ca înfăţişare.

Profesorul se şterse energic pe mâini. Cu prosopul încă în mâini îi întrebă:

– Da?!? Despre ce e vorba? S-a întâmplat ceva?!? Întrebările, mirările, semitonurile, arcul circumflex al sprâncenelor – totul într-o viteză neobişnuită.

Andrei rosti grav, rar, parcă într-adins mai rara ca de obicei:

– Nu… nimic deosebit… aveţi aici… un tablou de promoţie… Aş vrea să-l văd…

Preîntâmpinând parcă reacţia negativă a celuilalt:

– Am aprobarea directorului…

– Nimic interesant – mormăi înciudat locotenentul Barbu. Parcă s-ar fi aşteptat la vizita noastră. E mai „curat” ca buzunarul unui sinucigaş convins…

– Nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla până la urmă. Într-o casă sunt peste 2000 de obiecte. E imposibil ca nici unul dintre aceste obiecte să nu ne spună „ceva”.

– Totuşi, mărturisesc că aşa ceva mi se întâmplă pentru întâia oară. Nici o poză, nici o scrisoare, nici o agendă, nimic; nimic, nimic.

– Tocmai această „absenţă” îmi spune foarte multe despre Toma. În primul rând faptul că se aştepta la vizita noastră. De ce? Să fi anticipat „căderea” sa? Prea multă prudenţă. În psihologia unui hoţ nu intră şi „căderea”. El vizează doar succesul. Şi e normal – din punctul lui de vedere – să fie aşa. În al doilea rând: nu cumva „hoţul” nostru se face vinovat de o altă faptă antisocială şi şi-a luat, din această cauză, măsuri severe de precauţie?

Căpitanul Andrei privi pe fereastră. Se întoarse mohorât:

– O zi frumoasă. De câte ori „descopăr” o zi ca aceasta, pe lângă bucuria pe care o încerc, încerc şi o revoltă sinceră, aproape inexplicabilă în prima clipă. Mă gândesc atunci la toţi care n-au mai apucat o asemenea zi, deşi ar fi avut dreptul să o trăiască; cei care au plătit cu viaţa – prea scump – o laşitate, o imprudenţă sau au fost pur şi simplu victimele inconştienţei, urii, fanteziei unui asasin sau hazardului pur. Mă gândesc, în cazul asasinului, la faptul că se bucură de o zi pe care n-o mai merită. Mă revolt pe mine însumi, pe soartă, pe asasin; poate şi pe razele soarelui. O senzaţie de câteva momente, dar care mă încearcă întotdeauna. Şi iarăşi o senzaţie: cred că „amicul” nu e un simplu hoţ, aşa cum ar vrea să pară. Schema e aproape clasică; recunoşti întotdeauna o faptă mai puţin gravă decât cea pe care ai făptuit-o. O tentativă de furt se pedepseşte mult mai uşor decât o crimă, nu-i aşa? Înclin să cred că Toma e autorul crimei. De fapt sunt aproape sigur. Numai că asta trebuie s-o dovedească probele, probele ce vor fi prezentate procurorului şi instanţei judecătoreşti.

– De fapt, discuţia a degenerat.

– Dimpotrivă.

– Eşti sarcastică.

– Sunt exactă.

– Vroiam să-ţi cer sprijinul…

– Îl ai. Îl aveai înainte chiar de a fi deschis gura. Am înţeles: vrei să nu se ştie că în noaptea de… ai fost pe aici. Fii liniştit, sunt gata să jur că niciodată nu ai trecut pe aici.

– Şi eu ce trebuie să înţeleg din asta?

– Ce vrei. Ce crezi că îţi convine mai mult.

Nu cred că era supărată. Ne-am iubit, cu patimă, cum cred că n-o făcusem de multă vreme. Aproape cu ură. Trupurile noastre păreau ale unor îndrăgostiţi despărţiţi multă vreme de soartă, care, iată, acum se întâlneau. Ea era când trufaşă, când umilă, când dominatoare, când sclavă.

– Ar trebui să te superi mai des. Îţi stă bine, când eşti… puţin supărată. Puţin revoltată.

