JURAMANTUL LUI HOMER (16)

C.I.U: Referitor la a treia etapă (așa cum am împărțit eu opera ta) a literaturii scrise de tine (2000-2010), amintesc doar câteva dintre creații, de care, probabil, vom aminti și în întrebările care urmează. Din documentația mea, această perioadă cuprinde următoarele cărți: „Monere”-versuri (2000), „Emisferele de Brandemburg” -roman (2001), „CV” – versuri (2002), „Versuri” (antologie) – 2002, „Introducere în fantastic. Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade”-2003, „Paradoxala Olandă” – 2004, „Fantasticul în proza românească” – eseuri-2004, „Antologia muntelui. Poezie cultă românească de la Ion Budai Deleanu și până azi” – 2005, „Ceasornicul lui Eliade” – povestiri-2006, „Ore suplimentare”- povestiri – 2008, „Teatru” – 2008, „Memoria orașului în acuarelă – Iulia Hălăucescu-eseu-2009, „Funia de nisip” – roman – 2010. Ție cum ți se pare? Ai scris mult, puțin? Cum au primit confrații această etapă atât de bogată a activității tale?

L.S: Totul a pornit în 1996, când am avut o operație grea, o nefrectomie totală stângă, cu diagnosticul carcinom renal cu celule clare. M-a operat profesorul Gheorghiu, la Iași și… am scăpat. De fapt, fusesem mort vreo două minute și resuscitat cu electroșocuri. La acea dată aveam doar trei cărți tipărite. Mi-am propus că, dacă supraviețuiesc, să scriu măcar câte o carte pe an. În 24 de ani care s-au scurs, am publicat peste 60 de cărți, ceea ce nu e un lucru ușor, mai ales că majoritatea cărților mele au sute de pagini. Și mai e ceva: în 1990, când am fost în Franța, m-am întâlnit cu câțiva scriitori francezi. Am rămas uimit de preocuparea lor de a publica anual o carte. Mi-au explicat că dacă nu ar fi așa, un scriitor ar fi repede uitat. „Ca un foc care trebuie mereu întreținut.”

C.I.U: Volumul tău de „Teatru” este o mare surpriză pentru mine. N-aș pleca de la piesele pe care ți le-ai propus, ci de la cele patru piese scrise în volumul din 2008: „Dans în negru”, „Repetiția”, „Secretele scheletelor” și „Cicatricea”. Teme atât de diverse și atât de rar întâlnite în teatru….În piesele publicate introduci poezii vechi sau chiar noi, ceea ce se întâmplă rar în teatru. Crezi că teatrul tău poate sau trebuie să fie jucat? Sau este pentru „citit și meditație”?

L.S: Am scris piese înainte de apariția volumului, dar era mai mult un amuzament. Am scris și piesa Cu toții vor să joace Hamlet o piesă în care apărea un Achile… cu ochelari. Eram student și piesa a concurat la un festival studențesc (în juriu erau Irina Petrescu și Virgil Ogășanu), actorii erau colegii mei, între care regretatul poet Alin (Arthur) Bădița. Am câștigat un premiu și am petrecut „gratuit” două săptămâni la munte. Ideea piesei era că adevăratele drame nu se petrec pe scenă, ci pe stradă, în viața de toate zilele. O altă piesă a fost Cumpăna cu care am luat un Premiu (mi se pare II) în finala pe țară a Cântării României. Ideea de a scrie teatru mi-a fost dată de Constantin Tomșa, primul critic care mi-a dedicat o monografie și întărită de Dumitru Radu Popescu, care a văzut într-un poem din Monere o foarte bună scenă de teatru și m-a îndemnat să perseverez. Nu-mi povestesc subiectele, dar Repetiția încerca să fie un teatru în teatru, un actor urmând să aibă mai multe roluri, Secretele scheletelor era să devină un music hall în regia lui Sorin Misirianțu, iar Cicatricea un film pe care urma să-l facă Emil Loteanu, la sugestia lui Grigore Vieru, care citise romanul și îi plăcuse mult. Dar filmul trebuia să devină un serial, erau bani mulți la mijloc, astfel că până la urmă proiectul a căzut. Așa că până la urmă teatrul meu a rămas unul citit. Mai e o poveste ciudată. La cenaclul Sigma de literatură SF a ajuns ca oaspete și Alexandru Mironov. Ne-a întrebat dacă am scris ceva, dacă avem ceva scris și eu i-am dat două povestiri. Înțeleg că una dintre ele a fost dramatizată și interpretată la Radio, nu am auzit-o, nu știu mai nimic despre ea, dar am primit prin mandat poștal acasă o sumă de bani destul de consistentă, drepturile de autor pentru respectiva piesă. Am mai avut și două spectacole pentru copii, cu copii, primul intitulat Împărăția de hârtie și care a fost jucat pe scena Teatrului Tineretului. Printre personaje erau și Literele, pentru că învățătoarea mă rugase „să am un rol, cât de mic, pentru fiecare copil”. În regie am fost „ajutat” de regizorul Eduard Covali, iar fata lui, Nora, protagonistă a piesei, a ajuns actriță profesionistă. Dar un spectacol emoționant, care a luat premiul I la Cântarea României a fost Povestea tricolorului, printre interpreți aflându-se Catrinel Borcea, fiica lui actorului Dan Borcea și Daniela Nicoară, fiica actorului Cornel Nicoară.

JURAMANTUL LUI HOMER (15)

C.I.U: Ai avut, în tot acest timp, un om care a fost lângă tine cu gândul și cu fapta literară? Mă refer, desigur, la un critic, un scriitor consacrat sau orice altă persoană puternică, demnă de a fi model?

