HAIKU (SABI)

Privighetoarea – 2

s-a sinucis în cântec3

nu am văzut-o4

 Lucian Strochi

HAIKU (SABI1

privighetoarea2 –acest haiku, perfect din punct de vedere formal (tristih, 5-7-5 silabe (onji)) este unul dintre poemele mele preferate. Privighetoarea este o pasăre neînsemnată ca dimensiuni sau culori. Dar este incontestabil, regina cântecului. E o pasăre enigmatică, arareori văzută. E  o pasăre nocturnă. Categoria estetică SABI adică tristeţea singurătăţii, a declinului a sărăciei acceptate, a timpului atotdistrugător este foarte bine reprezentată.

s-a sinucis în cântec3  – arta cere jertfă, iar trilurile divine ale bărbătuşului trebuie „pedepsite”, pentru că nimeni nu are dreptul să deţină atâta frumuseţe.

nu am văzut-o4  – ultimul vers conclusiv, încheiat brutal, ar vrea parcă să anuleze o emoţie firească. În acelaşi timp e vorba de o tristeţe imensă a singurătăţii, atât pentru că poetul nu poate fi complicele păsării, cât şi pentru faptul că nu poate împărtăşi nimănui, eventual iubitei, miraculul la care tocmai a asistat, e drept doar auditiv. Primele două versuri conţin câte şapte vocale, ceea ce presupune o iniţiere completă.

HAIKU (WABI)

o noapte albă –1

şi roua dimineţii2

un nou univers3

Lucian Strochi

 HAIKU (WABI) 

o noapte albă – şi acest kaiku are o structură clasică: tristih cu 5-7-5 silabe. Haikuul debutează cu un kenygen.  Nu ştim dacă e vorba de o noapte albă, ca fenomen natural, ce indică apropierea de pol, indicând o prelungire a zilei sau este vorba de o noapte albă, adică una a insomniei. Şi într-un caz şi în altul e vorba totuşi de un timp smuls pentru viaţa activă. Kirejiul nu este anulat de conjuncţia „şi” datorită cezurii marcată grafic. Roua dimineţii este o prelungire a nopţii albe, dar şi o sferă-oglindă ce poate reflecta un întreg univers.

şi roua dimineţii2 –adesea roua dimineţii permite şi descompunerea culorii albe în spectrul rogvaiv, încă un semn de supunere a universului.

un nou univers3 –prin ultimul vers este asigurată curgerea eternă (ryuko). Vocala „o” plasată în cuvinte-cheie asigură echilibrul compoziţional. Primul cuvânt din fiecare vers contribuie la realizarea esenţei androgine a lumii sau altfel spus  o tensiune conciliată.

HAIKU (KARUMI)

zece haikuuri1

pentru un mare poet2

eu o silabă3 haiku (Karumi)

haiku (Karumi)

Lucian Strochi

zece haikuuri1  – acest haiku este o aluzie la o afirmaţie a lui Bashō. Acesta spunea că un poet este mare, „dacă reuşeşte să scrie într-o viaţă şase haikuuri reuşite”.

pentru un mare poet2   – un poet care scrie zece haikuuri este un foarte mare poet, de valoarea lui Bashō, Buson, Issa sau Shiki.

eu o silabă3  – e vorba aici de o hiperbolă diminutivală. Un poet oarecare e mulţumit dacă reuşeşte să fie o silabă dintr-un haiku nemuritor.

SHOGUN (KARUMI)

tăiş sabie2

prea departe de lume3

salvator haiku4

 Lucian Strochi

Shogun1  -shogun este un termen esenţial pentru Japonia; fără el e greu să ne imaginăm atât istoria, cât şi cultura acestei ţări. Numele complet al shogunului este Sei-i-tat shogun cea ce ar însemna marele general care subjugă barbarii de est, ca instituţie guvernamentală fiind echivalent cu cel de generalissim (titlu pe care îl purta şi Stalin). Pentru prima dată titlul a fost acordat de împăratul Go-Toba (1184-1198), şefului clanului Minamoto, Yoritomo, în anul 1192, conferindu-i-se puterea militară în stat. Japonia a fost condusă de shoguni timp de şapte secole, dar doar cinci familii au deţinut această demnitate: Minamoto, Fujiwara, familia imperială, Ashikaga şi Tokugawa.

tăiş sabie2 – sabia (nihonto  -în japoneză şi apoi katana), era simbolul shogunului, el fiind conducătorul militar.

FRUNZA ARSA (YUGEN)

melancolie –1

nervii-au rămas în mine2

copacul lăptos3

Lucian Strochi

 Frunză arsă (yugen)

melancolie 1  şi acest poem este haiku, fiind un triptic cu o structură clasică a silabelor: 5-7-5. Există două cezuri, prima după primul vers marcată şi grafic. Kigo e prezent în al treilea vers, printr-o sinecdocă.

nervii-au rămas în mine2  – vers pregătitor pentru ultimul vers, original şi surprinzător. Nervii par a se individualiza, încercând parcă să devină vizibili, ca într-o radiografie. După acest al doilea vers avem şi o a doua cezură.

copacul lăptos3 – vers greu de interpretat. Cine este copacul lăptos? Poetul? În acest caz lăptos fluidizează ideea de nervi.  Dar tot lăptos este o aluzie la statutul omului care este în primul rând un mamifer. Copacul lăptos, crescut în interiorul omului este tocmai sistemul nervos, care poate avea prin ramificaţii imaginea unui copac concrescut odată cu scheletul sau sistemul muscular. Frunză arsă este legată desigur de copac, iar melancolia se explică prin faptul că nu reuşim să eliberăm copacul din noi, ciudata simbioză făcând acest copac prizonierul nostru, iar noi fiind prizonierul copacului.

