GETA STAN PALADE – ARIPA ROZALBA DE MAR (2)

Poeta nu se fereşte să fie uneori nostalgică, meditativă, visătoare, cultivând un ton elegiac: La vremea vremii îmi voi dărui sufletul/cireşilor din livada bunicului/călătorind spre Ursa Mare//sau unei câmpii de maci/să-mi pască liniştea florile câmpului,/trilul privighetorilor agăţat de copaci!//Atât va rămâne din mine/amintindu-le oamenilor pajura lacrimii… (PAJURA LACRIMII); E-un labirint îndelung disperarea./Am descifrat împreună ambrozia florilor,/ dialectica aştrilor de la facerea lumii!//Mi-am scris sintagmele cu inima/cugetând îndelung la calculator!…//           Petalele roşii ale macilor le-am folosit/ drept interjecţii în albumul color de familie… (LABIRINT); Faţa pământului, Doamne, este o floare/zilnic îndrăgostindu-mă de ea!/În piept simt o evlavie liturgică, /albă, de stea!… (PEISAJ CU PĂSĂRI); Însinguraţi în doi din vanitate/ne ducem jugul traşi pe roţi/dintr-un imperiu neatins de moarte,/ne vindem puritatea pe icusari şi zloţi (TĂLĂNGILE DOGITE DE OMĂT).

DESTINE (SIGIO)

Dintr-un fundal bleumarin,1 anodin,2

Străin, blajin, s-a desprins un arlechin. 3

 

În acorduri subtile de clavecin,4

Evolua feminin, un  balerin.5

 

Într-un amurg în declin, levantin,6

Murea anonim, un abil spadasin. 7

Lucian Strochi

Destine  (Sigio)       

dintr-un fundal bleumarin,1 – atmosfera întregului poem este una de deznădejde, multe cuvinte având valori clar negative: fundal, fals, anodin, străin, amurg, declin, vag, levantin, anonim.

Avem trei personaje în text, toate cu probleme: arlechinul împrumută o identitate falsă, el este o mască, stârneşte sentimente de ilaritate. Este un personaj trist care se străduieşte să obţină râsul celorlalţi. Balerinul este o efemeridă, un personaj episodic care trăieşte atâta timp cât se manifestă dansul. În fine, spadasinul este şi el un personaj tragic, întrucât el poate aduce moartea. (În cazul de faţă e vorba de propria sa moarte). Textul e scris în endecasilabi, în monorimă. De altfel monorima se extinde şi asupra altor cuvinte, 12 la număr (bleumarin, anodin, străin, blajin, arlechin, clavecin, feminin, balerin, declin, levantin, anonim, spadasin), adică mai bine o treime din cuvintele din text rimează între ele, rezultând o monodie.

Acordurile sunt în surdină: blajin, subtile, feminin, declin, vag, anonim.

fals, anodin,2

Străin, blajin, s-a desprins un arlechin. 3  – fiecare vers conţine valenţe negative. Arlechinul trebuie să fie dinamic, să cucerească publicul, să fie solidar cu el. Aici el este străin şi blajin. (curios sau nu, şi „blajin” poate deveni un defect!)

În acorduri subtile de clavecin,4   – clavecinul este un instrument demodat, interesând mai mult istoria muzicii. Acordurile subtile se referă la o surdină pusă, care împiedică sunetele să fie victorioase.

Evolua feminin, un alb balerin.5  – balerinul trebuie să fie cuceritor, ager şi agresiv. Femininul îl anulează, mai mult creează „interpretări”: se ştie că mulţi balerini sunt homosexuali).

Într-un amurg în declin, vag levantin,6  – acest vers este o sumă de valori negative. Amurgul este sfârşitul zilei, moartea ei. Declinul presupune descendentul, vagul se opune clarului, iar din punct de vedere al asiaticilor, levantinul este un străin, un om care merită să fie dispreţuit.

Murea anonim, un abil spadasin. 7 – moartea este desigur cel mai negativ cuvânt; o moarte anonimă, lipsită de orice eroism sau notorietate, e aproape de neconceput. Spadasinul din text este de două ori o figură tragică: odată pentru că aduce moartea, a sa sau a adversarului şi a doua oară pentru că e trădat tocmai de abilitatea sa.

