□ Adevărul se poate uza în timp, dar nu atât de mult încât să ajungă o minciună. □ Adevărul seamănă cu lumina prin exclusivismul său: așa cum lumina nu suportă întunericul, adevărul nu acceptă minciuna. □ Adevărul și minciuna au totuși ceva în comun: pot jigni. □ Adevărul te poate răni mortal. Dar nici cu o minciună nu poți supraviețui prea multă vreme. □ Adevărul trebuie să convingă, pentru ca să învingă. □ Adevărul trebuie să convingă, nu să învingă.□ Adevărul vieții se constituie, paradoxal, dintr-o sumă de erori. □ Adjectivele se confundă adesea cu adverbele. Nu confundăm adesea însușirile cu caracteristicile?□ Adjectivele slăbesc substantivele, așa cum laudele îi slăbesc pe cei puternici. □ Adjectivele sunt pentru substantive ce e culoarea pentru desen. Cu toate acestea prefer verbele și adverbele. □ Admirația este o formă incipientă a sclaviei.

□ A nu crede în eroare este un abuz, o încălcare  a drepturilor fundamentale ale omului, o piedică în calea succesului. □ A nu lăsa în urma ta nimic material, ci doar fructele spiritului, e dovada unei înalte înțelepciuni. □ A nu se confunda dreptul de proprietate cu dreptul la existență. Primul solicită un spațiu comod, celălalt un spațiu vital sau măcar un spațiu de siguranță. □ A nu vedea pădurea din cauza copacilor; a nu vedea copacii din cauza frunzelor; a nu vedea frunzele din cauza cerului; a nu vedea cerul din cauza pădurii.□ A omorî pe cineva e discutabil și chiar scuzabil uneori. A omorî un mort merită însă cea mai mare pedeapsă.

Avea impresia că, fără știrea lui, o asemenea cometă traversase pământul. Găsi în drumul lui animale moarte: porci, câini, pisici, cai, vite…

Dar și fiare alungate din păduri: vulpi, iepuri, veverițe, pisici sălbatice, lupi, urși, mistreți, căprioare, râși. Din cer cădeau cu zgomot păsări: vrăbii, rândunici, porumbei, dar și bufnițe,  cocori, ulii, ciori, prăbușindu-se pe câmp, pe drumuri, în copaci sau în ape.

Copacii erau și ei răsuciți, își pierduseră frunzele, păreau mâini torturate, răsucite la spate.

Văzu totuși oameni. Dar nu știa dacă nu cumva acei oameni nu erau decât umbrele lor, dacă nu erau fantome, strigoi, moroi, duhuri rele, proiecția unei lumi care dispăruse în tăcere.

Ștefan avea nevoie de cuvânt și își reaminti cuvintele de început:

„La început a fost Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu.”

Ștefan ajunsese „la bălți”,  nu pentru a-i ajuta pe oameni să se însănătoșească, să se înzdrăvenească, ci pentru a-i ajuta cu slujba de înmormântare.

A stat acolo mai bine de trei săptămâni și a participat la îngroparea a sute de morți.

A ținut mai multe slujbe de înmormântare decât în tot cursul vieții sale de până atunci. Era atât de obosit, încât ajunsese să țină slujba și în somn.

Nu a uitat niciodată că oamenii erau înspăimântați nu atât de moarte, de murit se moare mereu, în fiecare zi, fiecare moare odată și odată, cât de Apocalipsă.

Așa a fost la început și la Tichilești, tot satul răsuna de clopote și de pârâituri, pocnitori, dar apoi cineva a remarcat că aici toți erau bolnavi și atunci, cine și de la cine să ia boala și așa au renunțat la aceste avertizări.

Totuși Ștefan întâlni pe stradă un moșneag cu mustățile răsucite în sus, cu plete lungi și cenușii pe care o căciulă mare nu reușea să le acopere. Omul purta opinci și, ca un fel de broderie și bordură, opincile aveau pe margini clopoței mici.

Ștefan îl întrebă de ce mai poartă clopoței. Omul ridică spre el doi ochi verzi, plini de uimire:

– Port clopoțeii ca să le spun furnicilor să se ferească, să nu le calc și să le strivesc.. Căci și ele sunt făpturi ale Domnului. Numai că ele sunt harnice, aleargă tot timpul și nu privesc în sus. Și atunci nu pot să se ferească de mine. Așa că le feresc eu.

Dar istoria e uneori nedreaptă.

În 1462 Biserica Sfântului Eugeniu a fost transformată în geamie, atunci când a avut loc cucerirea Trapezuntului de către Mohammed Cuceritorul.

