Succesul dobândit de pictorul din Chişinău ION MORARU cu expoziţia sa de acuarele din Piatra-Neamţ(„publicul” i-a achiziţionat peste 25 de lucrări), ca şi apropiata sa expoziţie de la Casa Prieteniei Neamţ – Champagne-Ardenne (deschisă începând cu 18 august a.c.) ne obligă să revenim, cu atât mai mult cu cât pictorul este o personalitate contradictorie, derutantă (artisticeşte vorbind, desigur).

Acuarelist de mare subtilitate, cu frumoase rezolvări plastice, Ion Moraru pendulează între un realism psihologic şi un impresionism bine temperat.

Paleta sa cromatică este foarte largă, artistul părând să fie indiferent la sugestiile moderne (care au împins acuarela în grafică şi au instaurat tirania griurilor).

Artistul se supune naturii, convenţiile sunt în general respectate, deşi, în fiecare tablou, un nor, o rază, o ploaie, o iluminare, modifică această relaţie directă, filtrând-o, potenţând-o, scoţând-o din clişee previzibile.

Ion Moraru pare a fi indiferent la timp (acceptându-i apriorismul, dar atât); sunt evocate toate cele patru anotimpuri, noaptea şi ziua, dimineaţa şi seara, personajele (puţine), casele, turlele sunt anistorice, adică eterne.

Panismul lui Moraru vine din încrederea pe care acesta o acordă spaţiului: dealul rămâne predilect, dar prezenţa celorlalte forme de relief este constantă (uneori cerul nu e altceva decât o câmpie răsturnată).

Nu e însă dealul lui HORIA BERNEA (acolo mişcătoare e însăşi materia); aici unghiul de primire, de „atac” este decisiv.