L.S: Nu. Dar am avut fericirea de a cunoaște foarte mulți scriitori, plasticieni, muzicieni, actori, regizori, dar și țărani sau muncitori. De la toți am învățat câte ceva. Am memorie bună și nu mă jenez să „preiau” o lecție bună. Nu vreau să dau nume, scriitorii i-am pomenit, dintre pictori aș aminti de Sabin Bălașa, Ion Sălișteanu, Liviu Suhar, Iulia Hălăucescu, Eugen Crăciun, Roger Dole, Jaroslav Uhel, Ștefan Prukner- Bartușek, Ilie Boca, Dan Hatmanu, Ion Moraru, Vasile Dohotaru, Victor Cobzac… Amintesc doar de cei mai în vârstă, unii trecuți în lumea umbrelor, sau din alte țări… L-am cunoscut pe Iosif Conta, pe Ion Voicu, peste o sută de mari actori români, foarte mulți regizori de teatru și film. De la toți înveți câte ceva important pentru tine.

C.I.U: Cum și când s-a produs venirea ta în orașul Piatra Neamț? Prin ce școli ai lucrat, ce prieteni ți-ai făcut? De ce – la un moment dat – ai părăsit învățământul?

L.S: Am venit la Piatra-Neamț din două motive: soția mea, Dana-Anca, fusese deja repartizată la Piatra-Neamț, eram proaspăt căsătoriți și ideea că am fi fost la sute de kilometri unul de celălalt nu ne surâdea deloc. Așa că am lăsat Iașul, Clujul, Galațiul pentru Piatra-Neamț, mai exact pentru comuna Tazlău, o comună fabuloasă care avea de toate, inclusiv un umor formidabil; al doilea motiv era faptul că Piatra-Neamț e un oraș de munte. Iar eu iubesc muntele, m-am născut între munți și nu cred că aș fi putut trăi la câmpie…

C.I..U: Înțeleg că ai avut funcții importante în cultura nemțeană….Care dintre ele ți-a plăcut și pe care ai dorit-o cel mai mult?

L.S: Funcțiile importante de care vorbești au venit după 1989 și nu au fost chiar atât de importante: am fost Purtător de cuvânt la Prefectura Neamț, la Consiliul Județean Neamț, la Primăria municipiului Piatra-Neamț. Am fost șef al Secției de Educație și Îndrumare Estetică la Biblioteca Județeană Neamț, Director la Casa Prieteniei Neamț-Champagne-Ardenne (Casa Franței), Directorul Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Neamț, Director artistic la Teatrul Tineretului… Pentru majoritatea dintre ele am dat concurs, dar în unele cazuri am concurat de unul singur, ceilalți concurenți retrăgându-se.

C.I.U: În anul 1996, ai devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în anul 2000 și membru al Uniunii Artiștilor Plastici. Cum s-a întâmplat? Nu erau, din câte îmi amintesc, atâtea opreliști, atâtea comisii și comițiuni ca în zilele noastre… .

L.S: Imediat după 1989, nu era mare lucru să devii membru al unei Uniuni de Creație. Se făcea un portofoliu, un dosar, aveai nevoie de recomandări, trebuia să ai cărți și cronici. Le aveam pe toate, dar nu mi-am mai dorit să devin membru al Uniunii Scriitorilor sub conducerea unui scriitor mult inferior valoric precedentului Președinte, scriitorul Dumitru Radu Popescu. Puteam să devin membru încă din 1992, dar am devenit membru abia în 1996, când Președinte al Uniunii Scriitorilor a ajuns Laurențiu Ulici. Aveam dosarul depus, dar, repet, nu mă interesa prea tare „intrarea”. Într-o zi am primit felicitări de la mai multă lume. Apărusem pe o listă cu noii membri ai Uniunii Scriitorilor, listă publicată în România literară. Devenisem membru al Filialei Iași… Cu UAP-ul a fost ceva mai amuzant. Mi-am făcut dosarul, am pus toate piesele cerute (inclusiv cronici în limbi străine) și am fost ales stagiar în 2000 și definitiv în 2003. Fără să cunosc vreun membru al comisiei. Singurul merit al meu a fost că am respectat cerințele, mai ales povestea cu cronicile în limbi străine. Mai sunt Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România din 2019, după ce aflasem că eram demult în Enciclopedia Ziariștilor și practicasem ziaristica timp de peste 50 de ani și al Asociației internaționale a Criticilor Literari cu sediul la Roma.

JURAMANTUL LUI HOMER (14)

C.I.U: După cum afirma Adrian Țion referitor la romanul „Cicatricea”, acesta oscilează „între poem și eseu, între basm și decupaj fenomenologic, între baladă și document psihologic, între ficțiune pură și naturalism, între insomnie și coșmar”. Este aici, cred, îndrăzneala unor abordări diferite ale naratologiei, ale umanului existent…Era al treilea roman publicat și aduceai atât de multe noutăți. Cât de bine ți-ai pregătit intrarea în proza românească, încât să impresionezi critici care nu se lăsau impresionați cu una cu două?

L.S: Cicatricea are o istorie interesantă, din care am depănat câteva rânduri. Mi-a venit ideea să reunesc într-un singur roman cele mai importante mituri românești. Protagonistul romanului este o „Mamă originară”, iar fiii ei sunt… Meșterul Manole, ciobanul din Miorița, Fratele cel Mare, Prâslea. Femeia vrea să acopere tot cerul, cucerindu-l, zodie cu zodie. Fiecare copil e născut în altă zodie, diferită de cea a ei și de cea a soțului. A fost prima mea carte de o noutate tematică absolută… Nu mi-am calculat sau pregătit „intrarea în proza românească”, nu mi-am propus „să impresionez criticii”, din două motive. Unii erau colegi de-ai mei (Dan Alexandru Condeescu, Mircea Dinutz, Valentin F. Mihăescu), alții îmi deveniseră în timp prieteni naturali (Laurențiu Ulici, Constantin Dram), pe alții nu îi știau prea bine, dar erau cititori profesioniști și critici serioși.

C.I.U: Unele persoane își fac planificări pe un an, pe doi, pe cinci sau pe zece….Crezi că este necesar ca un scriitor să-și planifice astfel scrisul? Orice scriitor ar putea s-o facă?

