UN ICONAR: Ioan Popei

Ioan-Popei-archangel-michaelAflat acum la a 14-a expoziţie personală, iconarul Ioan popei este un consacrat, în toate accepţiile cuvântului. Cunoscut ca un foarte bun portretist (pentru portret a primit importante premii, între care unul la concursul „Artur Verona”), artistul, născut la 15 iulie 1954 la Agapia (nume de rezonanţă al picturii noastre bisericeşti, prin Nicolae Grigorescu, îndeosebi), nu a avut dificultăţi de adaptare, severitatea canoanelor picturii bizantine invitându-l la o disciplinare, la o aprofundare a materialului pictural. Ioan Popei este un adept al lui Dionisie din Furna, celebra Carte de pictură a acestuia fiindu-i „carte de căpătâi”.

Având o mână foarte sigură, rapidă, curajul unor tuşe energice, decisive, dar şi un natural simţ al culorii, Ioan Popei poate reuşi atât în pictura în ulei, de dimensiuni relativ mari, cât şi în miniaturi, subiectul „narat” fiind întotdeauna surprinzător, uneori tratat ironic, alteori în registru grav sau simbolic.

Icoanele sale l-au făcut însă celebru, îndeosebi după 1989, când preocuparea sa specială a devenit pictura de icoane pe lemn.

Scriam cândva despre artistul Ioan Popei şi icoanele sale:

„Icoanele pe lemn ale lui Ioan Popei sunt aşchii din arborele Sfânt. Nici aurul veneţian, nici „patina” atât de iscusit obţinută, nimic din „secretele” unui bun artist nu contează, ci arta de caligraf, minuţia, credinţa şi iluminarea. Icoanele lui Popei sunt pictate direct cu raze de lumină. Unele icoane au graţia siluetelor găsite pe vase egeene. Altele au severitatea şi precizia icoanelor de Novgorod. Cu siguranţă că, pe Popei, însuşi Anastasie Crimca şi l-ar fi dorit ucenic sau chiar colaborator.”

RÂNDURI PENTRU UN ARTIST AL PENELULUI: IOAN POPEI

Ioan-Popei-IcoaneDespre Ioan Popei am scris în mai multe rânduri, îndeosebi despre perioada sa de început, când se manifesta aproape exclusiv ca iconar.

Scriam aşadar în 1993: „Un „iconar” este şi Ioan Popei, născut la 15 iulie 1954 în Agapia (loc celebru pentru icoanele lui Nicolae Grigorescu, dar nu numai. Şi astăzi măicuţele de la Agapia pictează unicele (ca tehnică) icoane cu „mărgele” („perlate”). Expune începând din 1975, iar din 1987 participă la toate saloanele anuale, judeţene şi municipale, organizate de cenaclul „Aurel Băeşu”. Din 1990 este membru al Asociaţiei artiştilor plastici profesionişti – Neamţ.

Premiile obţinute (1989 – Marele premiu pentru pictură – Botoşani şi Premiul I pentru portret la Concursul A. Verona) l-au determinat să participe cu „personale „ şi peste hotare: 1991 – Kinng s Linn (Anglia) şi 1992 – Bayonne (Franţa). Are lucrări în colecţii particulare din Anglia, Franţa, Belgia, Suedia, Italia, Olanda, Australia, S.U.A..

Expoziţia de icoane de la Casa Prieteniei Neamţ – Champagne-Ardenne (15 decembrie 1992 -15 ianuarie 1993) va fi un prilej pentru publicul pietrean de a lua contact cu o artă mai puţin cunoscută, mai puţin practicată, extrem de pretenţioasă.

Icoanele pe lemn ale lui Ioan Popei sunt aşchii din arborele Sfânt. Nici aurul veneţian, nici „patina” atât de iscusit obţinută, nimic din „secretele” unui bun artist nu contează, ci arta de caligraf, minuţia, credinţa şi iluminarea. Icoanele lui Popei sunt pictate direct cu raze de lumină. Unele icoane au graţia siluetelor găsite pe vase egeene. Altele au severitatea şi precizia icoanelor de Novgorod. Cu siguranţă că, pe Popei, însuşi Anastasie Crimca şi l-ar fi dorit ucenic sau chiar colaborator.”

Această perioadă a creaţiei sale a ţinut destul se mult, peste şapte ani, în anul 2000, scriind încă despre icoanele sale:

EXPOZIŢIE DE ARTĂ RELIGIOASĂ – CIPRIAN ISTRATE, CĂTĂLIN GRIGORAŞ, COSTEL IGNAT

arta-religioasaLA CASA PRIETENIEI NEAMŢ-CHAMPAGNE-ARDENNE

Până la începutul lunii februarie 1997 CASA PRIETENIEI NEAMŢ-CHAMPAGNE-ARDENNE a fost gazda unei inedite şi valoroase expoziţii cu tematică religioasă.

De câţiva ani, acest locaş de cultură a reuşit să impună câteva nume de iconari, dacă ar fi să-i amintim numai pe IOAN POPEI şi pe foarte tânărul BOGDAN GEANĂ (recentul câştigător al unui MARE PREMIU naţional pentru pictură religioasă).

