MARIANA PAPARA – MATERIA CONVULSIVA – PICTURA – INSTALATIE – OBIECT

Expoziția “Materia Convulsivă” care cuprinde peste 120 de lucrări,  a avut vernisajul miercuri, 21 martie, ora 17 și a fost prezentată de criticii de artă Emil Nicolae și Lucian Strochi.

Mariana Papară este un pictor heraclitic, imprevizibil, mereu în căutarea noutăţii de expresie, dar, în egală măsură, un artist eleatic, rămânând fidel de decenii formulei de expresie care i-a adus consacrarea. Prin urmare avem ca rezultat vectorial o personalitate echilibrată, semn al celor aleşi. Căutările Marianei se îndreaptă spre izvoarele artei, spre începuturile creştinismului şi mai nou, spre arta egipteană, neschimbată fundamental de peste trei milenii. Materia convulsivă nu este una maladivă, ci, dimpotrivă, o materie vie, trezită la viaţă de penelul artistei. Prin urmare, apar denivelările aşa cum putem avea o hartă atârnată pe perete, dar şi una în relief, mai adevărată, cred. Pictura Marianei Papară oscilează între istorie şi mit, iar aliatul ei permanent este religiozitatea. Această iniţiere inversă (un poet vorbea de „calea negativă”) o fac să se apropie tot mai mult de arta parietală, acolo unde arta se desparte pentru prima dată de om, supunându-i- se. Culorile se supun ochiului, mâinii şi sufletului artistei, dar materia îşi cere suav sau brutal, dreptul la o existenţă autonomă. Rezultă o artă care vibrează şi care ne obligă la o replică pe măsură.

Prof. dr. Lucian Strochi, critic de arta

MARIANA PAPARĂ – LA CASA PRIETENIEI NEAMŢ – CHAMPAGNE-ARDENNE

MarianaPaparaPictura Marianei Papară dezarmează, la un prim contact, privitorul.

Născută la Brăila (la 10 aprilie 1955), Mariana Papară împrumută operei sale ceva din misterul apei: ambiţia ei nemărturisită e aceea de a surprinde toate turbioanele, toţi curenţii, toate liniile de forţă ale unui mediu pe care omul l-a părăsit de mii de ani.

Nu întâmplător câteva tablouri se vor numi După potop, Corabia beată, Marină. Există însă şi o altă dimensiune, cea a „voluţiilor”: personajele depersonalizate se deşiră (sau, dimpotrivă, se recompun), încercând să nareze ceva într-un spaţiu tragic.

Singurul teritoriu în care aceste metafore pot supravieţui este spaţiul rimbaldian.

Iată de ce, ultima expoziţie a Marianei Papară, deschisă la Casa Prieteniei Neamţ – Champagne – Ardenne este dedicată, deloc conjunctural, îngerului căzut, adolescentului teribil, marelui poet francez Arthur Rimbaud.

Cicluri întregi vor purta aşadar nume cunoscute: Un anotimp în infern, Iluminări, Vocale.

Artele nu sunt numai complementare şi şi polemizează unele cu altele.

Iată de ce sintaxa siluită, întoarsă, neantul însuşi pot constitui pretextul unui preaplin, „grafica” devenind „ulei”, iar uleiul ambiţionând spaţializarea oferită de un „basorelief” sau „altorelief”.

Grafica Marianei Papară e luminoasă, nervoasă, polemică, griurile potenţează esenţial, dramatic, non narativ, sintagmatic realităţi şi irealităţi.

Lucian Strochi

(ASACHI, nr. 20, p.7)