JURAMANTUL LUI HOMER (28)

C.I.U: Legătura ta cu religia? În afară de volumul „Un stâlp de lumină al Ardealului: Ava Mihail Goia” și unele eseuri ocazionale…

L.S: Orice scriitor este un Sfătuitor, un Propovăduitor, un Duhovnic. Dar și un Proroc. Un Demiurg, dar numai atunci când scrie. În triunghiul Speranță – Adevăr – Iubire, Credința este suma lor. Fără Credință nu există nici Speranță, nici Adevăr, nici Iubire. Omul e singurul animal religios, deși unii spun că și animalele se roagă și își fac cruce cu copita. Religia înseamnă și cultură: stratificată, distilată, esențializată. Religia este un sistem aproape perfect, funcționând de mii de ani. Nu sunt un habotnic, un bigot, poate chiar sunt un spirit ecumenic. Respect religia oricui, dar rămân ortodox prin taina botezului. E curios, dar mulți oameni mi se spovedesc, au încredere în mine. Poate se gândesc că povestea lor, filtrată și multiplicată prin scrisul meu, poate interesa un mare număr de oameni. Alții mă consideră un soi de Guru sau de Patriarh. Îmi cer ajutorul și, pe cât pot și mă pricep, îi ajut. Oricum e emoționant. Oamenii au nevoie de dragoste, de compasiune, de tandrețe. Pe un alt plan, unele din aforismele mele se intersectează cu unele formulări din Biblie. E foarte bine. Biblia e Cartea Cărților sau mai exact Suma Cărților. Și mai e ceva: fiecare scriitor își scrie Biblia lui. De fapt toată viața scriem o singură carte… Și încă ceva: o carte de povestiri se intitulează Insula lui Iisus.

C.I.U: Știu, din cele pe care le-am văzut în anumite ocazii lângă tine, că ai cultul prieteniei….Mai știu, din spusele unora și ale altora, că prietenii cei mai buni și cei mai sinceri sunt cei din copilărie. Tu, însă, parcă vrei să desființezi teoria aceasta. În sensul că îți faci și acum prieteni în care crezi și dintre care unii sau toți (sper) îți rămân fideli și ești mândru de orice succes al lor. Am dreptate? Poți să dai și exemple?

L.S: Parțial, am mai răspuns la această întrebare. Am cultul prieteniei. Sunt în zodia Leului și leii sunt prietenoși, prieteni buni. Numărul prietenilor mei nu este foarte mare, dar prietenii mei ar face pentru mine orice, chiar și imposibilul, după cum și eu gândesc și procedez la fel. Am prieteni de toate vârstele, de la copii de 7-8 ani cu care am complicități, până la longevivi de 90 de ani și mai bine. Pentru că ai cerut exemple, îți voi da câteva nume de prieteni: Gheorghe A. M. Ciobanu, Draga Olteanu-Matei, Constantin Tomșa, Silvia Măndășescu, Dan Gabriel Arvătescu, Cornel Paiu, Culiță Ioan Ușurelu, Ecaterina Petrescu Botoncea, Monica Manole, Claudia Maria Mitră, Mihaela Ciubotariu, Alexandru Mihăilă, Alexandru Cramer, Cornelia Jora, Florin Mircea Zaharescu, Ioan Roșca, Dumitru Bezem, Dumitru Radu Popescu, Emilian Telceanu, Benedict Sauciuc, Emil Neagoie, Tincuța Neagoie, Emilian Marcu, Valeriu Butulescu, Adrian Dinu Rachieru, Dumitru Brăneanu, Ioan Dănilă, Petru Isachi, Letiția Dămoc, Mircea Băhneanu, Doina Băhneanu, Ion Asaftei, Sebastian Cătănoiu, Tudorel Radu, Ștefan Cotoros, Mihai Hanganu, Nona Kerekes, Nicolae Enăchioiu, Daniela Soroceanu, Nicolae Dabija, Victoria Fonari, Andrei Moroșanu, Victor Cobzac, Stela Bozero, Carmen Vlăduțiu, Ana Maria Rug, Ștefan Damian, Costel Ciocoiu, Maria Ciocoiu, Iosif Koszeghi, Gheorghe Simon, Andreea Andrușcă, Georgeta Ursu, Șerban Ursu, Cornel Nicoară, Dorina Nicoară, Diana Cuc, Mihai Știrbu, Vasile Checheriță, Ioan Ouatu, Aurora Ouatu, Manuela Cogeanu, Elisabeta Vartic-Cristea, Ion Asaftei, Florin Țuțuianu, Oana Moaleș, Florin Isachievici, Cezar Țucu, Cristian Diaconu, Viorel Crăciun, Elena Timofte, Constantin Dram, Mihai Emilian Mancaș, Oana Onu, Florin Kevorkian, Emanuel Nazaretian, Răzvan Theodorescu, Ilinca Theodorescu, Emilia Planchon, Mariana Baroi, Gutiera Prodan, Florin Teodorescu, Mihai Gavril, Aurel Stanciu, Florin Dochia, Firiță Carp, Dorin Ploscaru, Gheorghe Andrei Neagu, Liviu Apetroaie, Mircea Bostan, Nicolae Băciuț, Gheorghe Bunghez, Valentin Ciucă, Daniel Dieaconu, Violeta Lăcătușu, Cristian Livescu, Marius Alexianu, Constantin Munteanu, George Romilă, Leonard Rotaru, Virgil Savin, Ion Gheorghe, Viorica Gheorghe, Constantin Gheorghe, Iuliana Cute-Petric, Emilia Ciobanu, Petru Solonaru, Eva Lazea, Elena Timofte, Luminița Dobrea, Cristina Grigori, Carmen Cărbunariu, Petruș Andrei, George Echim, Ilie Echim, Radu Stâncescu, Tasica Postole, Vasile Vișan, Dan Marian Lospa, Mara Panduru, Viorica Dobreanu, Cornelia Vulpe, Sorin Mărculescu, Vasile Pruteanu, Mircea Rusu, Viorel Nicolau. M-am oprit la aceștia, în afara acestei liste „grăbite” sunt alți 900-1000 de prieteni. Nu am pomenit despre prietenii care au trecut dincolo, pe care îi am în gând și în inimă și de multe ori refuz să cred că nu mai sunt fizic printre noi.

