După gândurile din Gânduri pe litere ce te îndeamnă la gândire, cititorul se poate întreba ce mai poate spune un autor după ce a oferit cu generozitate fulgeraţii şi fulguraţii, cuvinte şlefuite până când acestea capătă strălucirea diamantină.
Ultimul volum pe care îl am în faţă se numeşte oximoronic „Arhiva visurilor”.
Ceea ce anticipam atunci când analizam volumul anterior (Trecător… pe zebra vieţii) s-a adeverit în volumul următor intitulat oarecum neutral Gânduri pe hârtie. Volumul poartă şi un subtitlu inspirat: Cugetări concluzii/Constatări iluzii.
Nu e vorba doar de o culegere, o antologie de aforisme, grupate pedant, pe litere, ci de o operă moralistă.
Autorul simte nevoia unei „autoprefeţe” intitulate „Cuvântul autorului” din care cităm: „O cugetare o întăreşte pe alta, o poate contrazice sau poate fi emisă într-o altă perspectivă. Probabil prima cugetare a fost a lui Adan, după ce a muşcat din măr.”
Mihai Horga este un personaj boem, romantic, sentimental, dar şi sarcastic, pamfletar, insistent, incomod, adesea cu mult umor şi fină ironie.
Un poeta vates, un poet tribun, fiind atent la tot şi la toate, proclamându-se o voce distinctă, o conştiinţă a cetăţii.
Tipul acesta a cam dispărut din peisajul poeziei române contemporane, era un tip comun la paşoptişti, lampadoforii, cei care întemeiau, prin revoluţii, o limbă şi o naţiune.
Acum poezia se obiectivează, „eul liric” părăseşte atât „eul”, cât şi „liricul”, devenind aproape impersonal.
Din acest punct de vedere, textele lui Mihai Horga par curioase, venind dintr-un alt timp, chiar dacă subiectul este extrem de actual.
Îşi iubeşte colegii, oraşul adoptiv, Romanul, are o stimă deosebită, imnică faţă de valorile reale ale neamului.
Apărut la un an după debut, în 2010, volumul Trecător… pe zebra vieţii conţine destule noutăţi care să-i justifice apariţia.
A dispărut tonul polemic, arţăgos, intolerant, dar textul a câştigat în lirism şi adâncime. Au apărut şi teme noi, precum iubirea, şi ceea ce este cel mai important, poetul se joacă mult mai dezinvolt cu cuvintele.
Inteligent, având simţul limbii, umor şi ironie, Mihai Horga optează şi acum pentru poezia cu rimă, făcând din această opţiune un program estetic, subiectiv, dar personal: „Zică lumea ce o vrea/Asta e părerea mea/Poezia e sublimă/Doar cu ritm/Şi doar cu rimă. Dacă nu – are cusur/ Este ca femeia şnur/Fără una, fără altă/Fie scunda, fie-nalta.//Poezia e, zic unii Muzica literaturii./S-o lăsăm atunci, să cânte/Citind, inima să-ncânte. Versus-versuri albe
Decupajul imaginarului este mult mai precis atunci când este vorba de dragoste: „Sunt încordat ca arcul / Arcul sprâncenelor tale / Frumoase portale / Minunat desenate/ Monumentale bolţi / Arcade cu ochi dezinvolţi / Ah! Ochii – ochii tăi… /Ferestre în văpăi /Zăbrelite, păzite,/De perdeaua genelor/ Pe ochii ce îi ador/Şi doar tu, poţi să mă scoţi/ Din această stare/de încordare/Ştiu că poţi! Mărturisire
