Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 18 februarie 2017 (14)

CORNEL PAIU: Polemica e o formă de existenţă civică sau, poate, culturală?

LUCIAN STROCHI: Atunci când asigură diversitatea, polemica e mai mult decât necesară. Nu putem iubi la fel, scrie la fel, cânta la fel. Protagonistul şi antagonistul s-au despărţit de cor acum câteva mii de ani. Nu am sentimente gregare. De aceea nu am putut face politică. Ar fi trebuit să votez aşa cum vrea şeful sau majoritatea. Chiar atunci când  nu au dreptate.

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 18 februarie 2017 (13)

Lucian Strochi - aforisme 2 mai 2015CORNEL PAIU: Aţi fost, sunteţi o fire polemică?.

LUCIAN STROCHI: Nu cred. Sunt prea puternic pentru a polemiza cu cineva. Nu uita că sunt un leu. Evident, glumesc. Polemizez cu fiecare rând pe care îl scriu. Cu cine? În primul rând cu mine! Mă interesează în primul rând prietenii care nu sunt de acord cu mine. Imaginează-ţi ce ar fi să fim de acord cu toate lucrurile. Dialogul presupune  şi o diferenţă de potenţial, adică o tensiune.

CORNEL PAIU: Aţi avut polemici? Aţi polemizat, măcar ocazional, circumstanţial?

LUCIAN STROCHI: DA, dar nu am polemizat cu persoane, ci cu opere. Cu oamenii    m-am certat. Mi-am dat demisia de vreo trei ori, atunci când nu eram de acord cu opinia unui şef. Nu mi-a părut niciodată rău.

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 18 februarie 2017 (12)

CORNEL PAIU: Dar de pierdut, ce credeţi că pierde societatea românească, odată cu descoperirea acestei formule noi de cultură, cea a protestului?

LUCIAN STROCHI: Singurul lucru care se pierde este timpul. Şi nu e o glumă!

CORNEL PAIU: Paul Everac, prin 1992, în acel cunoscut eseu moral-politic, „Reacţionarul”, apărut la Editura „Românul” din Bucureşti, editură care nu ştiu dacă a rezistat până în zilele noastre, aşa cum nu ştiu dacă, cu adevărat, „românul” a rezistat până astăzi, în ceea ce-l personifică, în ceea ce-i dă matricea proprie, îşi dorea „peste standardele civilizaţiei actuale”, crearea unui „stil românesc de viaţă”, „pentru a învăpăia ţara într-o posibilă schimbare la faţă de un alt tip şi a o face să înflorească stilistic…”. Acest stil, după domnia sa, ar avea ca rost „să ne diferenţieze” şi „să exprime raţiunea noastră de a fi pe lume”. „Făcut din tot ceea ce avem şi am mai putea avea. Făcut din consonanţa dintre pământul nostru şi omul care îl locuieşte. Şi care trebuie ajutat să se dezvolte într-un sens oarecum sui generis, până la a deveni exemplar. …Rămâne să ne împodobim viaţa. Şi moartea. S-o împodobim cu înţelesuri. S-o înţesăm de frumos şi de firesc. S-o ecologizăm sufleteşte. S-o propunem lumii ca posibilitate, ca stadiu. E singura şansă ce o întrevedem în acest moment. Să fim în legea noastră. Epurată. Perfecţionată. Înfrumuseţată.” Realizatori? „Noi toţi şi în special tineretul român.” Analiza lucidă şi „poate cam severă” din „Reacţionarul – eseu moral-politic”, care din punctul meu de vedere este un manifest, redactat în atmosfera imediat post-revoluţionară, în care pluteau vaporii unei anumite energii, hai să spun, pozitiviste (şi nu ne referim la curentul filozofic, care se îngurgitează cu altfel de ingrediente!), dorit vizionar, de programare a unui viitor, adevărat proiect de viitor, proiect-program pentru o naţiune care gusta din plin din primele voluptăţi ale libertăţii, după 50 de ani de privit de după gratii,  m-a pus pe gânduri şi m-a făcut să-mi dau seama de o anumită realitate, nu foarte favorabilă, din societatea românească, de ieri şi din păcate, de astăzi. Vă rog să comentaţi sugestiile din „Reacţionarul” ţinând seama de contextul societăţii româneşti actuale.

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 18 februarie 2017 (11)

CORNEL PAIU: Ce câştigă societatea românească prin nou promulgata generaţie, instaurată printr-un act spectaculos, derivat dintr-o cultură a protestului, deloc de neglijat şi, în niciun caz, de denigrat?

LUCIAN STROCHI: Nu cred că e vorba de pierderi sau de câştiguri. A avea reacţie la ceva care te deranjează e firesc.  Dar de fiecare dată când distrugi ceva, trebuie să pui altceva în loc. Mai bun, mai nou, mai proaspăt, mai adevărat. Ţin minte că scriitorilor li se cerea în timpul comunismului să meargă în fabrici şi uzine, să iasă în stradă. În realitate

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 18 februarie 2017 (10)

CORNEL PAIU: Cred că în contextul protestelor de stradă din ultimul timp, stârnite de OUG 13 şi 14, dar, mai ales, stârnite de modul corupt în care se face politica în România anilor de după 1989, s-a (re)configurat/ format/ coagulat o nouă generaţie. Cu privire la aceasta aş vrea să vă întreb, care credeţi că sunt reperele ei etice şi morale? Mai mult, cuantica ei culturală ce bază, ce premize credeţi că dezvoltă, demonstrează?