ELOGIUL CURBEI (WABI )

podul şi luna1

la fel de încordate2

blânde închinări3

Lucian Strochi

 Elogiul curbei (wabi) 

podul şi luna1  – şi acest poem are structura unui haiku: tristih cu 5-7-5 onji. Podul şi luna apar încă o dată unificate. Podul este o hemisferă, iar luna o sferă. În apă însă, prin răsfrângere, şi podul devine o sferă.

la fel de încordate2  – încordarea este un element de personificare: podul este încordat, întrucât ascunde tensiunile fireşti ale unei asemenea construcţii, iar luna este încordată deoarece simte iminenţa a două pericole: norul care o poate acoperi, răpindu-i strălucirea şi soarele care practic o anulează.

blânde închinări3  – plecăciunea, închinarea e prezentă la toate popoarele, indicând ideea de respect sau chiar de supunere. La orientali, la asiatici acest gest este mult accentuat. Nu ştim însă cui aparţin aceste închinări: oamenilor sau podului şi lunii. În primul caz ar fi vorba de o atitudine panistă; în a doua variantă e vorba de o personificare, de o recunoaştere a unei naturi divine, podul şi luna nefiind decât fiicele naturii: podul al naturii artifex, luna al naturii naturata. Oricum, e vorba de un elogiu adus curbei:  curba – ştim acest lucru de la Leonardo da Vinci – este de origine divină. Nici acest haiku nu conţine nici un verb la mod personal. De aici şi tensiunea obţinută prin absenţă.

PRIETENIE (KARUMI)

pe pod sub lună1

împreună cu Bashō2

umanitate3

Lucian Strochi

Prietenie (karumi) 

pe pod sub lună1 – şi acest text este un haiku, din punct de vedere formal (tristih cu structura 5-7-5 silabe). Podul şi luna sunt două elemente întâlnite frecvent în lirica niponă, precum şi în stampe.

împreună cu Bashō2 – e vorba desigur de MATSUO BASHō, cel mai important autor de haikuuri din lume, din toate timpurilor, figură aproape legendară, căruia i se atribuie şi numeroase maxime şi cugetări.

umanitate3 – umanitatea este sensul ultim şi poate cel mai înalt al culturii. Umanitatea cuprinde atât ideea de dragoste, de solidaritate, de compasiune, cât şi de prietenie. Ultimul cuvânt din haiku leagă tot textul, dându-i unitatea necesară. Umanitatea este un pod – pentru că podul uneşte, este o lună – pentru că toţi vedem la fel luna indiferent de naţiei, sex, religie etc. Dar umanitate înseamnă şi prietenie, aici desigur o prietenie care vine din respectul pentru un mare poet şi pentru o mare cultură. Triunghiul logic al haikuului: pod – împreună – umanitate. Se remarcă absenţa totală a verbului şi folosirea doar a opt cuvinte.

EMINESCIANA (AWARE)

lacul codrilor1

galben îneacă priviri 2

nuferi albaştri3

Lucian Strochi

 Eminesciană (aware)  

lacul codrilor1   – acest text este  primul haiku dacă ţinem cont de aspectul formal (triptic, structura 5-7-5 silabe). Punctul de plecare a haikuului este desigur poemul Lacul de Mihai Eminescu, mai exact prima strofă: „Lacul codrilor albastru/Nuferi galbeni îl încarcă/ tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă.” Desigur nu e doar o întâmplare faptul că acest prim haiku trimite la Eminescu. Primul vers este identic cu primele două cuvinte din textul eminescian. Eminescu, cu o intuiţie genială, stabileşte cele două noi valori cromatice, pentru galben  şi albastru, respectiv verde şi alb. Prin suprapunerea celor două culori se obţine verdele, prin rotire, albul (experienţa cu discul colorat alternativ albastru-galben şi care prin rotire devine alb este edificatoare).

galben îneacă priviri 2  – pe mine m-a interesat altceva şi anume sugestia. Lumina galbenă a lacului cotropeşte privirea, o copleşeşte, o îneacă.

nuferi albaştri3   – nuferi albaştri este un oximoron, întrucât reuneşte două realităţi incompatibile. Nufărul nu e niciodată albastru, dar el se află într-o logică de succesiune a imaginarului: alb – galben – albastru. Nufărul albastru este însă şi o  floare albastră, floarea romantică a nostalgiei, a infinitului, a imensităţii. (Eminescu are o poezie care se numeşte Floare albastră). Dar nufărul este floarea Asiei, replica trandafirului european. Este floarea budismului. Dar budismul înseamnă şi nirvana, stingerea, atingerea echilibrului absolut, cucerirea infinitului. O ultimă posibilă interpretare: Eminescu este un nufăr albastru.