– N-ai înţeles nimic. Am încercat să uit de mine; câteva clipe. Atât.

– Şi eu am făcut la fel. Pentru o clipă am simţit că nu mai exist.

Acum mă alinta. Luciditatea, înspăimântătoarea ei luciditate, care n-o părăsea niciodată, se frânse. Era femeie. Era una din puţinele clipe când uita de sine, era femeie, şi atât. M-a ghicit.

– Îţi plac mai mult acum? Aşa?

– Nu ştiu. E altceva. Puţin surprinzător pentru mine.

– Vrei o mărturisire? Până la tine nu am fost niciodată aşa…

Liceul, masiv, cenuşiu, cu ferestrele boltite de arcuri romane, literalmente îngropat între tei şi stejari seculari, impunea de departe oricui, trecător obişnuit, elev sau profesor, respect.

Căpitanul Andrei încercă poarta din fier forjat, vopsită în verde închis, terminată în suliţe ameninţătoare, cu vârfuri romboidale, în stânga ei, încrustată în marmură, o inscripţie străveche „INTRAREA DIRECTORULUI”. „U” era scris ca „V”; luciul literelor se patinase de mult.

„Există şi clădiri care au „morgă”, nu numai oameni”.

Poarta se deschise, neaşteptat de uşor. „De ce să mă mir în fond? Se vede că directorul intră frecvent pe aici. E un om sever, un clasic, îi plac precizia, lucrul bine făcut. Să vedem…”

Intră, apăsând clanţa mare, veche, labă de leu. Şi uşa se deschise uşor.

Cabinetul directorului se afla imediat în dreapta, prima uşă. Ciocăni uşor, apoi ceva mai tare. „Intră” se auzi de dincolo. Profesorul era singur, bine dispus, cu un zâmbet uşor pe buze.

Îl invită cu un gest larg, puţin teatral, să ia loc într-un fotoliu imens, din piele, aflat în faţa biroului. Directorul se aşeză şi el. Andrei remarcă mărimea neobişnuită a mâinilor. Directorul îi observă nedumerirea, dar nu se jenă. Zâmbi acum larg, dezvelindu-şi până la gingie dinţii sănătoşi şi mari, ca de cal.

– Spuneţi-mi, domnule căpitan, de ce credeţi că toţi bătrânii sunt surzi?

– De unde…?

Avocatul Zissu nu putea nici el adormi. Fotografia aceea convenţională („uneori am senzaţia că toate fotografiile de nuntă se aseamănă între ele atât de mult, încât par de fapt una şi aceeaşi poză; miresele au acelaşi zâmbet fals, aceleaşi flori, aceeaşi poziţie – visătoare – şi întotdeauna aceeaşi rochie albă, vaporoasă. Alături, mirii ţepeni, par mai degrabă un element de decor”), fotografia pe care o privise îndelung, stăruitor („aş putea să o reproduc chiar şi în vis”), nu-i dădea pace. Unde o mai întâlnise pe mireasă? Când, în ce împrejurare? Să fie totul doar o senzaţie, o trădare (prin aproximare) a memoriei („nu există decât un număr limitat – circa 134 – de tipuri clar diferenţiate, împrejurarea că unii oameni, deşi nu se găsesc într-o legătură de rudenie, nu au nimic comun, pot semăna uluitor între ei se datorează acestui fapt, elementele de diferenţiere sunt minore sau există o trăsătură dominantă de mare forţă expresivă care, impresionându-te, anulează practic micile necoincidenţe”), să fie deci vorba de o aproximaţie, o suprapunere de două identităţi într-o singură formă?

Închise ochii. „Nu, cu siguranţă că am mai întâlnit-o undeva. Dar unde?”. Privi ca printr-o lunetă dereglată, ca prin hubloul unui avion care străpunge o perdea de nori din „vată de zahăr”. Totul se lumină, limpezindu-se. „Aha! Asta era. Cofetăria”.