Acest sigio nu are nimic coreean, dar poate fi interpretat ca o pagină citită de un coreean, care o poate vedea ca pe o poveste exotică, aşa cum un european priveşte o naraţiune asiatică.

GETA STAN PALADE – ARIPA ROZALBA DE MAR (1)

Aflată la a noua carte de poezie (Cerul din oglindă – versuri – Ed. Nona, 2008, Leac pentru lebede – versuri –Ed. Răzeşu, 2011,Văzduh de aripi – versuri –Ed. Ateneul Scriitorilor, 2012, Mladă romantică – versuri -Ed. Citadela, 2013 Testamentul privighetorii –versuri –Ed. Ateneul Scriitorilor, 2013, Templu retinei –versuri – Ed. Ateneul Scriitorilor, 2014, Întoarcerea Zeiței, versuri – Ed. Ateneul Scriitorilor, 2015, Destăinuirile fulgerului, versuri – Ed. Ateneul scriitorilor, 2016), intitulată metaforic şi enigmatic  ARIPĂ ROZALBĂ DE MĂR, GETA STAN PALADE este cu siguranţă un poet ce nu mai poate fi ignorat, chiar dacă poezia ei are „marele păcat” că nu-şi flatează cititorul sau criticul, obligând, pe oricine îi citeşte textele, la o gimnastică a minţii deloc facilă. În primul rând, paleta stilistică a poetei este extrem de largă, de la versul cu inflexiuni folclorice până la textul suprarealist, de la un antiromantism declarat până la un sentimentalism bine temperat, de la demitizări feroce la mitizări convingătoare, de la hiperluciditate şi acuitate vizuală la imprecaţia acribologică. În al doilea rând, Geta Stan Palade relativizează istoria, spaţiul şi timpul propunând, când un erotism atent distilat, când o rugă insolită. Poeta cultivă o ironie fină ce alunecă uneori în autoironie, dar îşi afirmă ferm o demnitate tipic feminină. Livrescul prezent peste tot nu anulează nevoia de dialog, după cum descriptivismul liric se conjugă convingător cu absurdul. Câteva mărci personale sunt de remarcat şi în acest volum, după cum poeta îşi păstrează adesea vocaţia de demiurg, avidă fiind de spaţii siderale. Artele poetice propuse sunt convingătoare, după cum trebuie să observăm neapărat voluptatea cultivării aforismului şi a unui stil metaforic. Imaginarul poate fi dezlănţuit, biciuit totuşi de o hiperluciditate convingătoare.

PORTRET DE FEMEIE (SIGIO)

Abia urcată într-un vis,2

Ai coborât în paradis.3

 

Printre atâtea veşminte,4

Nu e loc pentru cuvinte.5

 

Printre aspre, blânde culori6

Eşti farmecul unei erori.7

Lucian Strochi

Portret de femeie1   – deşi distihurile par independente în sigio, în realitate există o fină ţesătură între ele. Femeia, în ipostază de iubită, este tema acestei poezii.

Abia urcată într-un vis,2  – iubirea se înfiripă în vis, visul fiind un principiu activ, ca la Eminescu. Iubita urcă în vis, într-o inedită ascensiune.

Ai coborât în paradis.3 –Curios, înălţimea visului este mai mare chiar decât iubirea paradisiacă, prin urmare iubita trebuie să coboare. Distihul se remarcă tocmai prin această dublă mişcare.

Printre atâtea veşminte,4  – veşmintele au constituit întotdeauna o preocupare, mai mult, o atracţie. Atât femeia, cât şi bărbatul acordă mult timp „toaletei”. Dar fastul omoară sinceritatea, discursul, mărturisirea, dialogul.

Nu e loc pentru cuvinte.5  – prin urmare, cuvintele devin inutile, nu se mai regăsesc într-o curte preocupată prea mult de ceremonial şi de imagine.

Printre aspre, blânde culori6   – ceea ce impresionează este cromatica deosebită, culorile vii, în care domină auriul şi galbenul (culori imperiale), urmate de albastru, roşu şi verde. Multă vreme, în China şi Coreea, codul culorilor trebuia respectat, fiecare culoare aparţinând unei anume demnităţi. (De exemplu un ţăran nu avea voie să folosească galbenul, fiind aspru pedepsit dacă încălca acest cod).

