Printr-o fericită întâmplare, am găsit într-o carte, peste ani, o carte dăruită mie de preot, pilda pe care acestor o rostise oamenilor de ziua mea, mai exact în ziua în care am fost găsit. Nici acum nu știu dacă preotul folosise acea predică, pildă, parabolă drept semn de carte sau o lăsase, ca semn pentru mine, într-adins, în acea carte.

Căci preotul, deși tânăr, era înțelept. Știa bine că oamenii nu erau atrași de o slujbă din care nu înțelegeau mare lucru, pentru că numele din predică le suna străin, faptele – petrecute cu sute sau chiar mii de ani în urmă, de asemenea.

Dar pildele erau vii, tâlcul lor era clar pentru toți și, chiar dacă era adesea amenințător, glasul preotului era blând, îndemnând parcă la împăcare, la iertare, la smerenie.

Iată ce scrisese Părintele și ce am citit și eu:  

Dumnezeu își coborî privirea pe pământ. Nu o făcea prea des, avea și alte planete și stele și tot universul care nu mergea așa, de la sine.

Pe pământ erau însă oamenii, pe care, într-o clipă de neobișnuită uitare de sine și poate  într-o neîngăduită tandrețe, îi făcuse după chipul și asemănarea sa.

Își aținti privirea, ca din întâmplare, asupra unui sat de munte, unde văzu un țăran arând cu doi boi costelivi.

Acum Dumnezeu vedea altfel decât oamenii, adică el vedea și timpul și îl văzu pe om semănând, udând, plivind, culegându-și recolta.

Și îl mai văzu flăcău, iubind o fată frumoasă și dăruindu-i prunci. Și acum era la vremea de bărbat în putere, mândru de el și de ce făcuse.

Îl mai văzu rugându-se în biserică și ajutând pe alți oameni, mai sărmani decât el.

Și atunci se hotărî. Și, pentru că nu-i plăcea să meargă de unul singur, îl luă și pe Petre și pogorâră pe pământ și apărură pe neașteptate în fața omului, care mergea liniștit pe uliță.

Îl salută și îi spuse  că el este Dumnezeu și cel de lângă el, Sfântul Petru. Omul îl privi ușor pieziș, parcă cântărindu-i făptura și căutătura. Dar nu zise nimic.

Și Dumnezeu îi mai spuse atunci:

– Am văzut ce viață ai trăit și aș vrea să te răsplătesc pentru toate faptele tale bune. Cere-mi ce vrei și îți voi da.

– Doamne, nu am nevoie de nimic. De tot ce am avut nevoie mi-am făcut, cu puterile mele, cu priceperea mea, cu mâinile mele.

– Fiule, îți pot da un munte.

– Ce să fac cu el? Și apoi un munte cere multe. Ai munte, ești în frunte, dar ai și griji multe…

– Îți pot da un râu, cu tot ce e în stânga și în dreapta lui. Cu sate, cu păduri, cu lunci și cu drumuri. Cu oameni, cu păsări și cu animale. Cu bogății ascunse.

– Dacă ar fi așa, oamenii m-ar pizmui, ar râvni toate bunurile și ar pune de un război. Și în război ar muri oameni. Nu cred că ți-ai dori asta, Doamne…

– Atunci ți-aș da o câmpie, atât de întinsă, încât să n-o poți cuprinde cu privirea. Și pe ea   să-ți crească ce vrei, grâne, vii, livezi, fără ca tu să mai muncești.

– Le-au avut și alții și n-au fost mai fericiți decât mine.

– Sau scule de preț, bani de aur și de argint, giuvaericale…

– Nu-mi trebuie, Doamne. N-aș ști ce să fac cu ele. Le-aș dărui oamenilor, dar mi-e teamă că s-ar învrăjbi între dânșii și oricum nu ar fi mai fericiți

– Atunci îți dau lucruri mai de preț: prietenie, iubire, libertate, adevăr, speranță, credință. Nu le au toți oamenii.

– Așa e, Doamne, dar eu le am. Altfel nu m-ai fi găsit atât de ușor.

– Atunci îți dau sănătate, că-i mai bună decât toate și chiar nemurire…

– Mă sperii, Doamne, și nu merit să fiu pedepsit așa de aspru, să-mi văd femeia iubită, copiii, oamenii pe care i-am iubit, murind în jurul meu și eu neputând să-i apăr.

Dumnezeu căzu o vreme pe gânduri. Apoi, într-un târziu, îi spuse omului:

– Poate că am greșit eu, oferindu-ți tot felul de lucruri. Poate că totuși ți-ai dori tu ceva anume.

– Așa e, Doamne.

– Și ce ți-ai dori – întrebă Domnul, deși el fiind Dumnezeu, știa dinainte răspunsul.

– Toate și tot ce mi-ai oferit până acum, Doamne, și încă multe lucruri felurite pe deasupra.

– Adică?

– Dăruiește-mi, Doamne, o Carte. Căci în ea sunt cuprinse toate darurile promise și multe încă nepromise și chiar multe neștiute.

– Facă-se voia ta și Voia mea, mai spuse Dumnezeu și dispăru, El și Petre, într-un nor de lumină.

Și omul se trezi în brațe cu o carte.