O văzuse discutând prieteneşte cu Veronica la cofetăria „Cataif”. Veronica era întoarsă cu spatele, se aplecase uşor, era destul de înaltă, aşa încât, pentru a asculta mai bine ce spunea cealaltă, se gheboşase puţin. Veronica purta atunci o rochie carmin cu o dungă violetă, îi plăcuse combinaţia, cealaltă gesticula reţinut, avea mâini frumoase, de o expresivitate deosebită, dansau parcă prin aer, era o curgere a lor prin spaţiu, mişcările erau extrem de lente, parcă descompuse în mii de alte mişcări, îi plăcuseră mult mâinile acelea şi abia în cele din urmă îi privise chipul, puţin vulgar, nu pentru că era prea dur, cu linii prea ferme, ci pentru că intra în contradicţie cu acele mâini superbe, stătea la rând, se adusese „diplomat”, prăjitura sa preferată, acum nu se mai grăbea, le putea examina în voie, Veronica nu-l văzuse, cealaltă da, îi remarcase insistenţa, îl cântărise din ochi prin câteva priviri repezi, surprinzătoare şi învăluitoare, „priviri de plasă de păianjen”, te învăluie şi nu mai poţi scăpa, aştepţi, aşteptarea e singurul lucru înţelept pe care îl mai poţi face, aştepţi reacţia celuilalt şi în funcţie de ea…, bruneta nu păruse prea satisfăcută, se întorsese ostentativ spre Veronica, se simţea privită şi acum acest lucru părea să nu-i mai convină: avocatul ajunsese la rând, cumpărase patru prăjituri, se gândise pentru o clipă să comande şase, două pentru ele, n-ar fi riscat nimic, le-ar fi oferit Veronicăi, „în fond ce atâtea probleme, cine ar putea fi?, tot vreo slujnică”, era nedrept, Veronica era altceva decât o slujnică în casa prietenei sale, ştia prea bine asta, dar aşa sunt bărbaţii, unde nu pot ajunge dărâmă, distrug, un rid, o aluniţă, o şuviţă dezordonată de păr devine un pretext catastrofal, anularea unei frumuseţi considerate până atunci perfecte, o fisură într-o oglindă sau mai exact o fisură într-o statuie, ce preţ mai poate avea o statuetă ciobită, îşi zâmbise satisfăcut, se aşezase la una din mesele joase, verzi, aproape negre, verde de China, abia acum îl văzuse Veronica, o salutase, şi ea îi răspunsese cu un zâmbet îngăduitor, înclinând pentru o clipă capul, „se vede că nu şi-a revenit, gândurile îi plecaseră departe, încă nu s-au întors, nu şi le-a întors, cine ştie ce i-a povestit bruneta, în orice caz ceva plăcut”, gândise el. „Diplomatul i se păruse fără gust, frişca era veche, aşa că lăsase prăjitura aproape întreagă. Luase totuşi celelalte trei prăjituri, o clipă se gândise să le facă uitate discret pe un colţ de masă, salutase scurt, fără să aştepte să primească vreun răspuns şi ieşise.

De ce i se decupase acum perfect în memorie scena întreagă, doar ceva mai rapid, atunci mai fuseseră câteva ezitări, timpi morţi, acum scena se derulase rapid, gata montată, un film de nici două minute, de ce…?

Locotenentul Barbu privea ploaia măruntă, de sfârşit de toamnă, una din acele ploi pe care nici nu le simţi la început, dar care, până la urmă, te pătrund până la oase. Privea înmormântarea, obişnuită, câteva persoane în negru, glasul preotului, puţin obosit, puţin plictisit „evocând” figura dispărutului, câteva lacrimi şi hohote de circumstanţă, apoi bulgării grei, negri, rostogoliţi sonor pe capacul sicriului.

– Ce căutăm noi aici?

Andrei nu era nici el prea vesel. Bărbia i se ascuţise (…I se încrâncenează faţa – semn rău pentru…” gândi locotenentul); apoi căpitanul rosti greoi, cu buze încleiate:

– Am tot sperat să vină şi tatăl copilului. N-a venit însă. Ai dreptate, putem pleca.

Văduva le mulţumi din priviri, priviri stinse, arse de nesomn şi de lacrimi, murmurând ceva cu buzele strânse, ceva ininteligibil, dar care cu siguranţă se referea la gestul lor de a participa „la această tristă procesiune”.

