Cei vechi credeau că lumea e alcătuită din patru elemente primordiale: apa, pământul, focul și aerul.

Cei din Moisei, moiseienii adică, cred același lucru. Numai că au înlocuit pământul cu piatra (căci ce pământ e mai puternic decât piatra!?!), focul cu lemnul (lemnul e un foc adormit), iar aerul cu un cer albastru, cum numai la Săpânța, în cealaltă parte de lume a Maramureșului, mai găsești.

Și a pus între toate omul, să le păzească și să se slujească pe toate ca bun gospodar și megieș.

Moiseienii sunt oameni aprigi, temându-se doar de Dumnezeu.

Au înfruntat cu bărbăție istoria și când s-au întâlnit cu tătarii, la 1345 în Moldova, sau în 1717, când aceștia s-au retras pe Iza la locul ce se numește „Preluca tătarilor” și cu austro-ungarii și nemții în primul război mondial, sau cu ungurii în cel de al doilea. Căci, așa cum spunea un cărturar, – și primar pe deasupra – Toader Ștețcu: „În fața istoriei poți sta drept sau în genunchi, dar niciodată indiferent.”

Moiseienii sunt oameni mândri și au și de ce: doar aici, în Maramureș, oamenii sunt nobili cu acte în regulă, acte pe care le țin pe grinda cea mare a casei, grindă ce împarte lumea sacră, adică icoanele, de lumea lumească, adică restul casei.

Cel mai drag cuvânt moiseienilor e cuvântul Vatră. Pentru că le cuprinde pe toate: și piatră și țară și țărână și casă și coasă și cergă și pernă și ștergar de rudă  și de icoane și rudă și icoane.

Moisei e o vatră strângând ape, tradiții, oameni, chiar munți. Ba chiar se spune că și orașe precum Borșa și Vișeu s-au dat mai aproape  de Moisei, la doar 5 și respectiv 7 km.

Moisei e centrul unui uriaș ceasornic, limbile acestuia fiind drumurile, ce urcă spre nord și spre sud, dar trec obligatoriu prin Moisei.