Am mai spus-o: „Ion Roşca este un bun pictor peisagist, cu frumoase rezolvări cromatice, cu o tehnică pointilistă  îndelung exersată ce îi asigură trecerea uşoară la nuanţele cele mai subtile şi pretenţioase. În ciuda faptului că pasta e aşternută generos (ca la Dumitru Bezem-de pildă), tuşa nu e largă, cu restrânsă, permiţându-i pictorului detalii dintre cele mai fine. Indiferent la timp, artistul iubind deopotrivă iarna şi vara, Ion Roşca pare indiferent şi la spaţiu, acesta neinteresându-l decât ca decor pentru propunerile sale plastice, în care natura naturata e înlocuită de natura artifex, printr-o savantă epură. Astfel natura se esenţializează (un ţărm, o mare, o pânză, o pasăre, un cer adesea complice). În acest fel peisajul se generalizează, poate fi (re)găsit oriunde, în orice colţ al lumii, asigurându-i astfel pictorului o universalitate tematică şi de imaginar oricând şi de oricine râvnită. Uneori artistul cultivă pastelul în sens alecsandrian (natura templu, atotseducătoare, statică, animată doar în final de o prezenţă umană sau animalieră, cum e de pildă un Peisaj de iarnă, cu două personaje în albastru şi roşu).”

Ioan Roşca pendulează între peisaj şi natura statică. Dacă peisajul permite rememorări, recursul la memorie, constituie analepse lirice, natura statică, – adică florile – sunt prolepse, proiectări ale unor stări emoţionale viitoare. Florile lui Ioan Roşca sunt uşor recognoscibile: adesea ele nu sunt flori ci idei de/despre flori, identitatea unei flori nu trebuie înţeleasă ca fiind una botanică, de atlas, ci de duflet. Cu alte cuvinte pictorul nu e interesat de floare, ci de ecoul ei. Din această cauză florile lui Roşca nu se ofilesc niciodată, sunt adevărate imortele, chiar dacă e vorba de margaretă, liliac, trandafir, magnolie sau orhidee.