L.S: Da. Arta e lungă, viața e scurtă. Cred că un scriitor profesionist trebuie să știe ce vrea să facă și să spună. Genul, specia, contează mai puțin. Am alcătuit prin 1990 un plan cu lucrările mele viitoare, incluzând cam o sută de titluri. Am realizat din el cam 70 la sută. Desigur un scriitor se poate „contrazice” sublim, un proiect poate fi înlocuit (vremelnic) cu un altul, există și eșecuri, (unele le știi doar tu), realitatea, viața îți pot impune teme poate surprinzătoare, în redactarea operei se ivesc întotdeauna sugestii noi, rezolvări inedite, dar cred că e bine să ai o planificare… fractalică a operei. De exemplu, îmi propun pentru 2020 și următorii, între altele, patru romane (Donatorii de suflete, Vopsitorul de poduri, Rezervația, A.D.). Fiecare dintre aceste romane e deja realizat în diferite proporții (între 10 și 60 la sută); voi revizui romanele Gambit, Funia de nisip și Emisferele de Magdeburg, care vor intra în seria de Opere complete. Voi edita un volum de poezie de 1001 de poezii (în prezent sunt 937), un volum de 101 Sonete, un volum de Haikuuri, un volum de Teorie a literaturii (am cam 60 la sută din material deja redactat), un volum de Teatru care să conțină 10 piese, un volum de cronici și profiluri literare, un volum de cronici plastice, un volum intitulat Plastica nemțeană – de la arta cucuteniană până în prezent, un Jurnal pe care să-l încep la 70 de ani, un volum de evocări de scriitori, intitulat provizoriu Așa cum i-am cunoscut… În legătură cu acest volum, am serioase ezitări. Pe de o parte cred că ar fi interesant să evoc întâmplări cu scriitori, am avut privilegiul să cunosc pe unii dintre cei mai mari scriitori români, începând cu Victor Eftimiu, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, ca să nu mai vorbesc de cei din generația 60 și următoarele. Pe de altă parte, fiind martor la atâtea și atâtea episoade, devin automat eu protagonistul acelor întâmplări, ceea nu e cazul și nu ar fi nici drept… Îmi propun să scriu și un volum despre Umorul lui Creangă… am găsit câteva lucruri interesante și aș putea vorbi și despre cele patru tipuri de umor pe care le-am identificat în Neamț. Orice scriitor își poate planifica, măcar parțial, opera.

JURAMANTUL LUI HOMER (13)

C.I.U: Teza ta de doctorat are un titlu atât de interesant: „Dimensiuni ale fantasticului în creația artistică a lui Mircea Eliade și V. Voiculescu”. Cine te-a îndemnat, ce ai învățat din această experiență, ce sentimente ai avut în timpul pregătirii lucrării, dar în timpul ceremoniei acordării titlului? Întrebarea pare puerilă pentru o persoană de 75 de ani, ca mine, dar m-a urmărit în vremea comunismului, când aveam profesorul coordonator, aveam jumătate de lucrare, dar n-am reușit să trec de „examenul” de la Comitetul Județean de Partid… .