LUCIAN STROCHI: Îmi ceri prea mult. Îmi ceri să fiu tânăr. Salvador Allende spunea (şi credea!) că dacă nu eşti revoluţionar când eşti tânăr, atunci treci pe lângă viaţă. Dar    mi-ar plăcea să se protesteze şi pentru tăierea criminală a pădurilor, pentru vânzarea nesăbuită a pământului ţării…

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 18 februarie 2017 (9)

CORNEL PAIU: Am cunoscut, prin domnia voastră, spre finele anului trecut (17 noiembrie 2016), o distinsă familie de colecţionari de artă. Familia Neagoe. Primitoare, entuziastă, emoţionantă, caldă sufleteşte… În acest context, v-aş ruga să-mi descrieţi lumea colecţionarilor din Piatra-Neamţ, din zona Neamţ, în general şi, în particular să-mi oferiţi un portret al acestor extraordinari prieteni pe care aţi avut generozitatea, pentru care vă mulţumim, de a ni-i face cunoscuţi şi nouă celor sosiţi de la Roman, pentru a participa la un vernisaj, dacă mi-amintesc bine, cel al personalei de pictură a artistului plastic romaşcan, membru UAP – Neamţ, Cristinel-Ionel Prisacaru. O expoziţie reuşită, perfect închegată, de pictură şi grafică, intitulată „Himeriada”, pe care aţi şi prezentat-o, într-un quartet critic şi autocritic, ca să spun astfel, din care aţi făcut parte dvs., pictorul Ştefan Potop, preşedintele UAP – Neamţ, pictorul Iosif Haidu şi pictorul expozant. Personal consider că distinsa familie de colecţionari, face parte dintr-o categorie umană foarte, foarte rară, tot mai rară, unică în felul plin de respect şi admiraţie faţă de opera de artă, dar, mai ales, faţă de creatorii de artă? Mi-amintesc cum îmi spuneau simplu, dar solemn-epifanic: „Uşa noastră vă este mereu deschisă!”

LUCIAN STROCHI: Există mulţi colecţionari în Piatra Neamţ. Eu îi cunosc doar pe câţiva:   Tincuţa şi Emil Neagoie, Constantin Paţilea, Viorel Nicolau, Ion Cârnu, familia Stoiciu,  Emilian Simion, Emil Nicolae, Dumitru Varodin, Cornel Agăleanu, Elena Ionescu, Adrian Vais etc.

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 18 februarie 2017 (8)

CORNEL PAIU: Revin pe aceeaşi temă şi cu privire la poezie. Cum este tratată/ analizată/ introspectată/ tatonată/ developată/ abordată, poate chiar experimentată tema morţii în lirica românească contemporană. Dar în lirica străină?

LUCIAN STROCHI: Repet, nu cred că timpul poate eroda literatura. Cântarea lui Roland e contemporană cu Moartea căprioarei sau cu Odă (în metru antic). Îmi ceri prea mult! De la O fată tânără pe patul morţii până la moartea lui Toma Alimoş sau a Anei din Meşterul Manole, a ciobanului din Mioriţa până la moartea din Matca nu e decât un pas, temporal, spaţial, psihologic.

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 18 februarie 2017 (7)

CORNEL PAIU: Dar în proza străină?

LUCIAN STROCHI: Acelaşi lucru. Num ai că mie îmi vine tot mai greu să-i separ pe scriitori, să-i împart în contemporani sau… Pe Tolstoi, Dostoievski, Flaubert, Maupassant, Balzac, Stendhal, Joyce, Kafka, Bulgakov, Faulkner îi simt contemporani cu mine. Şi pe Ismail Kadare sau Borges, Marquez, Bioy Casares, Sabato. Ce scriitori, ce cărţi, ce morţi surprinse. Scoate moartea din operele lor  şi vor deveni scriitori obişnuiţi.

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 18 februarie 2017 (6)

CORNEL PAIU: Tema tanatosului, la noi, în proza contemporană, cum a fost şi este abordată?

LUCIAN STROCHI: Moartea este una din temele majore ale literaturii, poate cea mai importantă, alături de cea a dragostei. Prin urmare, orice scriitor adevărat va vorbi, va scrie despre moarte. Să-l luăm pe Rebreanu. Moartea e prezentă în Ion, în Pădurea spânzuraţilor, În Răscoala, în Catastrofa. Aproape nu există scriere a sa unde să nu fie

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 18 februarie 2017 (5)

CORNEL PAIU: Pe de altă parte, ce filiaţii credeţi că ar putea avea „Poezia locaţiei”? Înrudiri specifice? Manifestări asemănătoare?

LUCIAN STROCHI: Există desigur şi câteva note specifice ale unei poezii naţionale. Dar repet, poezia este valoroasă doar atunci când devine „anonimă” , când nu mai ştii cărui popor îi aparţine un vers genial. S-a scris e drept şi o poezie regională, dialectală. E cel mult un lucru curios şi/ sau amuzant.