Despre Constantin Brâncuși, James Farrel avea să spună: „Lângă Shakespeare și Beethoven se află un Dumnezeu, acesta este românul Constantin Brâncuși”. 

Maria Tănase a fost vedeta muzicală a Expoziției. Deși erau acolo și Grigoraș Dinicu sau naistul Fănică Luca. Primarul La Guardia l-a făcut pe arhitectul Octav Doicescu, creatorul pavilionului Casa românească, cetățean de onoare al orașului New York. Picturile lui Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Theodor Pallady, Gheorghe Petrașcu nu     s-au mai întors în țară, fiind cumpărate de muzeele americane. La fel și sculpturile lui Corneliu Medrea, Oscar Han, Mihai Onofrei, Mac Constantinescu, Milița Petrașcu sau Ion Jalea.

Șahul de chihlimbar confecționat din chihlimbar românesc (romanit) a fost vedeta expoziției.

Acum se așternu o liniște atât de mare, încât într-adevăr se auzeau cum cad din cer stelele ca merele coapte.

„Nu știu de ce, dar cred că statuile mele au prins viață. Aveau nevoie de cântecul tău. Te-aș ține în atelier să facem dragoste și să cânți, să însuflețești statuile.

La 16 ani pe când lucram ca ebenist la Craiova, am făcut o prinsoare cu un lăutar că voi făuri o vioară. Am făcut-o din scândurile unei lădițe cu portocale aduse din  Italia. Am reușit să fac vioara și lăutarul cântă și acum cu ea.

Îmi place muzica. Am cântat din caval, din fluier, iar acum sunt tenor în corul bisericii ortodoxe din Paris. Îmi place muzica clasică: Bach, Beethoven, Mozart, Chopin. Duhul și lutul formează o unitate. Duhul e cântecul.

Ève, la trei ani după moartea mea, adică în 1937, a scris biografia Madame Curie.

„Nu mi-a plăcut niciodată să mă laud, să-mi laud activitatea.

Totuși unele lucruri trebuie spuse, pentru că eu le-am trăit și le cunosc foarte bine.

Da, la izbucnirea Primului Război mondial, am apărat ca o cloșcă cutiile cu radiu, puii mei, care au fost transportate până la Bordeaux.

Am plecat voluntară cu opt vehicule echipate cu instalații care utilizau raze X.

„M-AM NĂSCUT LA VARȘOVIA, DAR NU POT SĂ SPUN ÎN CE ȚARĂ. PENTRU CĂ POLONIA, DESPRE CARE AUZISEM CĂ AR FI ȚARA MEA, NU ERA POLONIA, CI O PROVINCIE A IMPERIULUI ȚARIST.

Părinții mei erau profesori, Vladislav și Bronislava, adică aveau nume „slave”.

Mi s-a spus Maria, dar și Salomeea, însemnând „a primi pacea de la Domnul”.

Tata era un geniu: știa orice, de la matematici la fizică, de la lingvistică la istorie.

La 6 martie 1919, Regina Maria a cerut o audiență la primul ministru Georges Clemenceau, dar a fost refuzată. Pe data de 7 martie, Regina este la cabinetul lui la ora 8 fără un sfert. Clemenceau îi spusese că este ocupat de la ora 8 dimineața la 11 seara. E nevoit să o primească, la început pentru o jumătate de oră. Dar discuția s-a prelungit două ore.

Iată cum o prezintă pe Regină generalul Mordacq, Directorul de Cabinet al Primului Ministru:  Avea o alură deosebită, o adevărată alură de regină: înaltă, frumoasă, foarte bine făcută și cu acel nu știu ce care caracterizează o mare doamnă și se impune întotdeauna. La acestea se adăugau și o mare simplitate, calm  și bunătate extremă, cu tot anturajul său.

Revoluția din Muntenia (1821). Tudor Vladimirescu.

Acest grup închipue intrarea lui Tudor Vladimirescu în București în martie 1821.

O ceată de panduri cu șușuneaua în spate călăresc în capul „Adunării poporului” deschizând astfel alaiul revoluției.