L.S: Ar fi multe de spus. În primul rând faptul că mi-a plăcut dintotdeauna fantasticul, camuflat în basme, în povestiri științifico-fantastice, în anumite scrieri mai neobișnuite. Apoi am observat că îmi plac scrierile unor scriitori, pentru finețea și precizia scriiturii, pentru imaginarul lor. Și am început să citesc scrierile lui Ion Luca Caragiale (La Hanul lui Mânjoală, Calul dracului, La conac, Kir Ianulea), Mihai Eminescu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu (Vrăjitorul de șerpi, Toaca, Taina), Gala Galaction (Moara lui Călifar e o capodoperă), apoi textele lui Gib Mihăescu, Mircea Eliade, Pavel Dan, Cezar Petrescu, Eusebiu Camilar, Emil Botta, A.E. Baconski, Romulus Vulpescu, Ștefan Bănulescu, Alexandru Philippide, Ion Vinea, Vasile Voiculescu ș.a.. Nu făceam o distincție clară între opera fantastică și opera de anticipație (SF), aici întâlnind autori precum Ion Hobana, Vladimir Colin, Horia Aramă, Sergiu Fărcășan, Alexandru Mironov, Ovidiu Pecican, Adrian Rogoz, Dan Merișca, Ovid. S. Crohmălniceanu, Camil Baciu, Radu Nor, Voicu Bugariu, Sorin Antohi, Romulus Bărbulescu, Ovidiu Bufnilă, George Anania. Când e vorba de scriitori străini care au atacat fantasticul nu pot trece peste Isaac Asimov, L. Frank Baum, Jorge Luis Borges, Ray Bradbury, Karel Capek, Arthur C. Clarke, Franz Kafka, Stanislaw Lem, Edgar Allan Poe, George Orwell, Jonathan Swift, Jules Verne, H. G. Wells, Lewis Carroll și mă opresc pentru că lista e interminabilă. De altfel pe majoritatea i-am pomenit anterior, atunci când am vorbit despre scriitorii care mi-au influențat scrisul… Am observat în timp că fantasticul nu e definit convingător, deși existau definiții interesante, memorabile, ale unor Roger Caillois, Tzvetan Todorov, Marcel Brion etc. Am ajuns la unele concluzii surprinzătoare: nu există obiecte fantastice, orice obiect poate deveni fantastic dacă primește o adjectivare fantastică, oximoronică (piatră vorbitoare, cal zburător, oglindă gânditoare ș.a.). Teza de licență se intitula O teorie asupra fantasticului. Cu aplicații în proza lui Vasile Voiculescu. Pe teză, profesorul George Munteanu scrisese: În competiția cu autori de pe alte meridiane, lucrarea candidatului Lucian Strochi se impune cu dezinvoltură. La susținere, unul dintre profesori mi-a cerut să-i explic și lui fantasticul. Am făcut-o și el a respirat ușurat: „În sfârșit, am înțeles și eu despre ce e vorba!” Am primit nota maximă, cu felicitări. De altfel, am fost singura familie care am avut zece la licență, teza soției având ca titlu „Ecouri moderne ale tragediei antice grecești”, coordonatorul fiind profesorul Vicu Mândra. Am vrut să amplific ulterior teza și să o transform într-o lucrare de doctorat, dar, așa cum aminteai, nu te puteai înscrie la doctorat dacă nu aveai acordul B.O.B.-ului (Biroul Organizației de Bază) care nu îți putea fi dat dacă nu erai membru de partid. Așa că am amânat totul până după 1989. Nu au fost probleme deosebite, decât un examen „parțial” intitulat „Proza românească interbelică” și unde bibliografia era monstruoasă (apăruseră peste 3000 de scrieri în acea perioadă!) și o a doua problemă care a fost una… meteorologică. Trebuia să mă prezint la Iași pentru un examen, dar ninsoarea troienise drumul și nu puteam ajunge, deși plecasem din Piatra-Neamț pe la ora 6,00 și examenul era programat la ora 13,00. Drumul era „sugrumat” la Dulcești și la Podul Iloaiei. Dacă nu mă prezentam, pierdeam totul și trebuia să reiau toate etapele, de la început. Am ținut legătura telefonic cu Comisia și, înțelegând situația, universitarii m-au așteptat încă două ore. Le mulțumesc și acum! În fine, ultima emoție a fost susținerea (orală) a lucrării. Trebuia ca în 20 de minute să rezum o lucrare care avea aproape 800 de pagini! Am reușit și comisia s-a retras pentru deliberare (era să scriu eliberare). Au revenit și am fost declarat doctor. Am primit și o a doua diplomă, cu calificativul… A fost multă lume în amfiteatru, colegi, prieteni, profesori din 18 județe… Apoi a venit și validarea Comisiei de Acordare a Diplomelor Doctorale, președintele Comisiei fiind Academicianul Eugen Simion, Președintele Academiei. Am avut emoțiile firești ale unui om care își vede încununată a activitate de câțiva ani. Interesant a fost și faptul că doi profesori italieni, care participaseră la susținere, mi-au propus să-mi dau doctoratul și în Italia, la Bari. Erau încântați că în lucrare menționasem câțiva italieni, între care Dino Buzzati și Massimo Bontempelli… Aș vrea să mai adaug ceva. Deși aproape nu ne cunoșteam, profesorul universitar Constantin Dram s-a comportat admirabil, ca un adevărat prieten, însoțindu-mă prin labirintul sălilor, culoarelor, bibliotecilor, secretariatelor și amfiteatrelor, ajutându-mă să rezolv ușor anumite probleme administrative… Îi mulțumesc și lui, acum și aici… Au participat la susținere și toți colegii Directori din județele Iași, Botoșani, Suceava, Bacău și Vaslui, dintr-o solidaritate culturală, intelectuală care îi onorează. Cam asta a fost. Dar mai vreau să spun ceva. Antologia ta despre scriitorii vrânceni este o foarte bună teză de doctorat…

JURAMANTUL LUI HOMER (12)

C.I.U: Tind să cred că ai așteptat, de fapt, anul 1990 ca să te dedici întru totul activității de scriitor. Din acest an (i-aș zice „piatră de hotar” pentru tine) inspirația ta a explodat și ai scris proză, versuri, aforisme, eseistică….După romanul „Gambit”-1990, au urmat „Cuvântul cuvânt”- versuri (1994), „Județul Neamț”-monografie-1995, romanul „Cicatricea” (1996), apoi – în 1996 – ți-a apărut volumul „Purtătorul de cuvânt”- versuri, în 1998 – „Sonetele”, „Memoria fulgerului” (povestiri) – 1999 etc. etc. Ce s-a întâmplat, de fapt? Acumulări, acumulări și, deodată, explozia pentru zece ani? Sau altceva……?