 

CELE TREI DIMENSIUNI (KARUMI)

lungă e noaptea încărunţind încordată2

lată-i poteca şi teama vărgată3

înaltă-i doar tâmpla de fată4

Lucian Strochi

CELE TREI DIMENSIUNI1 – e vorba desigur de dimensiunile spaţiale: lungimea, lăţimea şi înălţimea. De aici şi ideea realizării portretului iubitei, în toate dimensiunile. Nu pot nega nici ideea unui portret cubist. Tristihul are forma 13-11-9 silabe. Fiecare vers are ceva inedit. Noaptea apare personificată, încordată, plină de tensiuni şi încărunţită; poteca şi teama vărgată apar late, adică largi, mari, impresionante, iar tâmpla de fată este înaltă, sugerând spiritualitatea.

lungă e noaptea încărunţind încordată2 –primul vers conţine toate vocalele (şapte) ale limbii române, deci întregul triunghi vocalic.  Se remarcă oximoronul noapte – încărunţind (negru-alb) mai puţin obişnuit întrucât e vorba de părţi de vorbire diferită. În primul vers noaptea e cuvântul-cheie, celelalte nefiind decât adjectivări, calificative ale nopţii.

lată-i poteca şi teama vărgată3  – al doilea oximoron e între potecă ceea ce înseamnă certitudine, siguranţă şi teama care apare vărgată, sugerând atât o posibilă fiară (tigrul de exemplu), dar şi incertitudinea (vărgat însemnând alternanţe, inclusiv cromatice)

înaltă-i doar tâmpla de fată4   – acest vers poate fi citit în mai multe moduri. Tâmpla este şi un termen religios, desemnând catapeteasma, iconostasul, adică peretele despărţitor împodobit cu icoane dintre altar  şi restul bisericii. Dar primul sens pentru tâmplă se referă la o parte laterală a capului, un loc geometric între ochi, frunte, ureche şi obraz. Şi tot tâmplă e şi părul care creşte în acea parte. Tâmpla înaltă (ca şi fruntea) sugerează inteligenţa, dar şi frumuseţea, cochetăria. Prin faptul că vorbim adesea de tâmple încărunţite, tâmplă se leagă de noapte, noaptea devenind astfel o tâmplă. Dar noaptea este şi o teamă vărgată datorită alternanţei întuneric / lumină, dar şi o potecă pentru vis(are). Dimensiunile spaţiale ce contopesc şi se topesc în alte dimensiuni, spirituale. Interesant, cuvântul tâmplă are o dublă etimologie romană, provenind din tempus (timp) sau templum (templu). În prima situaţie timpul este a patra dimensiune a labirintului spaţio – temporal (dimensiunea oblică); în a doua situaţie craniul este un templu al gândirii.

COPILARIE (YUGEN)

am început să mă tem de păsări3

am văzut ieri câteva vrăbii4

ciugulind drumul5

Lucian Strochi

COPILĂRIE1 – copilăria este extrem de preţuită la japonezi pentru inocenţă, naivitate, puritate (vezi şi afirmaţia lui Bashō).

yugen2  este o categorie estetică specifică haikuului desemnând misterul singurătăţii, al însingurării.

Poemul cultivă această mirare extremă faţă de natură. Aparenţele devin esenţe văzute prin ochii copilului. Poemul are structura 10-9-5 silabe, ultimul vers asigurând surpriza. Originalitatea poemului constă în inversarea simbolului: pasărea devine dintr-un simbol al liniştii, al păcii, un agent al unei agresivităţi extreme.

am început să mă tem de păsări3:  copilul vede o realitate şi o interpretează în felul său. Spaima de păsări nu este chiar una neobişnuită. Multă vreme am fost terorizat în copilărie de un gânsac. Există apoi păsările de pradă care nu ezită să atace chiar oameni. A te obişnuit cu teama înseamnă o năpârlire pentru un copil, trecerea    într-o altă vârstă.

am văzut ieri câteva vrăbiivrabia este cea mai comună pasăre. Nu întâmplător, prin extensie de sens, numele ei (paser domestica) a fost atribuit tuturor aripatelor.

ciugulind drumul5 – gestul de a ciuguli, nu este unul doar inocent, aproape tandru. Am văzut şi anterior că ciugulitul poate fi simbolul unei agresivităţi extreme. Copilul se teme că drumul va fi mâncat de păsări. Dar, într-o altă interpretare, păsările ciugulesc drumul, pulberea, pentru a arăta tuturor adevăratul drum, cel prin aer, e drept cucerit prin zbor. Interesantă este folosirea vocalelor: nicio vocală „o”, vocala echilibrului; în schimb apare de şapte ori „i” şi de şase ori „ă” şi „u”.” I” este vocala mirării, „ă” este a ezitării, iar „u” a vibraţiei  (apare de patru ori în ultimul vers care nu are decât cinci silabe).

Poemul a mai apărut în volumul Totul despre mine.