Poetul cultivă cu umor aparentul paradox:„Un avion la cer se urcă /(nu tot ce zboară se mănâncă)/Un crocodil se mişc-alene/(Nu tot ce ouă, are pene)/Un struţ capu-n nisip coboară/(Nu tot ce are aripi, zboară)/o pupăză, pup, pup! Tot cântă/(Nu tot ce vrea un pup te-ncântă)/O muscă rea pliciul îmi cere / (Nu tot ce bâzâie, dă miere)/Un politruc, c-un truc, e-n pâine (Nu tot ce latră este câine)/Una nervoasă rău s-aprinde/( nu tot ce zgârie, şoareci prinde)//Deşi nu-i totul cum aş vrea/Lumea-i frumoasă, şi aşa/ Şi dacă stau să mă gândesc,/Excepţii – regula-ntăresc! Excepţii
Uneori demitizează, aspectul mitico-legendar cedând locul cotidianului:
„Frumoasa Cleopatra,/Elevă-n clasa a patra/Văzu pe Prometeu/Pe holul de liceu/S-aprindă o ţigară/Un foc gândi să-i ceară Dar ghinion avu/ Că iată apăru/ Zeus, directorul…Scandal în Olimp
Foloseşte cu succes anafora dublă într-un poem amintind stăruitor de celebrul If al lui R. Kipling:
„Pentru ce-i mai scump în viaţă,/Merită să îndrăzneşti/Pentru ce-i mai scump în viaţă,/ Merită ca să cucereşti/ Pentru ce-i mai scump în viaţă,/ Merită ca să iubeşti/Pentru ce-i mai scump în viaţă,/Merită ca să trăieşti/ Pentru ce-i mai scump în viaţă,/Merită ca să visezi/Pentru ce-i mai scump în viaţă,/Merită ca să cutezi/ Pentru ce-i mai scump în viaţă,/Merită să nu ratezi/Pentru ce-i mai scump în viaţă,/Merită să nu trădezi .” Scopul vieţii
Există în versuri şi destulă jovialitate, amestecată cu umor ca în aceste versuri bahice: „Meridiane –doage prinse/De cercuri –paralele strânse/ Cu două funduri de stejar/Aşa un butoiaş, mai rar! /Butoi, recipient divin…” Butoiul sfânt
Când priveşte natura şi îndeosebi lumea miniaturală, o face cu ochiul unui Topârceanu: „Furculiţe zburătoare,/Tăind aeru-n zig-zag/Ciripiţi în înserare…/ Uimit vă ascult cu drag!//Îmi cântaţi, fără motiv,/ Pe sârme de telegraf/Rânduite-n portativ/ Dar vreau şi-un autograf…” Rândunele
Dar surpriza de proporţii a volumului o constituie capitolul II, intitulat Cuget –deci scriu…
Aici autorul se dezlănţuie, apelează la toate trucurile posibile, aşa încât nu regretăm deloc că poezia a cedat locul aforismului. De fapt, Mihai Horga probase şi anterior reale disponibilităţi pentru această specie aparent facilă, în realitate extrem de dificilă, cerând multe calităţi între care un mod anume de a gândi (aforistic, ceea ce presupune şi un simţ al paradoxului, cultivarea surprizei, jocuri logice şi jocuri de cuvinte, cunoaşterea cugetărilor, proverbelor, poemelor într-un vers, a cuvintelor de spirit etc. toate având un final mnemotehnic.
Iată câteva dintre cele mai reuşite aforisme, demne de orice autor profesionist, exersat îndelung asupra acestei modalităţi de a scrie şi de a vedea lumea: „Dintre două rele, alege-o pe cea mai frumoasă!;Un autor poate avea mai mulţi coautori –invers, mai rar.; Există ceva mai rău ca SIDA: sila!;Ca să fii recunoscut, trebuie să fii cunoscut.;Şi prostia are logica ei…;Matracuca – soţia cucului ?; Şi un pitic poate fi om mare!; Înotul? Zbor acvatic! Zborul? înot aerian!; Bate – şi te vor închide, cere şi ţi se va da! (amendă…);Câine fără stăpân, stăpân fără câine, – două specii în pericol!…; Unii trăiesc ca-n pampas, alţii ca-n pampers…;Dacă românii sunt balcanici, francezii sunt iberici.; Culmea perversităţii: să ciupeşti un picior de scaun.
Lucian STROCHI
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.