Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 18 februarie 2017 (1)

CORNEL PAIU: Ce „teritorii” credeţi că mai are proza de explorat? Credeţi că mai sunt teritorii virgine încă neexplorate în proză?

LUCIAN STROCHI: Am fost tulburat când, copil fiind, am aflat că, în afară de spectrul ROGVAIV, există şi ultramarin şi infraroşu. Apoi am aflat că, pe lângă cele trei dimensiuni spaţiale, mai avem şi o a patra dimensiune, cea temporală. Am aflat apoi că ar putea fi   10 sau chiar 12 dimensiuni. Proza are încă destule spaţii albe. Nici nu am ieşit din galaxie şi nu am urcat scările ADN-ului. Suntem un mezocosmos, dar în faţa noastră avem macrocosmul şi microcosmosul. Sunt destule sentimente pe care nu le cunoaştem şi deci nu am scris despre ele. Cred că proza nu se va mai scrie doar cu cuvinte şi atunci vom putea vorbi de o revoluţie. Imaginarul nostru mai are destule enigme pentru noi… Trebuie să existe un echilibru între arte şi ştiinţe, aşa cum există între emisferele noastre cerebrale, specializate.

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 28 ianuarie 2017 (25)

CORNEL PAIU: Continuând cumva ideea… Creaţia literar-artistică de front merită o atenţie specială. De aceea, v-aş ruga să ne amintim de aceasta. Avem o operă consistentă în domeniu. Credeţi că mai pot apărea surprize? Personal înclin că da! Am în vedere mai întâi cele două mari conflagraţii mondiale ale secolului trecut şi, din nefericire, cele din trecutul recent, din prezent…

LUCIAN STROCHI:  Sunt într-adevăr câteva romane excepţionale despre front, despre război: Pădurea spânzuraţilor, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Alexandra şi infernul, Balaurul, Strada Lăpuşneanu, Delirul.  Da, se vor mai scrie romane despre conflictele majore ale omenirii. Literatura apare atunci când există o diferenţă de potenţial. Adică tensiune.

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 28 ianuarie 2017 (24)

CORNEL PAIU:Ce-mi puteţi spune despre poezia de front a lui Camil Petrescu?

LUCIAN STROCHI: Camil Petrescu este un foarte bun poet care a lucrat sub acoperire ca prozator, ca dramaturg, ca  eseist, ca jurnalist, ca filosof. Pentru Camil Petrescu primul război mondial a fost o catastrofă personală şi naţională. A scris Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război un roman total, tragic, comparabil cu Întunecare a Lui Cezar Petrescu sau Pădurea spânzuraţilor a lui Liviu Rebreanu. Dar acelaşi Camil Petrescu scrie Ciclul morţii, 13 poezii „dedicate” războiului, de fapt condiţiei umane. Dacă cineva citeşte Marş greu va deveni categoric un pacifist. Nimeni până la el nu a scris aşa despre război: „Din când în când/ Când traversăm un pod/ Simţim pe rând,/ Picioarele scăpate din năvod./ Întindem pe-ntr-o clipă gâtul/ Şi iarăşi ne reluăm târâtul/ Comun, de uriaş miriapod.”

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 28 ianuarie 2017 (23)

CORNEL PAIU:V-aş întreba, revenind la Poezie, poezia are (un) scop? Dar un mod de a fi? Poezia împacă atât singularitate (singularul), cât şi pluralitatea (pluralul)? Cum realizează această „împăcare”? Am folosit ghilimelele pentru că evident nu se pune în discuţie o prealabilă ceartă! (Sau poate că da? Iată o îndoială, poate carteziană ori semiotică…)

LUCIAN STROCHI: Poezia pleacă de la o rostire singulară, de la o sensibilitate individualizată, unică şi ajunge prin ambiguitate, prin figuri de stil la pluralitate şi generalitate. Poezia răspunde nevoii noastre de a trăi liricul, afectele,

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 28 ianuarie 2017 (22)

CORNEL PAIU: Că tot mi se duce gândul într-o orchestraţie afectivă către Ion Heliade-Rădulescu v-aş întreba în legătură cu acesta, care îi este locul în cultura română? Care este cea mai importantă contribuţie a sa? Poate spiritul său enciclopedic, remarcat plenar sau poate o formă avansată timpului său de interdisciplinaritate, termen care mai nou este des întâlnit, probabil cu întemeiată dreptate?

LUCIAN STROCHI: Ion Heliade Rădulescu apare într-o suită de mari personalităţi enciclopedice pe care le-a dat cultura română: Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, G. Călinescu, Mircea Eliade, Lucian Blaga. În plus el deschide nebănuite căi spre literatură, are curajul epopeii, scrie primul pastel reuşit

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 28 ianuarie 2017 (21)

CORNEL PAIU: Linia, vizionarismul ideal sau, să spunem, tradiţia unică deschisă de Eminescu în poezie, în afară de Labiş, ce continuatori importanţi a mai avut? Dar în proză, ce continuatori avem, ai stilisticii şi ideaticii eminesciene? Poate Eliade, cel care a putut răspunde afirmativ la întrebarea lui Baiazid din Scrisoarea a III-a?