L.S: Înainte de 1989 se publica greu o carte. Majoritatea scriitorilor tineri au debutat într-un volum colectiv, ceea ce e o aberație. Eu am câștigat un concurs pentru proză scurtă al Editurii Cartea Românească și am debutat …individual. Romanul Gambit trebuia să apară în 1986, dar a tot fost amânat. A apărut în 1990, într-un tiraj nebun: 100.000 de exemplare! Acum o carte bună nu depășește un tiraj de 1.000 de exemplare… Fiecare carte are istoria ei. Romanul Gambit a apărut pentru că un coleg de facultate, Petrică Răileanu, își dorea, la Editura Militară, unde era redactor, romane „contemporane”. Acolo a apărut de pildă Zmeura de câmpie a lui Mircea Nedelciu. Cuvântul cuvânt a apărut la Casa de Editură Pantheon unde director era poetul Daniel Corbu. Monografia județului Neamț a fost o monografie curajoasă, prima după Revoluție, care încerca să spargă tiparul vechilor monografii. E de altfel o operă colectivă… Romanul Cicatricea a fost prima carte premiată, cu Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Iași. E o carte cu o istorie interesantă, ideea cărții fiindu-mi dată de o scriitoare franceză, Giselle Bienne, care îmi spunea că vrea „mituri românești”. În 1996 am avut o operație grea și mulți au crezut că romanul tratează această temă. Asta din cauza titlului. A fost prima carte care a avut într-adevăr succes. La lansare au venit 238 de persoane (numărate de un prieten!). A fost o lansare fabuloasă, la Librăria Mihai Eminescu din Piatra-Neamț. La un moment dat s-a stins lumina, publicul era între gondolele pline de cărți. Printre participanți erau și doi directori de la Renel. A revenit destul de repede lumina, un camion lovise un transformator, lansarea a continuat fără alte incidente. Dar imaginea unică era cea a fetelor de la librărie, care urcau scara elicoidală (manifestarea era la etaj), cu luminări albe, de nuntă, în mâini. Păreau vestale. Le-am mulțumit călduros, dar una dintre ele mi-a spus: „Trebuia să ne apărăm cărțile. Oricine putea profita de întuneric”. A doua zi au făcut inventarul și au constatat că nu lipsea nicio carte. Cicatricea a fost un succes. Și astăzi se mai scrie despre ea… Volumul de versuri intitulat Purtătorul de cuvânt, a apărut pe vremea când eram… purtător de cuvânt și e compus din două cicluri (volume), care împreună cu Cuvântul cuvânt formează Trilogia cuvântului. Volumul de Sonete conține sonete „italiene”, este frumos ilustrat și a luat un premiu „de frumusețe” la Salonul de Carte de la Vaslui. În fine, Memoria fulgerului aduna toată proza scurtă pe care o scrisesem până atunci, parțial publicată în reviste. După debut, după 1989, lucrurile au intrat în normal, se putea publica mult mai ușor. Era o frenezie. Toată lumea citea cărți, ziare. Era o foame de lectură de parcă veneam după o „revoluție culturală”. Multe din cărți erau scrise, unele precum Gambit sau Cuvântul cuvânt intraseră în planurile editurilor, dar ieșeau din plan din, repet, „lipsă de hârtie”. Apropo de foamea de carte. Ieșisem dimineața în oraș și am văzut coadă la cea mai importantă librărie din oraș, unde era librăreasă Doamna Zamfiroiu. Eram obișnuit cu cozile de tristă amintire, cozile la alimente și așa că am întrebat pe ultimul din rând: „Ce se dă?” Domnul s-a uitat atent la mine, a văzut că pot fi un posibil cititor avizat și mi-a spus în șoaptă: „A apărut cartea Penultima partidă de zaruri a unuia, Lucian Strochi. Doamna mi-a telefonat și mi-a spus că e o carte mare.” M-am uitat cu atenție la domnul respectiv, să văd dacă nu glumește, nu, nu părea să mă cunoască, l-am mai întrebat câte ceva despre carte și despre autor, mi-a dat ceva informații, mi-a spus chiar că Lucian Strochi trăiește la Piatra-Neamț. N-am spus nimic, am stat cuminte la rând, când am ajuns în față i-am cerut doamnei Zamfiroiu (mama editorului și scriitorului, librarului Viorel Nicolau) zece exemplare. N-am apucat să termin și domnul din fața mea s-a adresat doamnei Zamfiroiu (eu nu meritam decât disprețul lui): „Doamnă, nu îi dați atâtea, că face bișniță!” Și s-a uitat fioros la mine. I-am explicat că eu sunt Lucian Strochi, autorul acelei cărți și aveam nevoie de mai multe exemplare pentru a le dărui prietenilor mei. S-a înfuriat și mai mult: „A, v-ați bătut joc de mine, punându-mă să vă povestesc despre Dumneavoastră!” „Nu, nici vorbă! Dar nu știam dacă Dumneavoastră nu vă bateți joc de mine. Dar acum sunt convins că nu mă știați!” Până la urmă ne-am împăcat, i-am dat și un autograf și doamna Zamfiroiu mi-a vândut zece cărți, dar cu condiția de a-i da autografe pe alte zece exemplare. Avea și ea obligațiile ei!

JURAMANTUL LUI HOMER (11)

C.I.U: Deși mie, personal, nu-mi place să mi se fragmenteze viața sau activitatea literară, îmi dau seama că, în ceea ce te privește, având tu o Operă atât de Vastă, trebuie o sistematizare, etapizare. Nu știu dacă așa ți-ai fi împărțit-o și tu… Eu propun doar o variantă: I-1980-1990; II- 1990-2000; III-2000-2010; IV- 2010-2019; V- După 2019.

L.S: Am avut discuții interminabile cu Laurențiu Ulici care vorbea de promoții, generații etc. Nu cred în școli, etichete, promoțiiUlici recunoștea că aceste împărțiri sunt necesare criticului, care are nevoie de jaloane, nu și cititorului sau scriitorului. După cum mai cred că o operă este unitară, unele ecouri dintr-o operă făcându-se auzite în altă operă, după 50 de ani… Propunerea ta e oarecum contabilă, cu multe zerouri în coadă, ceea ce o face suspectă. Respectându-ți tăierile, etapele, fragmentările eu propun ușoare modificări: Etapa I- 1962- 1968; II -1969 -1974; III -1975-1985; IV – 1986- 1990: V-1990-2002; VI – 2003- prezent.

C.I.U: În 1985 ai debutat în volum-la 35 de ani- cu o carte de proză scurtă intitulată „Penultima partidă de zaruri”. Ai avut ecouri favorabile, după câte îmi amintesc….Alexandru Condeescu, Laurențiu Ulici, Valentin F. Mihăescu, Cristian Livescu, iată doar câțiva care au comentat acest prim volum. Și nu oricum, ci cu afirmații de tipul: „locul aparte al lui Lucian Strochi în cadrul prozei noastre tinere este asigurat de povestirile fantastice în gustul tradiției romantice, halucinant psihologice, ori parabolic stranii, rotindu-se în jurul unor astre ca Poe, Hoffman, Buzzati, J. L. Borges, iar la noi Mateiu Caragiale, Voiculescu sau, mai recent, Laurențiu Fulga, al cărui fantastic folcloric, poetic și crud, aproape morbid uneori, e vizibil în „Laba gâștei”(Al. Condeescu). După asemenea primire, în care ești comparat cu „cei mari”, nu-mi explic de ce ai mai așteptat cinci ani până la o nouă apariție editorială?

