Seria adjectivărilor stabileşte un loc geometric al unor realităţi distincte, din diferite domenii, fiecare „accepţie” aducând cu ea aluviuni care, în loc să limpezească apele, le tulbură, aducându-le până aproape de vizibilitatea zero. La urma urmelor, „inexistent” se poate opune lui „ireal”, „ireal” lui „aparent” ş.a.m.d.

Termenul  de fantastic e preluat, din necesităţi obiective, de diferite discipline (dintre cele mai neaşteptate) care îi „specializează” sensul presupus originar, contribuind, paradoxal la prima vedere, şi mai mult la polisemantismul conceptului, „întregul”, „generalul”, considerat fiind ca sumă a „părţilor”, a „individualelor”. Astfel în psihologia scolastică se pune semnul egalităţii între „fantastic” şi „imagine sensibilă”; pentru psihologia modernă „fantasticul” primeşte o adjectivare pozitivă (construcţie a imaginii creatoare); psihanaliza îl consideră „scenariul imaginar al unei dorinţe inconştiente” etc.

DELIMITĂRI NECESARE. Precizarea conceptelor operatorii reprezintă, pentru criticul literar, întreprinderea cea mai anevoiasă, dar, în acelaşi timp, de o necesitate stringentă.

Şi aceasta pentru că un concept literar nu se prezintă numai sincronic (şi nici atunci nu sunt excluse polisemantismele parazitare, cu pretenţii de „nuanţare”, dar, în fond, cu ambiţii axiomatice) dar şi diacronic, conceptul literar fiind, în fapt, o idee literară supusă diferitelor accepţii conjuncturale şi metodologice.

În cazul conceptului de „fantastic”, studii pedante şi aride se grăbesc să-i stabilească etimologia în grecescul „phantastikos”, termen desemnând „ceea ce nu există în realitate, ceea ce pare ireal, aparent, iluzoriu, lumea fantasmelor (gr. Phantasmata = apariţie, viziune, imagine)” sau în latinescul „phantasticus” (acesta provenind însă tot din elină) .¹