Nu știu care era acea carte, dar știu că eu și voi suntem o pagină din acea carte. Amin…

Am înțeles că, într-un fel sau altul, rostul meu pe această lume era acela de a fi un om al cărții. Fie că o păzeam, de hoții, de primejdii, de foc, de apă, de oameni pentru care cartea e cel mai mare dușman, fie că o citeam și îi împrăștiam înțelepciunea altora, fie că o copiam, să ajungă la cât mai mulți oameni, fie că aș fi scris sau povestit eu însumi asemenea cărți.

Lucian Strochi

LUMINA NU LASĂ UMBRE. NICI SUFLETUL NU LASĂ UMBRE. DECI SUFLETUL E LUMINĂ.

Nu mi-am cunoscut nici mama, nici tatăl. Omul e cea mai neajutorată ființă. La naștere, dacă e lăsat singur, copilul nu supraviețuiește. Un mânz poate alerga după câteva minute.

Nașterea e trecută ca verb la diateza reflexivă, deși ar trebui să fie la cea pasivă. În loc de   „s-a născut”,  ar fi trebuit spus „a fost născut”.

Numai că atunci ziua ta de naștere ar trebui să fie a mamei. Dar dacă mama naște mai mulți copii? Care mai e ziua ei de naștere?

Am fost găsit pe treptele de piatră ale bisericii. Pe ultima treaptă. Plângeam. Scânceam. Gemeam. Sughițam. Țipam. Nu mai știu dacă erau sunete sau zgomote. Oamenii spuneau că fusese foarte frig în ziua aceea. Miez de iarnă și un frig de crăpau pietrele. Sau ouăle de corb. Un aer polar. Sau cam așa ceva. Eram vânăt. Și hainele erau vinete. Aveam un scutec albastru și o căciuliță roz. Împreună dădeau violet. Sau vânăt – dacă mă priveau și pe mine. Eram totuși înfofolit. Poate de aceea am supraviețuit. Cineva a țipat. Apoi alte voci, alte țipete. În loc să țip eu, țipau oamenii.

Preotul a întrerupt slujba. A ridicat de jos copilul, adică pe mine. Nimeni nu avusese curajul să o facă. Parcă aș fi fost un blestem. Sau blestemat, ceea ce e același lucru. Preotul m-a luat în brațe cu grijă. Preoții știu să țină copiii în brațe, chiar mai bine decât femeile. Pentru că o femeie își ține în brațe doar copiii ei, nu pe ai altora. Pe când preotul ține în brațe toți copiii. Cel puțin la botez.

Eu plângeam. Când m-a luat preotul în brațe, am tăcut brusc. De parcă el era tatăl meu, îl recunoscusem și mă simțeam acum în siguranță. Preotului i s-a schimbat vocea. Răgușise de emoție. Sau răcise.

A spus pentru el, dar și pentru ceilalți: „Trebuie să facem ceva cu copilul ăsta…” Și   l-a dus la altar. Ca și cum ar fi știut că sunt băiat.

Apoi lumea n-a văzut ce s-a mai petrecut. Bănuiau numai. Și au început să curgă bârfele. Prea e tânăr preotul ăsta nou și prea frumos și cântă prea bine. I-o fi sucit mințile vreunei fete și, până să se dezmeticească ea mai bine, s-a simțit grea. N-a știut ce să facă și a lăsat copilul. Și după ce l-a născut, l-a lăsat în grija tatălui.

Poate ca să se răzbune pe tinerețea ei furată. Poate pentru că a crezut că preotul, adică tatăl, nu-și va lăsa fiul de izbeliște.

Apoi a ieșit preotul din altar și a vorbit oamenilor. Altfel decât vorbește un preot. „Copilul ăsta e băiat. Nu știu cine e mama lui, dar, dacă nu vine repede, va trebui să avem noi grijă de el. Orice copil e trimis în lume de Dumnezeu. Mai târziu se rătăcește el printre oameni și adesea uită de unde a plecat.”

 Oamenii s-au risipit și nu știau ce să creadă. Unii credeau că preotul le spusese adevărul, adică faptul că nu știa cine e mama copilului. Alții credeau că, dimpotrivă, știa prea bine.

Preotul a intrat cu copilul în casa parohială. A găsit-o pe preoteasă plânsă. „M-ai făcut de rușine. Cum mai pot eu să trec printre oameni fără să-mi plec capul?”

El nu a zis nici da, nici nu. Apoi cu o voce blândă, i-a prins mâna. „Te înțeleg. Dar     înțelege-mă și tu pe mine. Putem părăsi a doua oară un copil nevinovat?”

În preoteasă se zbăteau două dureri: cea de mamă și cea de femeie înșelată. Respira greu. Într-un târziu, cu o voce albă, ce nu părea a ei: „Nu mă pot opune ție. Așa că du copilul la o creșă, la un cămin. Și să ai grijă de el. Poate că așa, și eu și oamenii, vom uita mai ușor.”

Apoi au realizat amândoi că a doua zi avea să fie ziua în care se născuse Mântuitorul. Și      i-au spus copilului Eugeniu Ștefan, de parcă nu se putuseră hotărî pentru un singur nume.

Lucian Strochi