Eşti farmecul unei erori.7  – într-o lume falsă, cu valori schimbate, femeia devine o eroare pozitivă, frumuseţea ei naturală sfidând eticheta curţii. Sau, într-o altă interpretare, o delicată declaraţie de dragoste: eşti atât de frumoasă, încât natura a greşit cu tine, scoţându-te din contingent.

Poezia este scrisă în versuri de câte opt silabe, cu trei rime împerecheate (aa,bb,cc).

CONSTANTIN ADAMOVICI – CREATIE SI DESTIN

Constantin  Adamovici este unul dintre intelectualii de vază şi de preţ  ai Romanului. Artist până în vârful unghiilor, penelului şi peniţei, Constantin Adamovici are tăceri semnificative, fulgerând rar interlocutorul, cu privirea inteligentă, care spunea prea multe pentru a-i răspunde imediat.

Vorbeşte rar, dar întotdeauna cu miez. Pare mai „vechi” (vorba lui Voiculescu) decât vârsta sa biologică, pentru că a intrat de ceva vreme în rândul înţelepţilor (şi nu doar prin tăcere!).

Volumul său Creaţie şi destin, apărut în 2017 la Editura PapirusMedia este heteroclit, atât prin structură, cât şi prin conţinut.

Mărturisesc că am fost cucerit cu totul de „microromanul” Arhiloh din Paros, o scriere neobişnuit de densă, un „bildungs” de doar 21 de pagini, dar care cuprinde toate datele esenţiale despre o mare personalitate a Greciei elenistice, despre care se ştiu (totuşi!) destul de puţine lucruri.

În fond, el, Arhiloh este egalul lui Homer şi al lui Sapho, dar, repet, e infinit mai puţin cunoscut.

Lucrul este în parte explicabil. Grecii au avut parcă dintotdeauna cultul eroilor, pe care i-au transformat şi în semizei.

E greu să vorbeşti de greci, de spiritul grecesc  fără a  aminti de Hercule, Perseu, Tezeu, Prometeu, de Alcibiade sau de Leonida.

După cum ar fi de neînţeles o Grecie fără Achile, Patrocle, Ulise, Agamemnon – aceştia fiind eroi homerici. Ei bine, Arhiloh este opusul lui Homer, inventând antieroismul şi fiind, din acest punct de vedere, mult mai modern decât Homer.

Să ne amintim de descrierea scutului lui Achile şi iată ce se întâmplă cu scutul lui Arhiloh. În doar patru versuri, Arhiloh anulează ideatic epopeile homerice: „Vreun sintian se va mândri acum/Cu scutul meu frumos pierdut în luptă/Bine că scăpai cu viaţi, Scutul ducă-se la naiba, /O să-mi fac eu rost de altul mai frumos decât cel pierdut”.

După cum, cu un secol înaintea poetei din Lesbos, Arhiloh scrie senzuale, neobişnuite, unice, de un curaj nebun versuri de dragoste.

Dar Arhiloh îl anticipează şi pe Villon sau Baudelaire,  atunci când vorbeşte de frumuseţea apusă a femeii.

După cum el este unul din primii scriitori satirici şi legenda, pe care o aminteşte şi Adamovici, spune că bătrânul Lycambes s-ar fi spânzurat nemaisuportând  ocara şi virulenţa blestemului din versurile lui Arhiloh.

O scriere excelentă, fără cusur.

Primul capitol al volumului, intitulat tot „Creaţie şi destin” mai cuprinde însemnări privitoare la activitatea literară a episcopului de Roman Dosoftei Barila (de fapt o polemică în primul rând cu Nicolae Cartojan asupra localizării tipăririi celebrei Psaltiri în versuri, Constantin Adamovici pledând argumentat că aceasta a fost realizată la Roman), pagini de istorie şi critică literară despre Ion Neculce (dar şi multe şi chiar inedite detalii despre viaţa cronicarului), Nicolae Bălcescu (cel ce scrie istoria naţională cu „inima”), Titu Maiorescu (Disputa Alecsandri-Eminescu –tranşată elegant de Maiorescu, dar şi de cei doi în versuri memorabile), Ion Luca Caragiale (articol puţin cam prea statistic), Victor Eftimiu, Tudor Muşatescu (pagini uşor exaltate), Vasile Voiculescu, Gala Galaction (un „caz” tratat elegant, convingător), dar şi despre doi scriitori ruşi, Lev Tolstoi (o paralelă interesantă cu Liviu Rebreanu) şi Cehov (articole excelent scris, cu o viziune modernă asupra scriitorului).