L.S: Penultima partidă de zaruri a avut 46 de cronici, lucru total neobișnuit pentru o carte de debut. Pe lângă numele amintite deja, aș mai adăuga câteva: Al. I. Brumaru, Ioan Holban, Mircea Dinutz, Iulian Constandache, Vladimir Tescanu, Constantin Tomșa. Curios sau nu, am fost comparat mai mult cu scriitori străini, adesea cu cea mai mare cotă. Un detaliu amuzant: Ovid. S. Crohmălniceanu, citindu-mi câteva proze, mă compara ca scriitură, finețe a detaliilor, simțul parabolei, intelectualism, o anumită lipsă de senzualitate cu Borges. Auzisem de Borges, dar nu citisem nimic de el. Ulterior, după vreo câteva luni, am citit câteva povestiri de Borges în revista Secolul XX, apoi în franceză și volumul Moartea și Busola. Mult mai târziu am făcut cunoștință și cu poetul Jorge Luis Borges… Apropiindu-mă de fantastic, mi-au plăcut mult Dino Buzzati, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, nu cel din Ghepardul, ci autorul unor nuvele formidabile, cum ar fi Ligheia, Franz Kafka (Metamorfoza m-a șocat), Jan Potocki, Ambrose Bierce, Nathaniel Hawthorne, Henry James, Massimo Bontempelli (cu care am fost comparat în câteva rânduri pentru realismul magic), Theophile Gautier, Balzac – cu excelenta Pielea de sagri, Jacques Cazotte, Nikolai Gogol, Mihail Bulgakov (Maestrul și Margareta, dar practic toate scrierile), Cinghiz Aitmatov, Charles-Robert Muturin, Anne Redcliffe, Matthew Gregory Lewis, Oscar Wilde, H.G. Wells (pentru care făcusem o adevărată pasiune), excelenta literatură chineză, pe care am descoperit-o în ani (Kao Pao, Li Ruzhen, Lao She, Shi Naian, Cao Xueqin, Lux Un), Ryonosuke Akutagawa, Silvina Ocampo, Julio Cortasar, Mario Vargas Llosa, Adolfo Bioy Casares, Gabriel Garcia Marquez (de la care am învățat curajul de a elibera, fără ezitare, imaginarul), Roa Bastos, John Hoyer Updike (Centaurul), Ernesto Sabato, Erico Verissimo, Alejo Carpentier, Karel Capek, Jonathan Swift, Alfred Jarry, Jean Cassou, Robert Louis Stevenson, Romulo Galegos. Asta ca să amintesc doar de cei atinși de aripa fantasticului. Îmi plăcea F. M. Dostoievski, credeam chiar că seamăn (fizic!) cu el, am descoperit relativ târziu literatura germană… Toți aceștia și mulți alții mi-au influențat concepțiile, scrisul, mi-au deschis ochii, mi-au ascuțit simțurile.

JURAMANTUL LUI HOMER (10)

C.I.U: Câți dintre colegii de an, de facultate ați scris și ați intrat pe poarta principală a Literaturii ?

L.S: În afara celor amintiți, mai sunt Adriana Stoichițoiu, Dan Alexandru Condeescu, Mircea Dinutz, Mircea Scarlat, Gabriel Năstase, Călin Ghețu, Valentin F. Mihăescu, Paul Dugneanu, Nicolae Cârlan, Smaranda Vultur, Daniela Caurea, Doina Uricariu, Nicolae Mecu, Ioan Lăcustă, Petre Răileanu, Arthur Silvestri și mulți, mulți alții…

 C.I.U: Mă gândeam, în timp ce povesteai o istorie cum nu auzi în fiecare zi (despre bunicile tale și timpurile incredibile prin care au trecut), dacă scrisul tău a venit de la sine sau din impulsul dat de N. Iorga posterității: „Scrie, ca să păstrezi florile gândului tău, pe care altfel le ia vântul”. Așadar, mai direct și mai simplu, când ai început să scrii?

 L.S: Am început să scriu la 8 ani. Atunci am scris primele versuri. Țin minte o strofă, dedicată lui Eminescu: „Deși prea repede s-a frânt/ A visului aripă/ Dulceața versului ți-o cânt/ În fiecare clipă.” Naivă, dar cu rimă încrucișată. Proză am scris, tot pe la 8 ani, compuneri, scrisori, pagini de jurnal…

C.I.U: Când ți-ai văzut prima dată numele într-un ziar, într-o revistă, vreo antologie etc.?

L.S: Primele versuri tipărite au fost cele care mi-au adus și primul premiul literar, în valoare de 120 de lei (echivalentul unei perechi de pantofi buni, de piele!) și erau doar patru, dedicate lui Constantin Brâncuși, Catrenul se numește Masa Tăcerii: „Când timpul se scurge în goană/ Prin mii de clepsidre trecând/ Ea, Masa Tăcerii te cheamă/Și-ți spune mai multe, tăcând”. Am luat o mențiune, dar trebuie spus că am concurat cu adulți, eu fiind singurul copil premiat. Prima poezie publicată în cotidianul Steagul Roșu din Petroșani a fost Doi trandafiri, o poezie de dragoste, din care mai rețin un vers: „un singur dor în mărăcini”. Într-o antologie, am mai spus, în 1968, în Muguri de piatră, cu poezii și proză… Într-o revistă literară, tot în 1968, în revista Amfiteatru, cu trei poezii…

C.I.U: Se spune, la modul general, după exemplul lui J.J.Rousseau, că omul nu poate fi rău din „născare”, ci doar că lumea în care trăiește sau sistemul de educație l-au făcut mai bun sau mai rău….E posibil ca omul, această ființă de excepție, asemănătoare la chip cu Dumnezeu, să se nască rău? Și atunci, educația la ce ajută? Dacă mai ajută…

L.S: Nu cred că omul se naște rău, ci se înrăiește din diferite motive. Nu cred că un cromozom te poate transforma într-un criminal în serie. Cred în triada moștenire genetică – școală (educație) – mediu. Desigur sunt și cretini, imbecili, idioți etc., dar ei sunt excepții. Omul este mereu perfectibil, chiar dacă, se spune, personalitatea unui om e formată deja, în proporție de 85%, la doar 5 ani.