Steagul Albastru al revoluției, reconstituit după cel autentic, având în dreapta un preot cu crucea în mână, e urmat de o strajă de panduri. Vine după aceea singur: „Domnul Tudor.”

Înapoia lui vin căpitanii Cacalețeanu, Cioranu, Ghencea și Caravia, apoi: Boierii divaniți (cari depuseseră jurământul) în anterie și ișlice, apoi: Oastea revoluționară, compusă din: Căpitan Urdăreanu cu roata lui de panduri, Căpitan Miu cu ceata de Haiduci, Delibașa Hagi Prodan și Căpitanul Macedonsky cu roatele de Arnăuți și Neferi.

Din aceeași CARTE A ÎNCORONĂREI:

„După banchet, toată lumea a trecut să asiste la defilarea trupelor ce s-a făcut pe câmpia de lângă cetate, unde în Decembrie 1918 s-a făcut proclamarea Unirei.

S-a început defilarea. Nouă muzici unite au deschis marșul triumfal. Mareșalul Foch, marele comandant al trupelor aliate din timpul răsboiului și trimis al Franței, salută pe Suverani.

Defilarea e deschisă de micii dorobanți, băeți și fete în admirabile costume albe. Urmează legiunile cercetașilor, apoi defilarea drapelelor regimentelor sub comanda generalului Cihoski.

Dar iată și cum s-a desfășurat ÎNCORONAREA, așa cum e prezentată în CARTEA ÎNCORONĂREI – ALBA – IULIA – BUCUREȘTI       – 15-16 octombrie 1922:

„Pentru Încoronare s-a ridicat la Alba Iulia o măreață catedrală a cărei construcție a durat mai bine de un an și care s-a sfințit la 15 octombrie 1922.

Cu o zi înaintea Încoronării au sosit de dimineață la Alba Iulia ÎPSS  Mitropolitul Primar al țării, ceilalți mitropoliți și toți episcopii ortodocși din România. Au sosit și 70 de generali, iar „țărănimea a venit cu zecile de mii, de nu-i mai încăpea orașul”. În aceeași zi a sosit și I. I. C. Brătianu, primul ministru al țării, însoțit de generalul Mărdărescu, ministrul de război și de alți miniștri.

În 1896 Carol I a decis numirea principesei Maria în calitate de comandant onorific al Regimentului 4 Roșiori devenit  Regimentului 4 Roșiori „Regina Maria”.

În 1897 am trecut printr-un moment de mare cumpănă: m-am îmbolnăvit grav de febră tifoidă. Maria a luptat pentru sănătatea mea, ca o îndrăgostită adevărată, ca o leoaică: „Se va bate pentru că știe că acest om, mai mult complice afectuos decât un soț iubitor, este cheia destinului său.”

Ne-a unit, poate curios, dragostea. Nu între noi, ci dragostea pentru Țară și pentru copii. De fapt, ne-am iubit cu cel de al doilea suflet, e drept, cel etern.

Despre ea au scris oameni de seamă: „Toate popoarele cuprind în cadrul vieții lor sufletești ceea ce s-a scris de persoane aparținându-le în alte limbi.” (Nicolae Iorga); „N-a fost niciodată despărțită de țara în limba căreia n-a scris (…). O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care își afirmă cu orgoliu și originea și sufletul românesc. (…) O asemenea personalitate onorează două literaturi.” (Camil Petrescu); „… ne putem minuna de sensibilitatea exponențială a înzestratei poete de limbă franceză, care cu fapta, cu cuvântul și cu versul, el însuși acțiune, a stat necontenit în serviciul îndepărtatei patrii, pentru ea, omniprezentă.” (Șerban Cioculescu); „Descendentă în linie directă din spița glorioasă a Văcăreștilor – poeți (nepoată a lui Iancu, autorul „Primăverii amorului”, Elena Văcărescu a încheiat șirul strămoșilor care au răspuns, cu pana și inima, celebrului „Testament” al lui Ienăchiță. Prin opera literară cât și prin vasta sa activitate ea s-a pus neîncetat, din dragoste și cu ambiție, de la vârsta adolescenței la octogenat, în slujba culturii române și afirmării spiritului național dincolo de meridianul locului. ” (Ion Stăvăruș).