JURAMANTUL LUI HOMER (27)

C.I.U: Amintindu-mi permanent de Cel Atotputernic, Creatorul (Unul), și de universul creat de El (Multiplul), nu pot face abstracție de faptul că raportul dintre cei doi este intermediat, conform filozofilor Marsilio Ficino și Giovanni Pico della Mirandola, de sufletul uman, nemuritor și ubicuu, care aparține ambelor lumi…..Și atunci, într-o explozie de entuziasm (poate chiar pueril), aș ridica un imn de slavă acestui Suflet Uman acuzat și admirat în același timp pentru Micimea, dar și pentru Măreția lui….Tu l-ai acuzat pentru Micime sau doar l-ai admirat pentru Măreție?

L.S: Sufletul, ca și Dumnezeu, este infinit în spațiu și în timp. Vremelnic, el se odihnește în trupul nostru. Ultimul roman la care lucrez și care se intitulează Donatorii de suflete este o carte despre suflete, despre iubire, despre androgin. Sufletul nu se împarte, nu se desparte, nu învie, pentru că nu moare. Sufletul nu poate fi mare sau mic, el scapă oricărei etalonări. Dumnezeu nu este un apriorism uman. Iar sufletul poate fi inodor, incolor, insipid, infinit, ductil. Dar rămâne el însuși. Se regenerează chiar dacă e rănit. E un Mare Mutilat de Pace. Noi suntem mici sau Mari, sufletul este egal cu sine.

 C.I.U: Fiul risipitor și Iov sunt două personaje de excepție ale Bibliei…De obicei, este evidențiat primul și nu al doilea. Nu ți se pare nedrept? Răul înaintea Binelui?

L.S: Un prim răspuns ar fi că răul fascinează, pe când binele e banal. Ca personaj, Zmeul e mult mai interesant decât Făt-Frumos care este un personaj schematic, fără relief, previzibil. Dar în parabola Fiului risipitor, dincolo de superficialitatea fiului plecat, se reține revolta celui rămas acasă și care muncește de se spetește și mai ales răspunsul tatălui care apreciază că fiul risipitor, pierdut, e un mort care s-a întors acasă. În ceea ce îl privește pe Iov, acesta pierde tot, mai puțin credința. Într-un fel, Iov este inversul lui Hercule. Dar Iov este și obiectul pariului între Dumnezeu și Satan. Sinteza e acea vorbă pe care mulți nu știu de unde vine, dar o citează: „Domnul a dat, Domnul a luat, Fie în veci numele Domnului lăudat!” În fine, parabolele pe care le-ai evocat sunt mai actuale ca oricând. Diaspora e fiul risipitor, iar Iov este acest popor român, mereu și greu încercat, tocmai pentru a i se testa credința…

JURAMANTUL LUI HOMER (26)

C.I.U: Referindu-mă la minusurile literaturii noastre, dar și ale celei străine, mi-am amintit o întâmplare: un tânăr absolvent de liceu este condamnat fără vreo vină și dus în pușcărie. Fiind cel mai tânăr, este bătut, i se ia mâncarea, hainele, este „fetița” unor criminali. Plictisindu-se de obiceiurile lor, șeful camerei întreabă dacă știe cineva o poveste. În tăcerea amenințătoare, cel tânăr începe să povestească acțiunile din „Răscoala”, „Ion”, „Enigma Otiliei” etc. Amesteca acțiunile, adăuga personaje, improviza…Își recapătă astfel toate drepturile, devine răsfățatul celulei. Reușise, prin poveste, să capteze atenția unor inculți, unor nemernici…Nu ți se pare că din literatura noastră, dar și a altora, tocmai POVESTEA lipsește?

