Tag Archives: interviu

„PENTRU LUMINA ŞI CULOAREA DIN OCHII OAMENILOR” – Interviu cu artistul Ladislau SCHMIDT

Ladislau SCHMIDTLadislau Schmidt nu crede în mituri (doar atunci când ele sunt sintezele gândirii umane), ci în oameni. Şi totuşi, printr-o ironie a sorţii, Ladislau Schmidt pare a coborî într-un mit. Îl cunosc toţi: minerii, iubitorii de artă şi de frumos, artiştii plastici. Cu toate acestea, Ladislau Schmidt nu este încă un „nume”. Şi totuşi este un artist autentic, trăind frumosul şi căutând să ni-l redea după puterile lui şi nouă. Cei care i-au văzut lucrările au admirat fermitatea liniilor, gingăşia tonurilor („o artă de compensaţie pentru munca grea a minerilor” – precizează el) ale acestui remarcabil talent răsărit din rândurile celor ce scot din adâncuri diamantele negre. Justificarea acestui interviu? Lucrările sale, dintre care ultima pare a fi cea de la intrarea în oraşul Petrila. Spun „pare a fi”, deoarece Ladislau Schmidt răspândeşte în jurul său doar incertitudini…fertile.

LUCIAN STROCHI: Să fixăm câteva jaloane spirituale pentru o posibilă biografie. Care ar fi atunci prima ta lucrare?

LADISLAU SCHMIDT: Ştiu eu? Prima lucrare trebuie să fi fost o bilă de lut, pe care, copil ca toţi copiii, o frământam în palme. Nu-mi dădeam seama că atunci începusem să fac …artă nonfigurativă… prima lucrare „artistică” cred că

Continue Reading →
Posted on

INTERVIU DUPLEX LA CASA PRIETENIEI NEAMŢ – CHAMPAGNE-ARDENNE

eugen_craciunCu  DANIEL şi EUGEN CRĂCIUN

Lucian Strochi: Stimate domnule Daniel Crăciun, sunteţi pentru prima dată în Piatra-Neamţ?

Daniel Crăciun: Da, pentru prima dată la Piatra-neamţ şi pentru a doua oară în Moldova.

Lucian Strochi:Cum vi se pare municipiul nostru?

Daniel Crăciun: Mi se pare un oraş în care estetica şi-a impus primatul asupra sistematizării.

Lucian Strochi: Cum vi s-a părut vernisajul de la Casa Prieteniei Neamţ – Champagne-Ardenne?

Daniel Crăciun: M-a încântat ideea unui vernisaj într-un spaţiu inedit prin amplasarea sa în intimitatea naturii. Apoi publicul, avizat şi…entuziast.

Lucian Strochi: Care ar fi proiectele de viitor?

Daniel Crăciun: Printre proiecte: o „personală” în Bucureşti, la Atelier 35, la Eforie; apoi participarea la Salonul municipiului Bucureşti, la Saloanele Moldovei; o colaborare cu o galerie particulară din Timişoara şi o călătorie de documentare în Spania, Franţa şi Anglia.

Lucian Strochi: Spre ce credeţi că va evolua pictura Dvs.?

Daniel Crăciun:  Spre o rafinare a simbiozei expresionism – simbolism – fantastic, care să dinamiteze mai multe registre tematice, aflate deocamdată în stadiu embrionar; un posibil dialog  spre alte mijloace de exprimare plastică: obiect, colaj, tehnici mixte, posibile proiecte de instalaţii. Voi încerca să intru în dialog cu o mai veche iubire a mea: gravura.

Continue Reading →
Posted on

„SCRIITORUL DEZARMEAZĂ PREA UŞOR ÎN FAŢA CENZURII ECONOMICE”

CINCI MINUTE CU LUCIAN STROCHI

Emisferele-Lucian-StrochiNicolae Sava: Suntem în prag de an 2000. Cum îl întâmpini?

Lucian Strochi: Cu o carte care urmează să apară în aceste zile. Se numeşte Memoria timpului şi conţine 52 de povestiri. Pe alt plan, întâmpin anul 2000 cu emoţia şi îngândurarea celor 6 miliarde de oameni ai planetei. Cu speranţa că vor urma că vor urma ani mai buni pentru toată lumea.