Printre minunile sfântului Eugeniu se numără vindecări miraculoase de lepră, holeră, ciumă, tifos și boli ale mlaștinilor, probabil malarie, apoi învieri, mai ales ale celor înecați în mare.

În urmă cu un secol, a fost descoperit într-o peșteră, unde s-ar fi adăpostit Sfântul, un pergament în care Sfântul își mărturisește o tulburătoare poveste de dragoste pentru o frumoasă a locului, pe numele ei Maria.

Nimeni nu mai văzuse un om tatuat așa până atunci, nici nu ştiau că există astfel de oameni care să-şi deseneze pe trup atâtea semne şi de ce să fi făcut asta, dacă ar fi fost un nume de fată, o inimă străpunsă de o săgeată, ar mai fi înţeles, mai văzuseră asemenea semne, e drept, pe copaci, dar aşa…; aşa că îl acoperiră din nou cu hainele care, ciudat, nu se rupseseră.

Când s-au hotărât să-l îngroape, trecuse şi el, ca o umbră, se oprise şi cântase la groapă ceva trist, incredibil de trist, cu sunete prelungi, prea lungi, oamenii înţeleseră că era un cântec pentru mort, aşa că, după ce plecă el, se închinaseră, de data asta şi bărbaţii.

Unii mai bătrâni îşi aminteau însă că se mai oprise o dată, atunci când murise învăţătorul cel bătrân, se oprise și atunci câteva clipe, cât pentru un cântec, la fereastra casei, tot cântec de jale.

LEGENDA PELICANULUI

Se spune că pe aceste meleaguri domnea un împărat puternic și nu avea decât o fată la care ținea ca la ochii din cap. Voia să o mărite cu un împărat pe măsură. Dar fata s-a îndrăgostit de un pescar chipeș și s-a drăgostit cu el. Când a fost să nască, nu s-a găsit nicio barză care să aibă curajul să aducă în zbor copilul. Până la urmă s-a milostivit de prințesă o barză mai bătrână și mai miloasă și a adus la castel copilul. Dar pentru asta a trebuit să-și întindă mult pielea pliscului, să poată ascunde acolo copilul. Atunci, împăratul a blestemat pasărea să rămână cu pliscul atârnând ca o gușă și să nu aibă dreptul să aleagă alte ținuturi, decât cel al Deltei. Berzei i s-a spus pelincanul, de la pelincile în care era înfășat pruncul, și apoi pelicanul.

LEGENDA STURIONULUI

Pe aceste meleaguri domneau doi frați, împărați puternici. Înainte de moarte tatăl lor a hotărât să împartă împărăția în două, pentru fiecare frate – o jumătate: jumătate de împărăție era a apelor, adică a fluviului, iar cealaltă jumătate era a pământului. Împăratul Pământului avea o fată frumoasă, cum nu era alta pe lume, iar celălalt împărat un flăcău, cel mai mândru chip de sub soare. Atât de puternică era dragostea între cei doi tineri, încât au trecut peste orice opreliști. Împăratul Apelor a furat prințesa pentru fiul său și a ascuns-o sub ape. S-a înfuriat Împăratul

LEGENDELE TULCII ȘI DUNĂRII (I)

Pe malul Mării celei Mari sălășluia un balaur cu trei capete. Era uriaș și nu lăsa pe nimeni să se apropie de mare sau vasele de pe mare să se apropie de țărm. De aceea oamenii i-au spus mării Marea Neagră.

Dar tot în acele ținuturi de la malul mării, trăia și un voinic căruia oamenii  i-au spus Gheorghe. Într-o zi balaurul i-a ucis voinicului – ce pe atunci era doar copil – părinții aflați pe faleză.

Iar Gheorghe s-a hotărât atunci să se răzbune și să-i apere și pe ceilalți oameni de groaznicul balaur.

Așa că și-a făurit arme nemaivăzute: o chivără de oțel, ce strălucea ca o oglindă când o priveai, și o suliță ce părea mai fierbinte decât cea mai fierbinte rază de soare și mai dreaptă decât cel mai drept gând al bunului Dumnezeu.

Copiii nu se mai jucau pe afară, animalele păreau și ele triste și tăcute. Și totuși, în ciuda tuturor măsurilor, se murea din ce în ce mai mult, de parcă măsurile luate nu făceau altceva decât să mărească rata mortalității.

Oamenii deveneau lucruri, dar chiar și așa, se murea mult și nimeni nu putea ști de ce.

Oamenii credeau tot mai mult că e vorba de o apocalipsă, că omenirea trebuia să dispară toată, oamenii trebuia să fie înlocuiți de alți oameni, cu alte ființe. S-a vorbit de scenarii, de conspirații, de trădări, de manipulare, de încercarea de a subjuga toată omenirea, de Ocultă, de Noua Ordine Mondială.