L.S: Povestea, narațiunea e veche de când lumea. Aș spunea că omul e om din momentul în care a descoperit povestea. Povestea ne-a salvat de multe ori. Să amintim de 1001 de nopți, de Decameronul, de Pentameronul, de Heptameronul, de epopei, de mituri, de basme. Fără momentele subiectului, fără instanțele narative e greu de imaginat literatura. A existat un moment literar, la un moment dat, Noul Roman Francez, care a încercat să evite narațiunea, să o suspende, să o înlocuiască cu descrierea. A fost un eșec ilustru. Nu, nu cred că povestea lipsește literaturii noastre, ci o încredere prea mare în stilul frumos, calofil. Rebreanu e un „bolovănos”, dar e un mare scriitor. Voiculescu sau Eliade sunt excelenți povestitori. Și mai e ceva: poezia epică este cea mai mnemotehnică, nu spun cea mai valoroasă. Pildele, parabolele, fabulele, basmele ne fascinează în continuare. Copilul are un respect religios pentru povestire. Ia încearcă să schimbi firul narativ al unui basm! Te va contrazice violent: „Nu e așa!” El știe basmul, dar vrea permanent o confirmare…

C.I.U: Ai scris trei volume de versuri închinate copiilor (între 2010 și 2011) și intitulate atât de frumos: „Alfabetul animalelor (primul, al doilea și al treilea alfabet)”. Bănuiesc că acest alfabet nu este pentru orice copil, ci pentru unii mai speciali, mari iubitori ai naturii și ai animalelor din jurul nostru…. Cine te-a îndemnat, cine te-a provocat la un asemenea experiment?

L.S: Ei, mă provoci! Toți copiii sunt speciali, toți iubesc natura, toți iubesc animalele… Ei nu se sperie de un urs sau de un tigru. Îl iau în brațe. Se joacă cu pisicile, cu câinii… Nu am văzut niciun copil care să fie indiferent la animale… În legătură cu Alfabetul animalelor. Este, desigur, un fals alfabet. Dar clasifică altfel animalele, mai democratic, după litere. După cum ai observat, în volumele mele vei găsi, pe picior de egalitate, atât balena, cât și fluturele, omul și năpârca, delfinul și păunul, nu e vorba de vertebrate sau nevertebrate. Am încercat să spun despre fiecare animal o poveste, parțial știută, dar și cu elemente de noutate pentru copiii „de toate vârstele”. Am fost curios să văd reacția copiilor. A fost superbă. Au învățat poezii pe de rost, și-au intrat în rol, au fost zebre, pisici, păsări. M-am trezit chiar cu o dramatizare la o clasă a IV-a, dramatizare făcută de copii. Adulții au fost și ei încântați. Unul singur, un preot, mi-a „reproșat” amuzat: „Am doi copii. Nu mă lasă să plec la slujbă, se prind de pulpana hainei și îmi cer să le „povestesc” o poezie”. La rândul meu, m-am jucat și eu inventând dialoguri, situații, micro fabule, dar și animale noi, precum Ărarul, Xilipa sau Yrusta (la unele litere ca Ă,X,Y, regnul animal era mai sărac). La un moment dat, excelentul pictor George Romilă, ilustratorul celor trei volume, m-a întrebat: „Și eu cum ilustrez animalele inventate?” „Inventează și tu” – i-am răspuns și el așa a și făcut. După ce am scris primul alfabet, mi s-a părut nedrept ca în Arca Alfabetului să fie atât de puține animale și am scris un al doilea Alfabet, ceva mai încifrat, adresat copiilor ceva mai mari și apoi al treilea, cel mai dificil. De fapt, ideea mi-a venit de la o carte din copilărie, superbă ca realizare și concepție. Era un alfabet care pleca de la concret, de exemplu o alună, pentru a ajunge, prin trei metamorfoze, din ce în ce mai stilizate, la litera „a”. Cornul devenea „c”, dogarul „d”, șarpele „ș”. Din păcate nu l-am mai văzut în librării…

JURAMANTUL LUI HOMER (24)

C.I.U: „Totul este permis” – iată expresia care a „prins” în totalitate la români. Mai ales în artă. Unii „scrietori” au plăcerea sadică de a pătrunde în cele mai adânci falii ale derizoriului, ale penibilului….Cum ar trebui tratați acești așa ziși scriitori?

L.S: Fiecare își descrie universul său. Dacă înjuri, nu ești mai puternic. Dimpotrivă. Iar a scrie o literatură pornografică, licențioasă, se poate. Dacă ești maniac sexual. Dacă nu e motivat estetic, actul sexual e vulgar, murdar, maculează. Și mai e ceva: arta te înnobilează… Dacă nu, e altceva…

C.I.U: Ai scris foarte multe aforisme, ai depășit – se pare – zece mii, în volumele ”Despre esențe și tincturi” (1111 aforisme – anul 2011), ”Gânduri-Rânduri” (2222 aforisme -anul 2013), ”Fulgerații-Fulgurații” (3333 aforisme – anul 2015), ”Rânduri-Gânduri” (3334 aforisme-anul 2015), Gânduri-Rânduri” (3333 aforisme-anul 2015). Un alt scriitor ar fi considerat că atâtea sclipiri ale inteligenței ar fi fost de-ajuns pentru o viață … Pentru tine, însă, nu este de ajuns. Ce mai ai de gând în acest sens?

