(ANGAJARE DE CLOVN de Matei Vişniec. Un spectacol de Louise Dănceanu
Premiera: 17 februarie 2007)

Aflat pentru a cincea oară în contact cu publicul pietrean, (după Bine mamă, dar ăştia povestesc în actul doi ce se întâmplă în actul întâi- 1990, au urmat Trei zile cu Maddox şi Ultimul Godot- în 1991 şi Buzunarul cu pâine-1994), dramaturgul Matei Vişniec ne propune, prin intermediul regizoarei Louise Dănceanu (aflată la a şasea montare la Teatrul Tineretului: Bădăranii-1994, Cântăreaţa cheală-1994, Avea două pistoale cu ochi albi şi negri-1995, Volpone-2005, L’amour toujours-2006), cel mai cunoscut şi mai jucat text al său de până acum: ANGAJARE DE CLOVN.

Amintind întrucâtva de Beckett (Aşteptarea este unul din protagoniştii piesei) şi, prin unele stereotipii, de Eugen Ionesco, textul lui Matei Vişniec permite, mai ales în partea a doua a spectacolului, veritabile regaluri actoriceşti.

Nicollo, Filippo şi Peppino formează un triunghi formidabil: trei bărbaţi care cunosc pe rând grandoarea, decăderea, prietenia, invidia, gelozia (artistică), gloria, înfrângerea, se încurajează, se faultează, se recunosc, se ignoră, se detestă, se iubesc, fac parte din aceeaşi echipă, deşi, postul fiind unic, fiecare ar vrea să fie el învingătorul. Personaje bufe, contorsionate, solemne, saltimbanci, gralatori, aretologi, petaurişti, ambulanţi, acrobaţi, bufoni, muzicanţi, histrioni, şarlatani, cântăreţi de monodii, iluzionişti, echilibrişti –tot ce poate da lumea circului, lumea teatrului, lumea ca lume (al doilea triunghi, existenţial) defilează prin faţa noastră, uimindu-ne, făcând să retrăim momentele de început ale artei. Cezar Antal  (Nicollo) mimează inegalabil ploaia, e un fachir intrând într-un paralelipiped pe care îl vezi, deşi… nu există; Victor Giurescu (Filippo) devine, printr-un joc superb al iluziei, un pitic fellinian, dar şi un… varan primejdios, iar Tudor Tăbăcaru (Peppino) moare convingător, de trei ori la rând, ultima dată se pare, definitiv, într-un inspirat joc al vieţii şi al morţii, convingându-ne de efemerul şi eternitatea artei. Mircea Florin jr. este în Totollino (admirabil interpretat!) un personaj-cheie într-un rol aparent episodic. El este legătura dintre afară şi în(l)ăuntru, dintre lumea artei şi cea a concurenţei acerbe pentru supravieţuire, dintre trupurile clovnilor şi costumele lor, cabotin, histrionic, aparent dezinteresat de „problemă”, în realitate posibilul câştigător al unui concurs care, ni se sugerează subtil, n-a mai avut loc (sau al cărui rezultat nu mai contează), pentru că moartea e suprema iniţiere şi suprema consacrare.