ANALIZA UNUI ELEMENT PRIMORDIAL: APA

Ca orice mare poet al lumii, Lucian Blaga recurge la arhetipul elementelor primordiale, dispuse în cruce:

Acest arhetip ţine de preistoria mentală a omenirii: l-au cunoscut şi asiro-babilonienii, şi perşii, şi grecii, şi romanii şi, mult mai târziu, un întreg Ev Mediu european.

Evident, în cazul lui Blaga nu poate fi vorba de o acceptare „de plano” a acestui arhetip, ci de o încercare dramatică de a obţine opoziţii binare, dar şi aliaje, cuplări şi recuplări. Astfel cerul cu focul vor da lumina, cerul cu apa – lacrima, focul cu pământul – cenuşa, apa cu pământul – noroiul. Atunci când cuplurile sunt triple, trifazice, obţinem realităţi noi: focul cu apa şi cu aerul vor da curcubeul, aerul cu focul şi pământul vor da patima, focul cu apa şi pământul vor da sângele, iar aerul cu apa şi cu pământul vor da fiinţa. La intersecţia celor patru elemente nu se pot afla decât două realităţi – cuvântul şi Marele Anonim – ambele ipostaze ale poetului şi ale Dumnezeirii.

Blaga a fost numit pe drept „poet al luminii”. Focul, aerul, pământul sunt tot atâtea elemente primordiale frecvent evocate de comentatori. Mult mai puţin comentată a fost apa. Există după ştiinţa noastră un singur studiu (Ion Pop –Lucian Blaga – simbolismul acvatic) în Steaua, nr.9/1980, dedicat problemei în discuţie. Lucru e de mirare, pentru că frecvenţa, simbolistica, „rezolvările” metaforice, fac din elementul acvatic mai mult decât o „metaforă obsedantă” apropiindu-se de un „mit personal”. „Tirania apei” este prezentă peste tot în text, obligând celelalte elemente să intre în stare de şoc, de recul, de repaus, să încerce permanent refugii sau alianţe. Nu vom oferi exemple decât din volumele antume ale poetului, dar demonstraţia se poate extinde la întreaga creaţie (nu doar poetică) a lui Lucian Blaga.