L.S: Deocamdată, fac o pauză. La vremea când scriam aforismele, începusem să gândesc… aforistic. Ceea ce nu e întotdeauna bine. Aforismul are calități, te obligă să esențializezi, să concentrezi expresia, fiecare cuvânt e foarte important. Numai că nu poți tot timpul să vorbești și să gândești în aforisme. E ca și cum ai vorbi doar în proverbe sau în lozinci. Mai scriu din când în când aforisme, dar mult mai rar…

C.I.U: Deși cochetezi, scriind că nu știi încă să definești aforismul, dai câteva definiții antologice. Aleg una: „Aforismul poate fi confundat cu frăgezimea unui vers, cu o candoare absolută a unei gândiri necorupte și deci inedite, cu gândul morocănos al unui bătrân, totuși înțelept…..El (aforismul) trebuie să se bazeze pe figuri de stil, îndeosebi pe oximoron, pe sinecdocă, pe hiperbolă, pe parabolă, pe metaforă”. În ceea ce te privește, sunt sigur că acele peste zece mii (mă sperie numai gândul că ai putut scrie atâtea) de aforisme de-abia ți-au deschis gustul pentru a filosofa asupra vieții, a omului etc. Ce (cine) te-a îndemnat spre acest fel de creație atât de dificil? Ești mulțumit de rezultatul eforturilor tale?

L.S: Sunt uluit. Unele persoane mi-au spus că pe biroul lor sau în poșetă se află aforismele mele. Se confruntă cu ele. Le acceptă sau le resping. Am avut avantajul că scrisesem înainte poeme într-un vers. Apoi m-a ajutat spiritul polemic, acela de a nu accepta tot ce ți se propune, chiar dacă e vorba de un proverb. În fine, aforismul se bazează mult pe figurile de stil pe care le cunosc bine. Trebuie însă să ai calități, să ai simțul limbii, să iubești denotativele, să ai simțul umorului, al replicii. Și multe altele…

JURAMANTUL LUI HOMER (23)

C.I.U: Chiar dacă Dumnezeu ți-a dat multe încercări (operații, bolile inerente oamenilor), conștientizezi că ți-a dat și foarte mult har și tu trebuie să te grăbești să-l transferi în pagina tipărită sau crezi că „investind” talent mult în tine, Divinitatea îți va pune și destul timp la dispoziție?

 L.S: Cred că da. Nu pentru mine, ci pentru cărțile mele care așteaptă să fie scrise. Dar, dacă nu le voi scrie eu, le vor scrie alții. Oricum, scriind cărți, mă achit măcar în parte față de minunata limbă română, cea care mi-a dăruit cuvintele acestea unice pe care le folosesc, față de poporul în mijlocul căruia m-am născut, am crescut și m-am dezvoltat, față de profesorii care m-au format, față de elevii care mi-au fost încredințați să-i educ.

C.I.U: Apropos de bolile tale….Știu că ai trecut prin multe, cu operații, cu suferințe, cu…. Niciodată nu te-ai plâns. Știindu-te om de o sinceritate copleșitoare, un mare optimist și un adevărat curajos ai putea menționa măcar 50-60 la sută din ce-ai suferit fizic pe paturile spitalelor și, apoi, acasă? Cum s-au împletit orele de durere cu cele ale creației? Ce legătură ar avea Sfântul Sebastian sau Sfântul Ștefan cu suferințele tale? Rugămintea mea ar fi să răspunzi și cu o concluzie a unor doctori-prieteni despre ce s-a întâmplat cu creierul tău, ca o consecință a bolilor ….

L.S: Am avut destule boli, destul de grave: de două ori cancer (carcinom renal și carcinom tiroidian), fibrilații (am un stent), am fost operat de apendice, de furunculi, am avut ulcer perforat, pericardită majoră, infarct. Am supraviețuit. Am atâtea tăieturi, încât pot să spun că am fost săgetat precum Sfântul Sebastian. Am avut pietricele, noduli, tot soiul de formațiuni în colecist, ficat, rinichi. Așa încât pot spune că am fost lapidat precum Sfântul Ștefan. Numai că pe dinăuntru. Sunt un tâlhar între doi sfinți, nu? Au fost și momente dificile. Am pierdut odată atât de mult sânge, încât am intrat în comă, iar tensiunea ajunsese de 4 cu 2. Atunci, când mi-am revenit, am avut impresia că intru într-un tunel. Nu era ceva dureros, dar am realizat că, dacă intru în tunel, voi ieși de acolo mort. Așa că am refuzat ideea. Cea mai grea situație a fost atunci când nu am avut voie să mă mișc și mi se presa artera femurală. Îmi venea să urlu de durere. Nu cred că e o durere mai mare decât să fii torturat pe propriul tău trup, de greutatea lui. Se revoltau până și celulele. Când mi s-a făcut incizia de 66 de centimetri pentru nefrectomia totală stângă, la trezire am avut impresia că roata unui vagon de tren a trecut peste mine. La operația de apendice, am avut o asemenea durere de cap, din cauza anesteziei, încât îmi venea să mă arunc pe fereastră. În rest, totul a fost suportabil… Ultima dată, acum câteva luni, am avut ca diagnostic carcinom tiroidian papilar. Mi s-a făcut o tomografie totală și prietenii mei, medicii, mi-au spus, interpretând datele: „E afectat parțial și creierul, memoria. Nu-i nimic, acum devii normal, intri și tu în rândul oamenilor.” Evident, era o ironie, dar și un elogiu…