Nicolae Sava: Cineva a afirmat că secolul următor va fi al religiei. Tu ce spui?

Lucian Strochi: Cred că mileniul următor va fi unul al culturii. O cultură multinaţională, înţeleasă ca o sumă a culturilor naţionale. Sper ca România să fie o voce distinctă în concertul naţiunilor.

Nicolae Sava: Care sunt următoarele proiecte literare?

Lucian Strochi: După cum bine ştii, lucrez concomitent la mai multe cărţi. Mă voi opri la patru proiecte: un roman, Emisferele de Brandenburg, o carte de versuri, intitulată provizoriu Monere, o carte de balade şi rondeluri, dintr-un proiect mai vast, Canţonierul şi două piese de teatru. Cred că este suficient pentru un an de zile. Suntem profesionişti. Trebuie să ne menţinem ritmul de măcar o carte pe an, aşa cum se întâmplă în Occident. În România scriitorul e mai leneş, dezarmează prea uşor în faţa cenzurii economice. Cred în cultură ca într-o ultimă şansă. A noastră, a românilor.

,
,
Posted on

UN INTERVIU FULGER ÎN „FLACĂRA”

Reporter: Domnule profesor Lucian Strochi, vă rog să vă prezentaţi pe scurt activitatea profesională.

Lucian Strochi: În primul rând sunt scriitor. Debutul editorial s-a produs în anul 1985, la Cartea Românească, cu un volum de povestiri intitulat Penultima partidă de zaruri. Am mai publicat, în anul 1990, la Editura Militară romanul Gambit. Acum am în pregătire câteva cărţi şi sper ca în anul acesta să public una dintre ele şi anume romanul Cicatricea. Paradoxal, în Istoria Literaturii Române a lui Ion Rotaru sunt prezentat ca poet.

Reporter: Cărţile dv. au fost bine primite în rândul criticii de specialitate?

Lucian Strochi: Bănuiesc că da. De fapt, pot spune că sunt deţinător al mai multor premii literare, cu care mă mândresc. Multe dintre ele sunt premii acordate de Uniunea Scriitorilor. Practic la toate concursurile la car am participat am obţinut fie Marele Premiu, fie Premiul I, sau premii acordate de unele reviste şi publicaţii.

Reporter: Cu ce vă ocupaţi, în afara scrisului?

Lucian Strochi: Sunt inspector de specialitate la Consiliul Judeţean Neamţ, director al Casei de Prietenie româno-franceză Neamţ – Champagne-Ardenne, inaugurată la 2 octombrie 1991 şi, totodată, redactor-şef al bilunarului Reformatorul, publicaţie adresată administraţiei, în care prezentăm monografiile tuturor comunelor din judeţ. Prin plecarea la Iaşi a lui Valentin Ciucă, criticul de artă „oficial” al judeţului, atribuţiile sale au fost preluate de mine, organizând în acest răstimp aproximativ 60 de vernisaje.

Reporter: Dle profesor, vă doresc cât mai multe succese.

Lucian Strochi: Vă mulţumesc şi doresc revistei FLACĂRA cât mai mulţi cititori.

(FLACĂRA, nr. 37, 15-21 septembrie 1993)

, ,
Posted on

„ROMANUL CICATRICEA ESTE RODUL MUNCII UNUI PERSONAJ. EU SEMNEZ DOAR PENTRU CONFORMITATE”

LUCIAN STROCHI , în EXCLUSIVITATE pentru REALITATEA NEMŢEANĂ

Lucian-Strochi__CicatriceaOana Cătălina Oprişanu: Vă pregătiţi pentru o nouă apariţie editorială. După un volum de povestiri, un roman şi două volume de povestiri, ce urmează?

Lucian Strochi: În primul rând, cele două volume la concep ca pe un triptic, un ciclu al cuvântului. Publicând povestiri, roman, poezie, în mod normal ar trebui să urmeze un volum de critică. Dar „cărţile îşi au destinul lor” şi cred că a venit timpul acestui roman, Cicatricea, care sper să fie în decembrie în librării.