JURAMANTUL LUI HOMER (9)

C.I.U: Cei mai interesanți maturi din preajma copilăriei tale… Dacă ai avut așa ceva sau ți-ai închipuit că-i ai……. .

L.S: Pe o parte i-am amintit deja. Alții erau vecinii, care mă îndrăgeau pentru că eram politicos, pentru că eram „fără mamă” și pentru că eram, din punct de vedere moral, foarte puternic. Evident, profesorii erau pentru mine adevăratele modele. Trebuie spus că, dincolo de severitate și seriozitate, era loc și pentru umor. Profesorii mei au fost și sunt oameni minunați, dăruiți meseriei lor.

C.I.U: În liceu ai activat la vreun cenaclu? Facultatea, sunt sigur, ți-a deschis noi orizonturi culturale….Cum te-ai manifestat literar în anii de studii universitare?

L.S: În liceu nu am avut un cenaclu, făceam un fel de pregătire cu profesorii pentru olimpiade, dar scoteam o revistă, sub atenta supraveghere a profesorului Ironim Munteanu, intitulată Laboramus. În calitate de redactor-șef, am participat la o tabără a revistelor școlare de la Gâlma, unde m-am întâlnit cu viitorii mei colegi, studenți bucureșteni și cu cei de la Cluj, unde se contura deja „Echinoxul”. În acea tabără ne-am întâlnit, între alții, cu Ioan Vultur, cu Sânziana Pop, cu Ovidiu Papadima. În facultate, la București, am condus, din partea studenților, cenaclul Junimea; din partea profesorilor cenaclul fiind coordonat de Ovid. S. Crohmălniceanu. Dar la cenaclu veneau cam toți profesorii noștri printre care Ion Rotaru, Eugen Simion, Gelu Ionescu… Ulterior, din conducerea cenaclului mai făceau parte Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene, Ioan Flora, Sorin Preda, Mircea Nedelciu, Constantin Stan. La început ne întâlneam la facultate, apoi într-un spațiu pe Schitu Măgureanu, nu departe de redacțiile revistelor Amfiteatru și Viața studențească. Cenaclul Junimea a moștenit cenaclul Atlantida și a fost moștenit de Cenaclul de luni. Un alt punct de interes era Cenaclul de Folclor condus de profesorul Mihai Pop și din care făceau parte Silviu Angelescu, Dumitru Radu Popa, Șerban Anghelescu, Paul Drogeanu, dar și asistenți foarte tineri sau chiar lectori precum Marian Popa sau Matei Călinescu.

Însă adevăratele cenacluri erau cursurile și seminariile, unde am avut șansa să îi am profesori pe Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eugen Cizek, George Munteanu, Alexandru Piru, Romul Munteanu, Paul Cornea, Marian Popa, Mihai Pop-junior, Tudor Olteanu, Savin Bratu, Boris Cazacu, Leonida Teodorescu, Monica Bilan, Dumitru Micu, Mircea Martin… De la fiecare am învățat câte ceva unic, dar de la toți îndeosebi dragostea pentru cuvânt, pentru carte.

JURAMANTUL LUI HOMER (8)

C.I.U: Ți-a zis cineva vreodată, în glumă sau în serios, că ești om însemnat, deci foarte diferit de alții? S-au adeverit spusele prietenilor sau ale maturilor despre copilul-minune Lucian Strochi?

L.S: Da, de mai multe ori. În primul rând, la naștere am avut 5,480 kg. Eram atât de mare, încât, în Maternitate, nu mi-au mai pus brățara de recunoaștere. (Am glumit pe seama asta, spunând că nu am purtat niciodată cătușe.) Mi s-a spus Căpitanul. Apoi, la mai puțin de un an, făcusem „roșu în gât” și mama m-a dus la medic. Am fost cântărit, așa se proceda cu toți copiii, iar eu am rupt acul cântarului, care era programat doar până la 10 kg. Iar eu aveam 16. Medicul, pe jumătate supărat, pe jumătate amuzat, i-a spus mamei: „Ia-ți cucoană bolovanul ăsta și du-te acasă. Ăsta-i copil bolnav?” Și mama mi-a spus că sunt însemnat, pentru că aveam două alunițe simetrice, pe fiecare umăr. Nu mai puteam fi confundat. Iar sub țâța stângă m-am născut cu o cicatrice…; m-am născut ambidextru și asta mi-a permis să fac câteva jonglerii care puteau să mă coste. La chimie, unde aveam o profesoară foarte aspră, puneam semnul egalității, apoi, cu stânga și cu dreapta, scriam concomitent simbolurile, ecuațiile, indicii și coeficienții. Clasa pufnea în râs, iar profesoara s-ar fi supărat, dar eu eram „olimpicul” ei și era obligată să zâmbească și ea. Acum pot spune: dacă desenezi concomitent cu ambele mâini, desenul realizat cu mâna stângă are liniile, curbele mai blânde, iar desenul realizat cu dreapta liniile mai ascuțite. Aveam degetele scurte și extrem de mobile (degetul mare îl dădeam peste cap la 90 de grade) și toți credeau că voi fi un chirurg celebru. În ciuda înălțimii, aveam aproape 1,90 m, picioarele îmi erau mai scurte, având un centru de greutate mai jos decât cel obișnuit, cam cum era fotbalistul Gerd Műller. Foarte greu puteam să fiu dat jos sau să mi se ia mingea de la picior. Eram puternic și nu ezitam să mă iau la luptă cu copii mai mari cu 2-3 ani decât mine. Toți mă considerau mult mai matur decât eram, eram mai „bătrân” cu vreo zece ani, cam așa apreciau adulții, dar cred că exagerau. Am scris poezii de la 8 ani și eram conștient că poezia mea trebuie să fie altfel decât a celorlalți. Am ajuns la ziar la 14 ani, răspunzând invitației unui redactor de a trece pe la redacție să discutăm. Le trimisesem un articol despre teatrul englez și redactorul a crezut că sunt profesor. Când colo, l-a vizitat un băiat blond, cu pantaloni scurți. M-a întrebat pe cine caut, întâi nu i-a venit să creadă, apoi s-a convins că eu eram eu, elev și nu profesor. Am început o activitate rodnică, am trecut prin toate muncile, am fost zețar, linotipist, cap limpede, redactor, reporter, șef de secție, chiar redactor-șef. Uluitor cum s-au comportat cu mine acei Oameni. Le eram ca un fiu, dar și un coleg. I-am fost prezentat lui I. D. Sârbu, am văzut schițele originale ale Coloanei Infinitului, am intrat chiar în mină. Am avut un prim portret literar la nici 18 ani. Am apărut ca elev cu proză și versuri în culegerea Muguri de piatră, alături de scriitori, ziariști, profesori. Am citit la Radio versuri proprii la vârsta de 12 ani, iar când dirigintele a intrat în clasă, emoționat, și a adus vestea, un coleg a comentat: „Da, și l-au auzit toate vacile din Cimpa”. Cimpa era ultima localitate mai importantă din municipiu, un loc unde nu prea ajungea nimeni. E drept că erau puține aparate de radio, dar destule difuzoare. Sunt multe de povestit, dar sunt convins că orice copil a trăit asemenea momente unice, orice copil este măcar pentru părinții săi, un „copil minune”.