Pe drum, Andrei îi spuse lui Barbu aproape tăios:

– Mâine plecăm la Braşov. Cu trenul de 10 şi 23. Stăm două-trei zile. Şi acolo e un „caz”, pare a fi legat de cel de aici. Procuratura ni le-a încredinţat nouă.

Vizita la bătrâna doamnă Pahome nu începu sub cele mai bune auspicii. În primul rând nu era singură. În picioare, încă drept, în ciuda celor vreo 60 de ani („poate chiar 65 – gândi căpitanul –, e genul de om care arată la 45 ca la 65 sau invers şi care într-o noapte, la 70 sau 75 de ani se prăbuşeşte brusc, urmare a unei banale gripe”) avocatul Zissu („cu doi de s şi aşa se şi pronunţă” – ţinuse să precizeze acesta) părea o infirmieră docilă, un gardian intransigent al scaunului cu rotile în care trona („ăsta e cuvântul – „tronează”, e fantastică bătrâna, cred că poate îndoi vergele de oţel cu privirea, o privire ciudată, venin de viperă topit în miere”) o umbră, ruina celei care fusese odată Eufrosina Pahome, una din frumuseţile ţinuturilor dintre măguri şi sigur una dintre cele mai celebre femei din Braşov, prin bogăţia şi, mai ales, prin inteligenţa ei. Bogăţia îi facilitase relaţiile; frumuseţea şi inteligenţa i le menţinuseră, le consolidaseră.

Avocatul Zissu era una din ultimele (dar sigurele) victime ale bătrânei: poate chiar ultima. Paralizată, de ani de zile prizoniera unui scaun cu rotile, Eufrosina Pahome nu mai putea impresiona pe nimeni.

– Ştiu pentru ce aţi venit… pentru sărmana Veronica… Andrei o privi uimit, căutând (totuşi!) să se trădeze cât mai puţin posibil.

– Prea multe nu mai am a spune în afară de cele declarate colegului dumneavoastră. Totuşi…

– Nu-mi plac morţii care zâmbesc!

Remarca aparţinea căpitanului de poliţie Andrei Andrei şi locotenentul Vasile Barbu îl privi intrigat, aşteptând răbdător continuarea. Întrebă totuşi, aproape fără voia lui:

– De ce?…

– S-ar părea că ştiu mai multe decât noi… Hotărât lucru, nu-mi plac oamenii care se despart de viaţă zâmbind. De trecut… e altceva.

– Credeţi că e vorba de un accident?

– Deocamdată aşa s-ar părea. Asta în cazul în care ţi se pare normal ca cineva să adoarmă cu laptele lăsat pe foc. Autopsia, băiete. Acolo se dezleagă nouăzeci la sută din cazuri.

– Şi până atunci?

– Până atunci… operaţii de rutină. Relaţii de la vecini, de la serviciu, o analiză atentă a „mediului”… Cine l-a descoperit?

Locotenentul de poliţie Vasile Barbu îşi consultă conştiincios carnetul de care nu se despărţea niciodată. Răspunse precipitat:

– Un vecin. Mihai Mocanu. Muncitor la I.J.T.L. A simţit mirosul de gaze. A forţat uşa şi a intrat. Asta se întâmpla la orele 6 şi 15.

Îţi privi cu un gest reflex ceasul:

– Acum e 7 şi 20.

– I-ai luat o declaraţie?

– Da. De altfel e dincolo.

– Bine. O să discut şi eu cu el. Altceva?

– Dacă-mi permiteţi… Lucrurile par să se fi petrecut în felul următor: întors acasă, Adrian Pahome, victima, a pus laptele la fiert, s-a dezbrăcat, s-a îmbrăcat în pijama şi s-a aşezat în pat cu mâinile sub cap. Era foarte obosit şi a adormit imediat. Laptele a dat în foc, a stins flacăra de la aragaz; gazul a continuat să se scurgă… Etanşeitatea relativ bună a locuinţei a împiedicat evacuarea acestuia în atmosferă. Victima a inhalat o cantitate mare de gaz. Chiar dacă ar fi fost găsită încă în viaţă, tot n-ar mai fi fost posibilă salvarea sa.