Oana Cătălina Oprişanu: Aveţi în bibliotecă dosare cu materiale în lucru: proză, proză scurtă, teatru, documentar. Este o specie literară care consideraţi că vă reprezintă?

Lucian Strochi: Mă regăsesc în absolut toate scrierile mele, nu mi-a fost ruşine de nici un rând, de nicio pagină scrisă. Consider că tot ce am scris , scriu şi voi scrie se va lega organic într-o operă. Fără a nega cărţile anterioare, le consider un exerciţiu pentru mâna stângă. Importanţa pe care o are Cicatricea este foarte mare.

Oana Cătălina Oprişanu: Cum s-a născut noul roman?

Lucian Strochi: Dintr-o ambiţie şi un moment de criză. Prin anii ’80 eram iritat că literatura românească este cunoscută în străinătate doar prin eseu: Cioran, Eliade. M-am întrebat cine este e vină: Occidentul – care nu se apleacă asupra scrierilor din Est (exceptându-i pe ruşi) sau noi – pentru că nu suntem traduşi sau pentru că nu îi interesăm. Şi atunci mi-am pus întrebarea: ce ar putea interesa un cititor de pe alte meleaguri? Cu ce am putea veni noi, românii? A urmat un răspuns posibil: îi putem interesa cu miturile noastre. Acest răspuns a generat structura cărţii. Am încercat să combin miturile fundamentale ale românilor. Ca în baladă, apar ca personaje Mama şi nouă fraţi: Toma Alimoş, ciobanul din Mioriţa, prâslea, plugarul, poetul, fata… Mi-am pus întrebarea ce mit ar fi suficient de puternic pentru a străbate vertical această carte şi m-am oprit la „mitul eternei reîntoarceri”: fraţii sunt plecaţi în lume, iar Prâslea are misiunea de a-i întoarce acasă. Are loc o călătorie iniţiatică spre moarte. Mezinul ăi găseşte pe toţi, vii, până când ajunge la Poet –plecat în căutarea Cuvântului. Drumul de întoarcere îl face poetul, care ştie că fraţii săi au murit şi de aceea nu mai e interesat decât de legendele şi semnele lor. Romanul încearcă să ofere imagini asupra marilor teme, obsesii ale omenirii –moarte, iubire, destin – şi este intersectat de o metaforă gigantică a naşterii. Mama îşi povesteşte fiecare naştere şi are un gând nebun: acela de a stăpâni cerul prin zodii. Fiecare copil este născut în altă zodie. Şi totuşi, fraţii, deşi foarte diferiţi, au câteva nota comune: toţi au viziunea „pământului străveziu” (înainte de a fi întinat de păcat) şi au nostalgia originilor. De asemenea, fiecare încearcă să scrie o carte. Romanul este rodul muncii unuia sau altuia dintre ei. Eu semnez doar pentru conformitate.

Continue Reading →
Posted on

„SUNT UN SCULPTOR CARE VISEAZĂ CATEDRALE GOTICE; SAU UN ICONAR CARE VISEAZĂ VORONEŢUL”

catedrale-gotice-Chartres„SUNT UN SCULPTOR CARE VISEAZĂ CATEDRALE GOTICE; SAU UN ICONAR CARE VISEAZĂ VORONEŢUL” – Declară scriitorul LUCIAN STROCHI redactorului revistei noastre CONSTANTIN CUCU, într-o convorbire la sfârşit de noiembrie 1996

Constantin Cucu: Îmi permiteţi să vă cataloghez printre scriitorii prolifici: după două cărţi de poezie, apărute într-un interval de doi ani, care se adaugă la anterioarele două volume de proză, respectiv „Penultima partidă de zaruri” şi „Gambit”, aveţi acum sub teasc, cu şanse mari de a ajunge la cititori până la sfârşitul acestui an, un roman. Ce înseamnă pentru un liric, epica de largă respiraţie?