Al doilea Capitol intitulat „Schiţe de gând” e dedicat în întregime lui Eminescu (în trei scurte eseuri acesta aflându-se faţă în faţă cu Caragiale, Ion Andreescu şi Ion Creangă).

Cele trei texte nu aduc informaţii inedite, dar sunt remarcabile prin poziţionarea criticului faţă de cele patru personalităţi.

Ultima secţiune a cărţii cuprinde studii despre scriitorii romaşcani Cornel Paiu, Dan Gabriel Arvătescu, Eugen Steţcu şi Vlasov Vitalie.

Sunt analizate cu acribie filologică volumele Eu, chirurgul şi Singurătatea Sfântului Serafim de Dan Gabriel Arvătescu, Paznicii pereţilor (răstimpuri de poezie), Paznicii pereţilor – Secundus, Paznicii pereţilor (Summa. Harmoniae. Unus) de Cornel Paiu, Mitologii şi sentimente, Pe vocala unui zeu de Eugen Steţcu,  Ca umbra, ca visul, ca fumul de Vlasov Vitalie.

Cu excepţia ultimului volum recenzat (aprecieri cam generale, derutante, aproximative – un exemplu: poetul e comparat cu Arghezi, Vasile Voiculescu, Blaga, Barbu – ceea ce nu spune mare lucru despre poet tocmai din cauza „diversităţii”, celelalte volume sunt analizate atent, obiectiv, cu har, aprecierile lui Constantin Adamovici fiind printre cele mai exacte şi mai percutante dintre cele deja afirmate de alţi critici.

Bine alese sunt şi citatele din carte, prezente pe coperta IV, îndeosebi cele referitoare la Arhiloh: „Lirica lui Arhiloh e năpradsnic schimbătoare şi concordă deplin cu mişcarea destinului său. Aceasta concordanţă a şi transformat cântul iubirii în satiră, iar cântul războinic al morţii în cântec aprins al dorinţei de viaţă” şi Cehov: „Cehov reformează arta dramatică. Între proza şi dramaturgia lui aflăm numeroase filiaţii. Pătrunderea lăuntrică în teatru arată aceeaşi siguranţă. Conştientizarea târziului apare şi dispare aici în dimensiunea de o clipă a fulgerului, ca apoi personajul să-şi revină brusc, ca  dintr-un vis urât şi să se replieze la condiţia lui dintâi: trăirea lâncedă.”

La urma urmelor, Cehov a reuşit să creioneze atât „un erou al timpului său” cât şi o stare de spirit şi anume oblomovismul, ce nu e doar descoperirea lui Goncearov.

Constantin Adamovici are o structură clasică, o cultură solidă, intuiţii de valoare.

Prin urmare nu prea are cum să rateze un text.

El face parte din familia de spirite a lui Eugen Simion: profund, greu de întors, cu contribuţii substanţiale de la caz la caz.

Lucian STROCHI

Sigio

Istoria poeziei coreene începe cu date precise: în 1403 se creează aici prima tipografie din lume cu litere metalice, iar în 1446 se elaborează alfabetul naţional coreean, Coreea desprinzându-se de „tirania” culturală a Chinei. Ca şi la japonezi, primii poeţi coreeni au fost conducătorii militari sau marile personalităţi administrative. Se remarcă, în acest secol de aur al culturii coreene, creaţia poetului  Cion-Ciol (1536-1593), guvernator al tuturor provinciilor muntoase din Răsărit, acesta fiind considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi coreeni din toate timpurile.