LUCIAN STROCHI: Toţi ne-am născut din manta lui Eminescu. Întrebarea ta e interesantă pentru că se referă la proză. Slavici şi Creangă îi datorează mult pentru că Eminescu i-a învăţat să scrie corect, să-şi respecte talentul, să pună corect accentele grave. Sadoveanu i-a preluat moliciunea şi înţelepciunea limbii şi locuţiunile, o pagină din Geniu pustiu pare  scrisă de Rebreanu,   Camil Petrescu i-a împrumutat radicalismul, intelectualismul şi

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 28 ianuarie 2017 (20)

CORNEL PAIU: Un distins profesor spaniol, demn de un Oscar acordat lingvisticii, prin însuşi numele său, căci este un lingvist renumit, Óscar Lovureda Lamas afirma într-un interviu că „azi se analizează textul mai mult ca proces decât ca produs”. Sunteţi de aceeaşi părere?

LUCIAN STROCHI: Cererea e mai mare decât oferta. Întotdeauna s-a comentat mai mult textul ca proces. Despre Divina Commedia sau scris biblioteci întregi, în toate limbile pământului. Sau despre Shakespeare, Dostoievski, Cervantes, Eminescu, Goethe. Şi e firesc să fie aşa: o operă de geniu trebuie privită ca un poliedru, întrucât are mute feţe, suprafeţe şi subfeţe. Poate că în asta constă frumuseţea artei, în complexitatea, ambiguitatea, polivalenţa ei. Un simbol nu este o simplă cifră, nu are o singură valoare, accepţie. Întotdeauna există mai multe conotative decât denotative. Textul devine tot mai mult un pretext… Nemţii au un termen special Literaturwissenschaft (Ştiinţa literaturii) pentru a arăta că, plecându-se de la o operă, se poate elabora o construcţie independentă.

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 28 ianuarie 2017 (19)

CORNEL PAIU:Cezar Ivănescu mărturisea undeva că „toată copilăria” şi-a trăit-o „într-un fel de visare continuă, într-un fel de paradis al somnolenţei”… În acest context, aş dori să comentaţi afirmaţia marelui poet şi, totodată, să (re)evocaţi, ţinând seama de coordonatele sugerate, propria dvs. copilărie. Spunea poetul că trezirea la realitate a fost datorată de întâlnirea dramatică şi traumatizantă cu tanathosul, de unde tema predilectă din poezia sa. „Prima întâlnire reală, aproape egală cu naşterea, a fost moartea mamei mele.”, spunea Cezar Ivănescu.

LUCIAN STROCHI: Cezar Ivănescu are perfectă dreptate. Ne marchează întotdeauna excepţionalul. Şi ce poate fi mai adevărat ca moartea sau ca umbra acesteia, spaima? (Re)evocarea copilăriei mele am făcut-o în romanul Funia de nisip şi va continua cu romanul în lucru Vopsitorul de poduri. Spre deosebire de Cezar Ivănescu, eu nu m-am trezit încă la realitate. Mi se  pare că literatura mea, viaţa mea este un vis continuu (se poate şi aşa ceva). Eminescu spunea: „Căci vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.”

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 28 ianuarie 2017 (18)

CORNEL PAIU: Ce părere aveţi despre reforma protestantă, despre protestantism în general? Iniţiatorul Reformei protestante, Martin Luther, este o figură emblematică şi de admirat, după părerea mea, din multe puncte de vedere. Aş defini activitatea sa literară, circumscrisă secolului al XVI-lea, ca fiind originală, sinceră şi de un înalt vizionarism.

LUCIAN STROCHI:   Nu sunt un specialist în istoria doctrinelor religioase, dar cunosc câteva lucruri despre Martin Luther. În primul rând faptul că a fost un om foarte cinstit. A început reforma după ce a cunoscut profund religia,

Cornel PAIU in dialog cu Lucian STROCHI – 28 ianuarie 2017 (17)

CORNEL PAIU: Este literatura, o completare, o diversificare, o prelungire, o continuare a… literaturii?

LUCIAN STROCHI: Mărturisesc că nu am înţeles întrebarea. Măcar de ai fi pus cuvântul o dată în ghilimele. Aşa rămâi fără un răspuns ferm…

CORNEL PAIU: Aristotel definea metafora ca fiind o căutare a unor „analogii între lucruri neasemenea”. Mă intrigă această formulare. Cred că metafora presupune şi „analogii între lucruri” asemenea, asemănătoare…

LUCIAN STROCHI: Cred că Aristotel are dreptate. Atunci când vorbim de analogii între lucruri asemănătoare, avem comparaţii. Metafora trebuie să propună un lucru neaşteptat, mnemotehnic.  Oximoronul este şi el o metaforă şi pune alături lucruri opuse sau incompatibile. Să nu uităm că noi comparăm calităţi şi nu obiecte. De metaforizat metaforizăm imagini.