Lucian Strochi:  Evident că romanul îşi alege legile lui severe, rigorile sale canonice, indiferent de „formulă”. Un roman te consumă mai mult decât o poezie. Numai că poezia se scrie mai rar, pentru că are nevoie de arcul electric divin. Ca să răspund direct la întrebare, aş spune că prozatorul e ajutat permanent şi necondiţionat de poet. Un poet are simţul limbii mult mai dezvoltat, un ritm în sânge, un auz perfect. Prozatorul are însă o viziune integratoare coerentă. Dar şi unul şi celălalt se întâlnesc sub zodia Metaforei. Recitit cu atenţie, Rebreanu, cel mai anticalofil prozator al nostru, ne va oferi certitudinea unui mare creator de metafore. În fine epopeea e deopotrivă roman şi poezie lirică. Această unitate a fost distrusă de creatorii de geniu ai Italiei, în Renaştere. Dar, de la Gogol, cel care şi-a subtitrat romanul său Suflete moarte, „poem”, asistăm în timp la un efort de „reconciliere genetică” între poezie şi proză. Cred că romanul Cicatricea reuşeşte această conciliere, fiind, între altele, o sinteză de mituri, balade şi simboluri româneşti şi străine. Apariţia acestui roman cred că va fi o surpriză de proporţii pentru cititorii mei. Asta judecând după un sondaj de opinie sui generis… Totuşi, acum încerc să „uit” acest roman în favoarea altora.

Constantin Cucu: Să înţeleg că veţi abandona poezia? Nu uitaţi că sunteţi dator cititorilor cu un volum de sonete, bună parte publicate în chiar revista ASACHI…

Continue Reading →
Posted on

„CUVÂNTUL NU ESTE O ÎMPOTRIVIRE A NATURII, CI NUMAI O EZITARE A EI”

Lucian-Strochi-album029Iustin Bălan: V-aş ruga, pentru început, să vă definiţi pentru cititorii „Oglinzii”, în câteva cuvinte…

Lucian Strochi: Mărturisesc că nu e uşor să te defineşti în câteva fraze. o reducţie e periculoasă, din cel puţin două motive: poţi uita, pe moment, ceva important, definitoriu, despre tine, despre relaţiile tale cu ceilalţi, iar în al doilea rând, reducţia înseamnă esenţializare şi exemplificare. Date esenţiale despre biobibliografia mea veţi găsi în Tabelul cronologic care însoţeşte romanul Cicatricea, apărut în 1996…

Iustin Bălan: …un roman premiat…

Lucian Strochi: Da, romanul a obţinut patru primii literare, dintre care cel mai important pentru mine ar fi Premiul pentru proză al Asociaţiei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România, în 1997.Dar, revenind la biografie: m-am născut la 23 iulie 1950, la Petroşani. Am absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti în 1974. Din acelaşi an trăiesc la Piatra-Neamţ: Am publicat câteva cărţi: două romane (Gambit şi Cicatricea), un volum de povestiri (Penultima partidă de zaruri, debutul meu editorial, în 1985, la Cartea Românească), două volume de versuri (Cuvântul cuvânt şi Purtătorul de cuvânt, ultimul reunind de fapt două volume: Totul despre mine şi Imposibila dungă). Am fost tradus până acum în 12 limbi, dintre care un ele exotice(cel puţin grafic: greaca, armeana, araba). Sunt coautor şi coordonator general al Monografiei judeţului Neamţ, volum apărut în 1995.

Continue Reading →
Posted on

Vorbe despre Purtătorul de cuvânt

Lucian-Strochi-album008Ion Boghian: Mi se pare că sunteţi la a patra carte publicată…

Lucian Strochi: Da, ca autor unic, a patra…

Ion Boghian: Sunt creaţii aparţinând ultimilor ani, este o culegere sau aţi avut în vedere un scenariu?

Lucian Strochi: Poezia, prin definiţie, este atemporală. Veţi găsi în această carte texte scrise şi la 17 ani, cât şi la 45. Aşadar, versuri scrise şi în adolescenţă, iar altele foarte recent. Ele s-au structurat pe două titluri şi prin această carte închei un ciclu început cu Cuvântul cuvânt.

Ion Boghian: Ar urma un alt ciclu.

Lucian Strochi: Al doilea ciclu, la care voi lucra câţiva ani, se numeşte Canţonierul şi va fi o amplă auto-antologie de 365 de poezii de formă fixă…

Ion Boghian: Sonet, rondel…

Lucian Strochi: Da, baladă, doină, haiku…

Ion Boghian: Când spuneţi Totul despre mine, chiar credeţi că aţi spus totul?