JURAMANTUL LUI HOMER (21)

C.I.U: Pentru unul dintre volumele tale, „Memoria fulgerului”, ai fost caracterizat ca fiind un scriitor care, chiar dacă nu prezintă adolescența în toată plenitudinea ei, în schimb ai surprins ca puțini alții începutul sentimentului erotic. În această fază, tânărul este ambiguu și predispus la reacții adolescentine exagerate pe toate planurile. Mai mult decât atât, în două dintre povestiri („Progerie” și „Vecinica”), naratorul are viziunea unei ore de iubire cât sfertul de veac, în care chipul iubitei a trecut de la adolescență până la bătrânețe și de aici la stadiul de schelet. Moartea, în întreg volumul, nu are măreție, nu este glorioasă, așa cum o prezintă alți scriitori. După mine, moartea, deși banală, până la urmă incumbă, totuși, în ea și măreție, dacă se produce în împrejurări deosebite și cu demnitate. După douăzeci de ani de la apariția volumului, pentru tine moartea rămâne tot atât de banală sau chiar mai banală? Nu s-au schimbat concepțiile tale în acest sens?

L.S: Cred că moartea trebuie tratată cu seriozitate, chiar cu bunăvoință. E o replică a vieții, așa cum o monedă are cap și pajură. O vreme, când eram copil, eram convins că oamenii sunt nemuritori, că atunci când obosesc, se odihnesc în coșciug; morții pe care îi priveam în copilărie era senini, zâmbitori, deloc încruntați. Am scris o piesă despre moarte și cred că acolo mi-am definit concepția despre iubire, viață și moarte. Un maramureșean vede în moarte „o vecină/ în grădină/ s-o inviți seara la cină”. Tot acolo, la Desești, am asistat la Certarea mortului, un spectacol uluitor. Mortul rămânea viu. Și dacii credeau că sunt nemuritori. De altfel, ce e altceva decât un somn? Sau comă? Și mai e ceva. Cred că trupul e muritor, efemer, degradabil, dar sufletul e nemuritor.

C.I.U: Când a fost întrebat ce-a făcut de n-a protestat atunci când a văzut nedreptățile din statul revoluționar francez, cetățeanul Sieyes, din Adunarea Națională de pe vremea lui Robespierre, a dat un răspuns halucinant: AM TRĂIT. Ce părere ai despre Sieyes, dar și despre noi, cei care, pe vremea comunismului, n-am ieșit în stradă, dar am protestat în felul nostru, făcându-ne meseria și aducând lumină în sufletul copiilor? Și dacă am fi ieșit, am fi rezolvat ceva? N-am fi fost „răsplătiți” doar cu gloanțe, cu pușcărie și cu pierderea tuturor drepturilor? Apoi, în democrația noastră originală, n-am fi primit de la stat și de la confrați doar „cinstirea” pe care o primește un adevărat revoluționar, Paul Goma?

L.S: E o problemă cu adevărat complicată. Cred că orice om, atunci când nu e de acord cu ceva, protestează. Am făcut-o și eu, ai făcut-o și tu. De pildă, nu am vrut să scriu cuvinte precum „tovarăș”, „comunist”, „partid”. Deși am publicat destul de mult, nu vei găsi nici măcar în textele din presă asemenea cuvinte. O singură dată, scriind despre un inginer, Mihai Neferu, un reportaj, acesta construia baraje, era constructor, secretarul de partid al ziarului „Steagul roșu” a adăugat, de la sine putere, în finalul articolului meu: „Acesta e Omul zilelor noastre. Comunistul.” Din această cauză, am întrerupt colaborarea cu ziarul, deși îmi plăcea să scriu, e drept, articole culturale. La o oră de învățământ politic, am pus următoarea întrebare: „De ce, dacă în întreaga lume s-a ieftinit cafeaua, la noi s-a scumpit?” Nu am mai fost invitat la asemenea „ședințe”. Altădată, întrebat fiind de ce port barbă, i-am răspuns domnului primar că sunt marxist și că, oricum, dacă mă rad, am impresia că obrazul meu ar arăta ca un fund de copil… El era proaspăt ras. Dar cred că fiecare dintre noi a făcut asemenea gesturi, spontan sau calculat. Am fost lăsat în pace, din două motive cred. Nu eram prea… agitat și nu aveam o funcție cât de cât importantă.

