Am scris, nu o dată, despre florile Iuliei. Şi asta din mai multe motive. În primul rând pentru că pictoriţa este cel mai uşor recognoscibilă prin florile ei. Scriu florile ei, pentru că Iulia colaborează cu natura propunând, dacă nu specii noi, atunci măcar atitudini noi, ale florilor şi ale oamenilor, deopotrivă.

Privesc cu admiraţie un Trandafir galben. Totul e altfel decât în natură: frunzele sănătoase, puternice bat în brun, bobocii sunt perfect decupaţi, lipsiţi de acea indecizie şi informă pe care o presupune un obiect încă nedefinit, aflat în evoluţie, un boboc-floare pierzându-şi fermitatea contururilor; în fine, la capătul unei spirale, ce porneşte din dreapta sus, o floare pe care o bănuim deschisă, în realitate o floare prinsă în vârtejul unui dans nebun. Floarea are o aură, ceea ce până la urmă e normal, după cum o demonstra cu câteva decenii în urmă Kilian (v. celebrul său „efect”); sau, cum încercam să argumentez undeva,  e vorba de acea tehnică a gemaiului pe care Iulia Hălăucescu o stăpâneşte atât de bine (într-un tablou e obligatoriu să existe o zonă cu luminoizitate extremă, dar lumina vine din interior, de undeva din spate). Acuarela este extrem de dinamică, culorile curg firesc, ritmurile sunt armonice. Să fie vorba doar de o inspiraţie majoră a unui mare artist, ce dă impresia unei suverane spontaneităţi? Mă îndoiesc.