Lucian Strochi: Poetic, nu cred că mi-au scăpat prea multe. Sigur, titlul este orgolios. Este o încercare de autoradiografiere a propriei conştiinţe şi în această carte am încercat să fiu cât se poate de sincer cu mine.

Ion Boghian: Imposibila dungă –aşa se numeşte un ciclu din carte. Ce va să însemne Imposibila dungă?

Lucian Strochi: În prima poezie din ciclu, am un vers care spune: „Unde începe ca o imposibilă dungă/Ţara poetului”. Deci acea imposibilă dungă, de fapt este orizontul nostru de aşteptare, definit, aproape infantil, „locul unde ni se pare că cerul se uneşte cu pământul”. Altfel discutând, trebuie văzută unitatea dintre cel două volume din cartea care încearcă să stabilească, primul – o introspecţie, celălalt – raporturile poetului cu natura. Prin natură înţelegând şi patria, cuvânt care a devenit din ce în ce mai rar în limbajul poetic de astăzi.

Continue Reading →
Posted on

„TATĂ ÎMI ESTE MUNTELE, IAR MUMĂ ÎMI E LIMBA ROMÂNĂ”, SPUNE UN „INGINER AL VORBELOR”

Lucian-Strochi-album016Interviu de suflet cu scriitorul Lucian Strochi

Rep: Domnule Lucian Strochi, sunteţi un om de condei, un om de spirit – în primul rând – şi în al doilea rând un om al Cetăţii. Cum se completează în personalitatea dumneavoastră toate aceste aspecte?

Lucian Strochi: Orice scriitor este un om al Cetăţii. Faptul că lucrez la Primărie, că sunt purtător de cuvânt al Primăriei la relaţii publice este şi nu este o întâmplare. Există un acut sentiment al Cetăţii, pe care am încercat să-l redau atât în scris, cât şi în activităţile publice. Mă refer la lansările de carte, la vernisaje, mă refer la participarea la simpozioane, colocvii, deci foarte multe asemenea ieşiri în public.

Rep: Şi pentru că pentru fiecare dintre noi, rădăcinile nu sunt un factor de netrecut cu vederea, cât din ceea ce sunteţi ţine de familia dumneavoastră?

Lucian Strochi: Eu cred că, termenul acesta de „rădăcini”, pe care îl invocaţi este un termen mult mai grav, în care paternitatea este doar o „ramură”. În rest se poate spune că mama mea este limba română, iar tatăl poate să fie muntele. Şi, dincolo de acest accident biologic care reprezintă naşterea, nu suntem altceva decât o poartă spre un destin. Datorăm totul începuturilor şi rădăcinilor. De fapt cred că cel mai mare mit al omenirii îl reprezintă „mitul eternei reîntoarceri”. Numai că mitul acestei rădăcini – să nu se supere matematicienii – este o rădăcină aproape pătrată, este matricea spirituală pe care o descoperim sau căutăm prin scrisul nostru şi prin toată activitatea noastră, prin simţire, prin acumulare de cultură.

Rep: Ce rol credeţi că a avut şansa în viaţa dumneavoastră?

Lucian Strochi: Cineva spunea cu mult umor – şi era o persoană foarte serioasă! – că viaţa noastră nu este altceva decât o sumă de întâmplări şi, dacă majoritatea sunt fericite, atunci e perfect. Deci datorăm mult întâmplării. Să ne gândim – spre exemplu la o căsătorie: ea este rodul întâmplării: doi oamenii se iubesc pe o planetă cu peste şase miliarde de oameni şi cred că întâmplarea – în orice poveste de dragoste – joacă un rol important. Tot aşa şi în ceea ce priveşte destinul scriitoricesc. Poate că într-o altă viaţă, într-o altă existenţă, într-o altă opţiune aş fi fost un pictor sau un inginer, deci nu un sclav sau un rege.

Rep: Dacă ar fi să o luaţi de la capăt, ce aţi face?

Continue Reading →
Posted on