JURAMANTUL LUI HOMER (20)

C.I.U: Sigur, ești la curent cu gesturile impardonabile ale Hertei Muller, care nu vrea să audă de România. Sunt încă mulți din Diaspora, care vor să uite de țara în care au învățat carte, în care s-au format. Este doar noncaracterul sau greața …metafizică a unora?

L.S: Aici cred că greșești. Fiecare își are țara sa, dacă o are. Unii cred că dacă înjură România sunt mai europeni, vor fi mai ușor acceptați de țările care îi găzduiesc. În realitate, pentru ele nu rămâi decât un străin, oricât de bine te-ai camufla prin limbă, studii, implicare socială, căsătorie, schimbare de cetățenie. Romanii știau ei ce știau când vorbeau de „genius loci” (spiritul locului). Dar, lucru tragic pentru ei, sunt și oameni care se nasc fără o Patrie. Cazul pe care l-ai evocat. În ceea ce mă privește, am fost întotdeauna, în străinătate, mândru că sunt român. Uneori asta chiar a fost un avantaj, de pildă în Armenia, unde în calitate de român am fost primit la Ecimiadzin, deși eram în pantaloni scurți (erau 43 de grade afară!). Fuseseră refuzați, din motive de ținută, americani, nemți, canadieni. Am aflat de ce am fost primiți cu atâta bunăvoință: catolicosul Ecimiadzinului și Patriarhul Armeniei, Vazken Balgian, era născut la București! Același lucru mi s-a întâmplat și în Gruzia, unde gruzinii nu au uitat că prima lor carte a fost tipărită că ajutor românesc, prin intermediul lui Antim Ivireanul și ipodiaconul Mihail Ștefan care ajunge la Tbilisi în 1699 și tipărește în tiparnița cu litere georgiene, primele cărți în această limbă. Iar un arab a vorbit despre România, pe aeroportul Șeremetievo, de parcă ar fi fost academicianul Virgil Cândea, vrâncean de-al tău și de-al meu, vorbind despre țara mea ca despre o mare putere culturală…

 C.I.U: Margueritte Yurcenar afirma că „Prietenii sunt ca stelele. Nu îi vezi mereu, dar știi că ei sunt acolo”. Cum stai la acest capitol?

 L.S: Am mulți prieteni, începând cu copilăria mea și până astăzi. M-am apropiat de oameni pentru că nu îmi place singurătatea. Am cultul prieteniei și nu mi-am pierdut prieteni decât prin moartea lor. Uneori nu îmi sun un prieten câteva luni poate, dar mă gândesc adesea la el și el la mine. Iar când ne sunăm, vorbim aproape o oră… Mă bucur de bucuriile lor, mă întristează necazurile lor. Uite, acum în pandemie, mă gândesc mereu la prietenii mei doctori. Sunt ostași pe linia I a frontului și tremur pentru ei, mă rog pentru ei. Am trecut acum câteva luni printr-o operație dificilă și prietenii mei s-au rugat pentru mine, au aprins lumânări sau chiar au ținut post negru. Mă bucură fiecare victorie profesională, literară sau umană a lor și ne simțim foarte bine când suntem împreună. Am prieteni, pe lângă doctori, scriitori, ingineri, juriști, funcționari, chiar oameni politici din diverse partide. Dar și țărani, muncitori, copii. De la toți am avut de învățat câte ceva. Pe toți i-am învățat câte ceva, direct sau prin scris.

JURAMANTUL LUI HOMER (19)

C.I.U: „Paradoxala Olandă”….Știu că această carte are o istorie aparte…Cine te-a îndemnat s-o scrii? În ce împrejurare?