JURAMANTUL LUI HOMER (7)

C.I.U: Apropo de mamele tale…..Câte mame ai avut ? De care te-ai simțit mai atașat? Care a fost mai atașată de tine?

 L.S: Mai multe: mama naturală, Alexandrina, mama vitregă, Măndița, Bunica Vera, mătușa Maria, sora mamei naturale, învățătoarea Elena Munteanu, profesoara Elena Stoican… M-am simțit cel mai atașat de bunica Vera. Dar și celelalte au contribuit enorm la modelarea mea spirituală. Toate au fost atașate de mine…

C.I.U: Dorința de a citi, la ce vârstă ai simțit-o?

 L.S: Cred că pe la trei ani. Eram uluit de faptul că bunica, vrăjitoare și zână, privea o hârtie albă cu semne negre și putea să-mi spună atâtea. Credeam că le inventează, că acea hârtie e un fel de oglindă magică. Apoi, după ce am descoperit cititul, aproape că nu am făcut altceva decât să citesc. Toate cărțile din liceu ale tatei, cărți despre insecte, Istoria PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), cărți despre Renaștere, ziare vechi, Fram, ursul polar, cărțile lui Jules Verne. Credeam că voi reuși până la sfârșitul vieții să citesc toate cărțile scrise. Altfel, ce rost ar mai fi avut să fi fost scrise? Scrisul și cititul au însemnat pentru mine – la propriu – ieșirea și intrarea în labirint.

C.I.U: Obiceiuri ale celor din jur care ți-au marcat, într-un fel sau altul, copilăria, adolescența și chiar maturitatea…

 L.S: Cititul, teatrul, recitarea – și mama și tata recitau foarte bine, cântecul, punctualitatea, respectul pentru cuvântul dat, sentimentul religios pe care l-am descoperit mai târziu, prietenia, anumite ziceri, ticuri, expresii, ritualuri (tăiatul porcului, colindele, Udatul de Paște, ciocnitul de ouă roșii de Paște). Multe. Copiii copiază totul de la adulți… C.I.U: Te-a frământat mereu trecerea timpului, bănuiesc. Acea funie de nisip, te-a bântuit, probabil te bântuie și astăzi. Ai abandonat lupta sau înțelegerea cu timpul? L.S: Timpul a fost și rămâne cel mai mare prieten și cel mai mare dușman al meu. E foarte greu să-l prinzi cu adevărat. E cea mai ascuțită muchie de cuțit. Am descoperit, în timp, vreo zece tipuri de timpuri, dintre care cele mai cunoscute sunt timpul obiectiv, cronologic, timpul psihologic, timpul astral, timpul personal, timpul biologic, timpul artistic

C.I.U: Dacă acum, la maturitate, nu ai fost bănuit vreodată de plagiat, se pare că în copilărie ai avut parte de astfel de acuzații…Ne lămurești?.

L.S: Au fost câteva întâmplări amuzante. Prima e legată de o compunere intitulată O zi de vară în vacanță la țară la bunici. Eu aveam o singură bunică care locuia cu noi la oraș și nu știam cum arată țara, adică satul. Așa că am improvizat, descriind o… ceață și sunetele care o străpungeau: cântatul cocoșului, nechezatul unui cal, vorba aspră a unui bărbat, scârțâitul unui car. Învățătoarea a citit compunerea și m-a întrebat de unde am copiat-o. A trebuit să-i spun adevărul. Compunerea a ajuns la director, tata a fost chemat la școală, am și luat o bătaie, el crezând că am făcut cine știe ce năzdrăvănie. Directorul i-a cerut să aibă grijă de mine, că sunt un talent neobișnuit. A doua întâmplare a fost cea cu „pătlăgica roșie”. Ni s-a dat o compunere sau să povestim lecția. Eu am reprodus-o fidel cuvânt cu cuvânt din carte, inclusiv desenul cu frunzele hașurate (pe atunci nu se purtau pozele color). Profesoara a fost convinsă nu numai că am copiat, dar și că sunt nătâng. Am fost acuzat de plagiat, de copiat. Am convins-o cu greu că nu am făcut așa ceva, dar că știu pe de rost cartea (îmi plăcuse botanica). După ce m-a supus la câteva probe, nu a mai spus nimic, mi-a pus nota zece și nu m-a mai „ascultat” până la sfârșitul anului. La fel s-a întâmplat și cu primele poezii. Nimeni nu credea că le-am scris eu. Erau prea mature pentru vârsta mea. Pe urmă s-au lămurit…