OGLINDA, FLAMANDA PRECUM GURA FIAREI SI OCHIUL POETULUI (2)

cerul-din-oglindaDe această dată, în Cerul din oglindă (cât de departe suntem de acel „Ceru-i ca oglinda” al lui Şt. O. Iosif!), poeta renunţă parcă la acele acumulară calitative, care îi aduseseră notorietatea şi se concentrează pe o singură, mare problemă: raportul cu Dumnezeire. Dumnezeu este în versurile Getei Stan Palade, când spectator, martor, pieton, când actor,regizor, demiurg, maestru.

Poezia Getei devine amplitudinală, tensionată, plină de ardoare şi fervoare. Normal, volumul începe cu o invocaţie către Creator:

OGLINDA, FLAMANDA PRECUM GURA FIAREI SI OCHIUL POETULUI (1)

cerul-din-oglindaAm scris, nu o dată, despre poezia Getei Palade Stan. M-au obligat deopotrivă imaginarul ei debordant, aproape ireverenţios (dar de ce ar trebui poetul să fie un politicos?), perfecta mimare a versului popular (în spirit, nu în formă), o anumită sfidare a timpului şi a spaţiului (Geta străbătând spaţiile siderale cu dezinvoltura cu care ar merge pe o cărare de munte şi discutând pe prispa unei case de ţară cu Neculce!), cultivarea oximoronului, dialogul cu un personaj adesea inventat.

Iată câteva dintre acele rânduri scrise cu ani în urmă, toate adevărate, dar ce poate fi mai efemer decât adevărul?):

„Poezia Getei Stan Palade are un prim merit faptul că nu lasă pe nimeni indiferent. Va avea prin urmare partizani sau chiar fani de nădejde, dar şi detractori pe măsură. Explicaţia e simplă: tipul de scriitură practicat de poeta nemţeană. Nu oricine suportă barocul, nu oricine acceptă trimiterile livreşti, iar unele atitudini ale poetei par blasfematorii pentru cei obişnuiţi cu un anume tip de poezie. Adevărul e că şi poeta îşi provocă cititorul, spunând lucruri teribile, greu de acceptat.