L.S: Da, e o carte cu o istorie mai neobișnuită. Eram prieten cu un olandez, Henk Schrevel. Acesta avea o galerie particulară. M-a invitat să prezint câțiva pictori, români și străini. După primul vernisaj, mi-a înmânat un plic cu… valută. L-am refuzat, i-am spus că am făcut totul din plăcere. Nu a spus nimic, nu a insistat, am mai prezentat la galeria lui câțiva artiști, vreo 10 și, la un moment dat, mi-a spus: „Sunteți invitatul meu în țara mea”. L-am întrebat în ce condiții. Aveam să mergem cu mașina lui, să fim cazați pe la rude, soră, frate, fiică, pe mine mă priveau doar cazările din afara Olandei, în Ungaria și Austria. Am acceptat, mi-am luat concediul și am petrecut două săptămâni de vis, cutreierând toată Olanda, mai puțin Haga și Einhoven. Am văzut multe, aveam porii deschiși, Olanda mi se părea o țară ciudată, plină de contraste, am făcut sute de poze. La vreun an, pe când mă aflam într-un scurt concediu la Vatra-Dornei, m-a sunat Ministrul Culturii, academicianul Răzvan Theodorescu. Mi-a spus cam așa: „Olanda preia Președinția Uniunii Europene și Prim -Ministrul mi-a cerut să marcăm și noi, cultura, evenimentul.” „Vreau să mă ajuți…” Am crezut că e vorba de vreun vernisaj, așa că am răspuns: „Cu plăcere. Dar ce trebuie să fac?” „Ai fost anul trecut în Olanda. Vreau să scrii o carte despre Olanda!” „Și cât timp am la dispoziție?” „Două săptămâni”. „Domnule ministru, dacă nu ați fi scris cărți, termenul ar fi fost acceptabil. Știți prea bine că o carte nu se poate scrie în două săptămâni.” „Bine, atunci îți acord 14 zile… Eu scriu prefața!” Am luat legătura cu Henk. A acceptat provocarea. Eu scriam ziua. El traducea tot ce am scris eu, noaptea. Am mai adăugat poze și cartea a ieșit… în 13 zile. Lansarea a avut loc la Ministerul Culturii, cel de lângă Muzeul Satului. A venit toată Ambasada Olandei, în frunte cu ambasadorul. Au prezentat cartea Ministrul, eu, Ambasadorul și Henk. Au fost prezente 22 de televiziuni, majoritatea străine, probabil din Olanda… De unele nici nu auzisem. Cartea, bilingvă, a ajuns și în mâinile Reginei, ale Primului Ministru al Olandei, ale Ministrului de Externe, ale Ambasadorului. Tot la rugămintea academicianului Theodorescu, am organizat și o expoziție de fotografii, tot la sediul Ministerului. A fost singura mea expoziție personală de artă fotografică. Am primit felicitări din partea Președintelui AIAF (Asociația Internațională de Artă Fotografică). Am crezut că glumește, ba chiar că e vorba de o ironie. I-am spus-o. Domnia sa mi-a replicat: „Sunt sătul de efecte, filtre, trucaje, supraexpuneri. Aici e vorba de emoție pură!” Bineînțeles că m-am… autovernisat…

JURAMANTUL LUI HOMER (18)

C.I.U: Ca de obicei în tagma scriitorilor, după lansarea romanului autobiografic „Funia de nisip”, au fost oameni care au lăudat, cu argumente, cartea, dar au fost și niște Neica Nimeni, care au încercat să arunce cu noroi. De la afirmația că titlul a mai fost și la alții (George Radu), până la atenția ta exagerată la detaliu (eu știam că aceasta este o calitate și nu un defect), iar analiza psihologică ar fi asemănătoare cu a lui Balzac (o onoare să fii comparat cu el)….Pițifelnicul (nu i-am găsit numele) mai amintește că nu întotdeauna confesiunile au valoare (sic!?) și că „brontozaurii” culturali din Neamț nu acceptă „imixtiuni externe” de frica unor critici „onești” și „bine intenționați”. Bănuiesc că-i vreun tinerel fără operă și fără experiență sau vreun bătrân dușman, căruia nu i se dă atenție și, crede el, criticând pe cineva cu valoare speră să ajungă un ins cunoscut….Or fi mulți asemenea cârcotași?

 L.S: Nu știu, sincer. Cel la care te referi era într-adevăr un tinerel, care își luase cu greu un bacalaureat aproximativ și care încerca să-și facă un nume în presa scrisă. Cât despre titluri… Câte volume nu se intitulează Poezii, Poeme, Versuri, Jurnal etc.? Să amendăm autorii pentru plagiat sau pentru lipsă de imaginație? Altădată, același personaj episodic afirma că numai 15 la sută din pietreni mă cunosc și mă apreciază. I-am replicat că, ținând cont de populația Pietrei, de peste 100000 de locuitori, m-aș simți extraordinar dacă admiratorii mei, în număr de 15000 s-ar strânge pe un stadion și mi-ar scanda numele. Eu cred că „admiratorii” mei sunt mult mai puțini, dar care e problema?

C.I.U: Gândindu-ne la episodul descris mai sus, știind eu cât de erudit ești, îmi vin în minte, fără să vreau, vorbele lui Friedrikh Hebbel: „erudiția este o bancnotă ce nu poate fi folosită decât acolo unde poate avea valoare”. Dacă acolo unde locuiești și profesezi literatura, nu ești înțeles, sau, mai rău, nu se dorește să fii înțeles? Și mai scurt: „nu poți fi primar în satul tău”! Dar eu sunt sigur că peste 90% dintre nemțeni te iubesc așa cum merită premianții…

L.S: Problema pe care o ridici, ridică alte… probleme. Ce este celebritatea, notorietatea, moda, vedetismul etc.? Un scriitor poate fi pe val, poate intra și într-un con de umbră. Dacă opera e valoroasă, va supraviețui, își va săpa numele în marmură; dacă nu, nu. Se spune că „din punct de vedere al lui Sirius, numele lui Goethe va fi uitat peste 10000 de ani”. Tot ce se poate. Cred că e plictisitor să fii nemuritor. Sunt convins că în ceea ce mă privește, suport mai greu lauda, decât injuria, critica. Lauda te lustruiește, te „aurește”, dar te pune într-o vitrină. Te dezarmează. Critica te face să rămâi viu, să te îndrepți, dacă e cazul. Dacă nu sunt înțeles, poate fi vina mea sau a cititorului. De la caz la caz… Am avut și destule laude, pe care le consider jenante. Fie că se refereau la operă, fie că aveau în vedere omul.

