Eseu: UMORUL DE NEAMŢ

UMORUL DE NEAMŢŢinutul Neamţului este o zonă unde umorul e la el acasă, înregistrându-se, geografic, nu mai puţin de patru tipuri distincte: umorul de Târgu Neamţ, – reprezentat, desigur, de cel mai mare umorist român, Ion Creangă: oral, gratuit, uneori uşor amărui, erotic, aluziv, absurd, tinzând spre esenţe, moralist; Mihai Iliescu – un foarte bun umorist, alunecând uneori în ironie, autor de excelente pagini de proză scurtă umoristică; umorul de Piatra – Neamţ – vizibil printr-un autor canonic, Calistrat Hogaş, născut e drept la Tecuci şi mort la Roman, dar revendicat de pietreni: un umor clasic, recurgând la toate „reţetele” antice şi la un limbaj fals doctoral, rigid, de un umor irezistibil, cultivând enormul, transformând un episod din lupta unei iepe cu o muscă într-un conflict de proporţii cosmice; prin Grigore Cugler- Apunake, adevărat om – orchestră, acesta fiind grafician, compozitor, poet, violonist, ilustrator, scriitor, autorul unei Cărţi de bucate cu accente suprarealiste, care l-ar fi încântat pe Salvador Dali, cu un reţetar ce cuprindea  între altele: Sâni umpluţi, Curcan cu surdină, Ţipar cu mătănii, Limbă à la princesse etc.; umorul de Roman, reprezentat prin Cezar Petrescu, Otilia Cazimir şi, mai nou, prin Dan Gabriel Arvătescu: umor duios, nostalgic, refugiat în lumea copilăriei, delicat, moldav, gingaş; umorul de Tazlău, avându-l pe I. I. Mironescu – cap de serie şi de perspectivă, iar pe Constantin Ardeleanu şi mai ales pe Cezar Ţucu, excelenţi umorişti: un umor mai aţos, mai aspru, „muntenizat” (vine nu de la munte, ci de la valah), uşor oţetit, dar cu un simţ al fabulosului extraordinar, chiar dacă e vorba de acumulări repetitive (vezi episodul cu „scoica” încăpăţânată, nelăsându-se înghiţită), cu „blesteme” care mângâie şi cu mângâieri care ard.