După mai bine de aproape două secole de înflorire a artelor şi îndeosebi a poeziei, societatea coreeană de la curte devine un nod de intrigi şi e caracterizată printr-o atmosferă insuportabilă, impunându-se denunţul, corupţia şi şantajul. Poeţii se retrag în aşa numita Şcoală a fluviilor şi lacurilorKanhomunhak – care propovăduia retragerea în mijlocul  naturii, dispreţul faţă de demnităţi publice, glorie, exaltând cultul simplităţii depline. Principalul reprezentant al acestei şcoli, care domină tot secolul al XVII-lea este marele poet Iun-Son-Do (!587 -1642), al doilea mare maestru al poeziei după Cion-Ciol. Timp de trei secole (secolele XV-XVII) e cultivată cu obstinaţie sigio –o poezie de doar şase versuri (trei distihuri), cu versuri de o lungime variabilă, nu mai mare de 16 silabe totuşi. Sigio are corespondent cultural în formele poetice ale Lyu-şe din China (4 distihuri), Tanka (5 versuri), kaikai (3 versuri) şi senryu (17 silabe).

POZA DE NUNTA (2)

A doua parte a volumului e mult mai diversă, pierde din unitatea tematică, dar câştigă tocmai prin diversitate, prin schimbarea discursului, prin tonurile diferite. Iată astfel deruta celui desprins din universul său rural, dezrădăcinarea, rezolvată ironic, aproape fantastic, Mihai Niculiţă rămânând un rural sau cel mult un om de şantier, un navetist: Am locuit o vreme într-un oraş suspendat/Între satul natal şi cerul înstelat.//Un teritoriu ce nu aparţine nimănui,/Aici fiecare ceas înregistrează timpul lui.//Stă peste el un cer acoperit cu nouri sferici/La colţuri sprijinit pe turle de biserici.//De-aici se pleacă fără bun rămas/Şi fiecare inimă bate ca un ceas.//Pe vremuri făceam naveta cu un tren interstelar,/Circula noaptea şi oprea în staţii foarte rar.//N-avea întârziere de-o clipă niciodată/Deşi uneori părăsea fără motiv calea ferată.//Nu demult am primit un apartament mobilat,/Situat deasupra satului din care am plecat.//Nu mai fac navetă, nu mai stau prin gări/Citesc poezie, beau cafea amară şi fumez ţigări. Repartiţie, p.44

CERUL GURII

luna fără nori2

nara marelui câine3

ceruri suprapuse4

Lucian Strochi

CERUL GURII1 – acest haiku este o prelungire ideatică a unui poem mai vechi, intitulat Marele câine şi care a apărut în volumul Imposibila dungă. Îl reproduc în întregime: „marele câine a spus pietrelor/ „mergeţi şi vă risipiţi /iată vă dau cele o mie de chipuri/ ale mele/ păzindu-vă de oameni păziţi-i/ nu-i lăsaţi să se apropie unul de altul/să se viziteze/mâncaţi-le din mână /jucaţi-vă cu ei/ când aţi găsit ceva interesant /comunicaţi-l lunii/ea este nara mea/ea este ecoul meu/semnul de recunoaştere-ntre voi / e cerul gurii negru/oamenii mai cred că universul e/ infinit/ nu ştiu că universul /e propria mea gură/ se bucură de ziuă /dar nu ştiu că lumina/ e aşteptarea lentă a prăzii/amurgul – sacra sa devorare” /apoi marele câine a tăcut/ şi s-a făcut noapte.”Aşadar găsim în acel text ideea că „luna este nara marelui câine”, că „universul poate fi şi gura unui câine enorm”.  Ideea că luna este o nară este interesantă întrucât luna – un obiect plin – devine un gol, dar percepţia noastră poate fi că luna este o gaură, nu o sferă. Această haiga este o kuchi-e adică, literar, „imagini ale gurii”, plastic rezolvate printr-o xilogravură sau litografie.. În acelaşi timp, lucru rar, imaginea este şi ukyo-e, pentru că presupune o vibraţie (ecoul este o vibraţie).

luna fără nori2luna nu este maculată, ascunsă, ci întreagă, rotundă, plină.

nara marelui câine3ne putem imagina universul ca fiind un câine uriaş. Dacă universul primordial poate pleca de la o broască sau un elegant, o balenă sau un leu, de ce nu ar putea pleca şi de la un câine?

ceruri suprapuse4aici lucrurile par a fi clare: un cer ar fi cerul gurii câinelui. Un al doilea cer ar putea fi cerul de deasupra noastră, atmosfera. Alt cer e cel al eonilor şi hiper eonilor. O multitudine ce ceruri suprapuse… Sunt nu mai puţin de 22 de vocale în trei versuri (6+9+7), în doar 8 cuvinte. Nu e folosit nici un verb, kirejiul este după fiecare vers, litera „u” vocala vibraţiei apare în cuvintele cheie (luna, ceruri, suprapuse). Sunt folosite toate cele 7 vocale ale limbii române, realizându-se astfel „iniţierea prin cuvânt”.