JURAMANTUL LUI HOMER (17)

C.I.U: Acum, la 70 de ani, când te-ai realizat în aproape toate genurile literare, sincer, și eu, la fel ca Ion Rotaru sau Dumitru Radu Popescu, văd o mare potențialitate a ta în domeniu. Tocmai din acest motiv cred că, dacă ai asculta sfaturile lor și îndemnul meu (nu ca specialist, ci doar ca simplu cititor), ar trebui să scrii mai multe piese. Sunt sigur că vei excela mai ales că semeni (la felul cum scrii teatru)… doar cu tine….. Mă combați sau ești de acord cu mine?

 L.S: Cu siguranță mă voi întoarce la teatru. Acum îl văd cu alți ochi, am acumulat ceva experiență de pe vremea când eram Director Artistic la Teatrul Tineretului. Numai că mai am unele ezitări: un spectacol de teatru e o sumă de „trădări”. Nu știu dacă m-aș regăsi total într-un spectacol regizat de altcineva. Iar ca să fac eu regia, e cam mult… Și apoi e vorba de actori, de maestrul de lumini, de ilustrația muzicală, de scenografie, de atâtea și atâtea lucruri care se topesc într-un spectacol…

C.I.U: Fiind și eu un om căruia îi plac antologiile, atunci când le citesc, dar și când le alcătuiesc, e normal că am studiat cu atenție „Antologia muntelui”, pe care ai scris-o în 2005. Clar că toți autorii din volum sunt importanți și tu ai insistat pe unele poezii reprezentative, în care muntele este sau poate avea rol benefic, malefic, dar și de erou civilizator, de simbol al vieții și al morții, de altar de jertfă, de timp, de simbol desuet, de element heraldic, de „aventură interioară”, de „amintire estivală”, de „mamă absolută”, de simbol al speranței, de uriaș magnet, de statornicie, de cuvânt, de viață și sălbăticie sau de parte din întregul patriei. M-ar interesa, desigur, scopul urmărit de tine când ai adunat acest material imens, dar și dacă volumul a avut ecourile pe care le așteptai?

L.S: Așa cum am mai spus-o, muntele este una dintre obsesiile mele perene. M-a interesat dintotdeauna muntele, ca subtemă literară, deci mai mult decât un motiv literar. Și dacă în literatura lumii sunt multe opere dedicate muntelui, având, ca decor psihologic, ca metaforă obsedantă și chiar ca mit personal, muntele, am constatat că marii noștri prozatori erau oamenii câmpiei: Zaharia Stancu, Marin Preda, Fănuș Neagu, Eugen Barbu, Panait Istrati, Ștefan Bănulescu, chiar Ioan Slavici sau Liviu Rebreanu, ca să nu amintesc decât câteva nume. Am vrut să verific acest lucru, dacă muntele e neîndreptățit și am început să caut, în operele scriitorilor români, muntele. Am făcut peste 17000 de fișe și mi-am dat seama că o eventuală Antologie a muntelui ar avea câteva volume bune. Așa că am renunțat la teatru și la proză și m-am oprit doar asupra poeziei. Am avut câteva surprize. Din cauza simbolismului său, am găsit peste 350 de simboluri plecând din munte; aproape toți poeții români au scris despre munte; Ceahlăul este muntele cel mai „curtat”; muntele este obiect-subiect pentru multe poeme; e adorat cel mai mult de oamenii câmpiei care îi admiră măreția. Antologia mea cuprinde peste 100 de poeți români, dar cu siguranță au rămas câțiva poeți mari în afara antologiei, evident din vina mea, eu negăsind muntele în opera lor, chiar dacă acesta exista. Antologia a avut ecou, din câte știu, printre cititori, iar un mare poet precum Radu Cârneci regreta că nu e prezent în antologie, din „vina lui” și îmi promitea că va scrie mai multe pagini despre munte. A stârnit chiar invidii și am avut unele probleme cu o doamnă de la Copyro, care spunea că am fost reclamat că nu am plătit drepturi de autor celor prezenți în antologie. Am spus că nu l-am găsit acasă pe Ion Budai-Deleanu să pot negocia cu el, nici pe Mihai Eminescu… I-am mai spus că Antologia are un rol didactic și că am oferit câte un exemplar poeților din Antologie. Eu nu am luat niciun ban pentru carte, la fel și Cassian Maria Spiridon, editorul volumului, prin editura Timpul. Până la urmă a intervenit George Bălăiță și conflictul s-a „stins”. Oricum antologia e interesantă, utilă și … te pune pe gânduri. În altă ordine de idei: antologia unei literaturi e o operă eminamente subiectivă, dar oferă o imagine de ansamblu, fiind „pădurea”. Dar o antologie a mării, a muntelui, a pădurii, a câmpiei, a dragostei etc. e mult mai utilă cred. Cândva, voi continua Antologia muntelui cu operele în proză și piesele de teatru…