Au mai expus aici elevii de la Şcoala generală nr.12 din piatra-Neamţ (îndrumaţi de prof. DOINA DASCHIEVICI şi ELENA OBOROCEANU), elevii de la Liceul de Artă (prof. MARIANA PAPARĂ), copiii de la Clubul Copiilor (îndrumaţi de inimoasa ELENA NIŢĂ-IBRIAN ), precum şi artişti consacraţi: bucureştenii MARIA NICULAE şi MINU MOVILĂ.

De astă dată expozanţii sunt din Iaşi (CĂTĂLIN GRIGORAŞ şi COSTEL IGNAT) şi din Piatra-Neamţ (CIPRIAN ISTRATE).

Cei trei şi-au gândit expoziţia unitar, ambientul (realizat prin candele, cădelniţe, ştergare) fiind esenţial pentru realizarea sacralităţii presupuse de o asemenea expoziţie.

CĂTĂLIN GRIGORAŞ pendulează între acceptarea canonului şi refuzul acestuia: personajele sale sunt tensionate prin elongaţii subtile sau se refugiază, ca în tehnica icoanelor ferecate, lăsând dezvelite doar mâinile şi chipul, realizându-se un dramatism esenţializat. Printre realizările sale majore să amintim: Naşterea, Sfânta Cruce, Maica Domnului cu Iisus, piese ce ar face cinste oricărui muzeu de artă religioasă de la noi sau din străinătate.

IOAN POPEI – EXPOZIŢIE DE ICOANE

Ioan Popei - IcoanaE greu de precizat cine a pictat prima icoană. Poate că prima pagină a omului despre el însuşi a fost „amprentarea” unei mâini cu degetele răşchirate pe peretele unei peşteri. Prima icoană creştină pare să fi fost cea a lui Iisus. În drumul spre Golgotă, prăbuşindu-se sub greutatea crucii, Iisus Hristos este ajutat de o mironosiţă, Veronica. Aceasta îi şterge cu marama (năframa, voalul) faţa plină de sânge şi de sudoare. Minune: chipul lui Iisus se imprimă tainic şi trainic pe pânză.

O a doua icoană, tot celebră, este „Giulgiul de la Torino”, pânza cu care fusese în care fusese înveşmântat trupul şi chipul lui Iisus, imprimându-i trăsăturile. Giulgiul de la Torino ar fi nu numai a doua icoană a lui Hristos, dar şi masca sa mortuară.

Nu ştiu dacă trebuie să ne pronunţăm asupra veridicităţii, autenticităţii legendelor şi icoanelor creştine. Oricum icoana creştină este o realitate plastică şi religioasă pe care astăzi nimeni nu o mai poate contesta.

Un Dionisie din Furna îşi alcătuia, între 1729 şi 1733, o Carte de pictură (sau Erminia de la Athos), fiind un manual ce sintetiza o experienţă artistică de mai multe veacuri. (Secolul al VI-lea, primul secol de aur al Bizanţului, prilejuieşte şi oficializarea icoanelor). În secolul al VII-lea, în 692, Conciliul Quinisext (în Trullo), prin regula 82, ordonă înlocuirea reprezentării simbolice a lui Hristos (imaginea Mielului) cu imaginea sa umană: „să fie deci înfăţişat pe icoane în locul mielului Cel care a ridicat păcatul lumii, Hristos, domnul nostru, după chipul Său omenesc”. Ne aflăm aşadar la mai mult de 1300 de ani de la impunerea imaginii umane a lui Hristos în pictura religioasă.

LA CASA DE CULTURĂ DIN TÂRGU-NEAMŢ: EXPOZIŢIE DE ICOANE ŞI DE OUĂ ÎNCONDEIATE

IoanPopei-IcoanaO inedită expoziţie de icoane pe lemn şi pe sticlă, de ouă încondeiate şi „ouă cu mărgele” a fost deschisă recent la Casa de cultură din Târgu-Neamţ. Expun Dumitru Mosor din Târgu-Neamţ, Violeta Dinu, Gheorghe Diaconu şi Ioan Popei din Piatra-Neamţ (icoane pe lemn), Melania Geamănu din Bacău (icoane pe sticlă) şi măicuţele de la Agapia (ouă încondeiate şi ouă „cu mărgele”.

Dumitru Mosor e foarte aproape de frescă. Icoanele sale sunt realizate în tuşe largi, desenul este curat, clasic, aşa cum îl vedem pe pereţii bisericilor mai nou pictate din ţară.

Violeta Dinu pictează icoanele cu inocenţa şi gravitatea unui naiv, icoanele sale sunt din această cauză foarte preţuite în Ardeal.

Gheorghe Diaconu urcă din „pictură” spre „icoană”, pictorul trădându-se încă, personalizându-şi icoanele.

Ioan Popei „îmbătrâneşte” icoanele, dând impresia că le-a pictat în alt veac.

Melania Geamănu ne oferă false icoane pe sticlă, tehnica sa fiind mixtă, între pictură şi metaloplastie, interesantă şi cu unele rezultate artistice certe.

O expoziţie interesantă, unică în felul ei (nu-mi amintesc, cel puţin la noi, să se fi întâlnit, în aceeaşi expoziţie, cinci „iconari”), o expoziţie care, dincolo de realizarea în sine, oferă privitorilor, pe lângă satisfacţii artistice, culturale, şi momente de reculegere.

Lucian Strochi