POZA DE NUNTA (1)

Volumul de poeme Poza de nuntă a poetului Mihai Niculiţă este, în prima sa parte un microroman de dragoste, surprinzând acest sentiment unic în toate ipostazele sale, de la dragostea adolescentină la cea de senectute, de la dragostea hieratică la cea de ţară şi de părinţi. Natura apare mai întotdeauna complice, participativă, o recunoaştere că oamenii sunt în ultimă esenţă fii ai naturii:  Desculţă ai venit să-mi spui/Că a mitraliat ploaia nebună/Înflorita livadă de gutui/Şi că şuvoaiele petalele adună.//Ca şi cum eu aş reuşi acum/Să urc pe ram petalele căzute/Şi şi-ar rămâne doar urmele în drum,/apoi s-ar face şi ele nevăzute./…/ Dar ce-ntâmplare ar fi fost/Să nu se scuture gutuii niciodată/Iar eu să-ţi ştiu măsura pe de rost/Şi din petale să-ţi fac rochie-nflorată? Rochia de petale, p.7

Nunta, una din marile taine ale firii, e imortalizată într-o icoană umană, poza de nuntă, ce nu lipseşte din nicio casă, demn al iubirii absolute, veşnice, dar şi dovada că mirii sunt ctitorii acelei case, casă lor:  A înverzit, imensă, pajiştea din amintiri/Locul acela unde am pozat când eram miri;/Aşa eram sau e o glumă a timpului cu noi?/Rochia ta părea a fi perdeaua unei ploi./…/Se va decolora încet prin ani hârtia/Şi n-o să mai rămână pe perete mărturia/Acelor ani când eram mire şi mireasă,/Când numai noi am locuit această casă. Poza de nuntă, p.8

INVAZIE PE PLAJA

lacrimi sărate2

trei picături de ploaie3

suflete kaki4

Lucian Strochi

INVAZIE PE PLAJĂ1  – şi acest haiku respectă principalele reguli: este un tristih, cu 5-7-5- onji, cu trei „mişcări” marcate de două kireji, primul  rezolvat grafic. Sunt folosite doar 8 cuvinte, dintre care patru substantive  care alcătuiesc un pătrat „dinamic”: lacrimi, picături, ploaie, suflete. Primele trei cuvinte au o imagine de transfer, fiind interşanjabile. „Sufletele” apar ca o consecinţă a triunghiului. Există şi o posibilă naraţiune: o debarcare pe o plajă în timpul unui război. Kaki este culoarea tradiţională a uniformelor militare. Retrograd, prezenţa uniformelor determină lacrimile, iar natura nu este indiferentă, participând la o dramă previzibilă. Vocala dominantă este „i” prezentă în 5 cuvinte.

lacrimi sărate2     – cuvântul „sărat” este ambiguu, întrucât nu ştim dacă lacrimile sunt sărate din cauza apei mării – care se prelinge pe chipurile încordate  – sau lacrimile sunt percepute ca fiind sărate, ca urmare a unui proces natural de eliminare a sărurilor din organism.

trei picături de ploaie3     – dacă lacrimile sunt doar două, câte una pentru fiecare ochi, picăturile de ploaie sunt trei, înregistrându-se deci o creştere, aparent cantitativă, dar reală, deloc întâmplătoare, amplificând tensiunea.

suflete kaki4       – „sufletele kaki” multiplică lacrimile, ce se amestecă şi cu picăturile de plaoaie, cu sudoarea şi eventual cu sângele. Textul are 22 de vocale (6+11+5). Nu este prezentă vocala „î” –  am văzut vocala ezitării.