Rotterdam

Câteva date despre Rotterdam. Cel mai mare port din lume (294.800.000 t), aflat în dubla deltă a Rinului şi a Meusei, legat de Marea Nordului prin Nieuwe Waterweg (30 de kilometri). Al doilea oraş ca mărime al Olandei, aflat în competiţie directă cu Amsterdamul. „Rotterdamul câştigă, iar Amsterdamul cheltuieşte” –cred rotterdamezii.

Fondat la 1228, pe un dam (baraj) pe râul Rotte. Cel mai mare port din lume şi ca suprafaţă: 10.000 ha. Anual vin 232.000 cargouri cu 250 milioane tone de marfă. Prelungirea Rotterdamului în mare prin Europoort se face pe 2000 de hectare. În estul Rotterdamului un oraş satelit cu peste 175.000 de locuitori (Prins Alexanerpolder). Muzeu maritim şi muzeul Boijmans van Beuningen. La început, un port de importuri: cărbune, cereale, minereuri, fosfaţi, iar din 1938 un important port petrolier. Complex siderurgic. Petrochimie. Construcţii şi reparaţii navale. Aparatură electrică. Industrie alimentară. Industrie textilă şi de confecţii. Şlefuirea diamantelor. Bănci importante (Amro Bank). Universitate. Teatre. Locul de naştere al lui Erasmus şi a lui Pieter de Hooch. Din 1340 Rotterdamul beneficiază de importante privilegii. Reconstruit aproape în întregime, după sălbaticul bombardament nazist din 1940.

Impresia generală e de oraş modern, dinamic, şi, poate surprinzător pentru o aglomerare urbană atât de industrializată, cultural.

Prima întâlnire cu fenomenul numit cultură se produce în staţiile de metrou. Zeci de poezii, scrise de poeţi din toată lumea, având ca temă comună călătorie, puse la loc de cinste, sub sticlă. O inedită antologie, într-un punct de aglomeraţie maximă.

Aşteptăm deschiderea Muzeului Boijmans van Beuningen. Câteva statui din… plastic, multicolore, la intrare. Ceva între manechin şi clovn. Muzeul e încă unul particular. Primăria face eforturi de a construi o aripă nouă, modernă, de stat.

Plecarea a avut loc la ora fixată. Parcurgem fără nici un incident teritoriul României, traversând ţara de la est la vest. Vama la Borş. Nu-mi stăpânesc un zâmbet: numele punctul de frontieră îmi mai aduce aminte de Moldova, borşul fiind o mâncare pe care cu siguranţă nu o voi găsi în Olanda. (Sau poate vine din maghiară, borş însemnând piper?)

Vamă formală la Borş, ni se urează drum bun şi trecem în vama maghiară. Ungurii, foarte amabili, nu pun prea multe întrebări, examinează documentele, văd că suntem în tranzit, aşa că ne dau drumul imediat. Planul nostru e să facem cât mai mult din Ungaria, să dormim undeva la graniţa cu Austria. Henk reuşeşte să parcurgă aproape 1200 de kilometri şi, la îngânarea nopţii cu ziua, găsim un loc de dormit. Foarte ieftin, doar 20 de euro de persoană, fără mari pretenţii, dar curat şi odihnitor. Adică exact ceea ce ne trebuie.

Intrăm în Austria, înregistrând un mic incident. Pentru că maşina are număr de România, suntem invitaţi de către un poliţist, destul de brutal, să aşteptăm, să tragem pe dreapta. Aşteptăm aproape un sfert de oră, celelalte maşini cu numere de Ungaria, Austria, Germania, Olanda, Italia trec pe lângă noi, nepăsătoare, poliţistul se răzgândeşte, văzând paşapoartele olandeze ale Rodicăi şi ale lui Henk, ne dă drumul fără vreo explicaţi, fără vreun control al bagajelor. Avea să fie, de altfel, singurul semn că Estul rămâne Est, cortina de fier mai are falduri, mentalităţile rămân mentalităţi, dar totul e bine, când prostia nu durează prea mult.

Traversăm Austria, trecem prin Viena, care, din goana maşinii, nu mai pare atât de impresionantă. Un oraş mare, modern, cu multe construcţii ultramoderne, curios, destul de industrializat, departe de romantica Vienă, cea cu palatele, cu trăsurile, cu uniformele de operetă, cu oamenii care nu se grăbesc, un oraş uşor melancolic, dar imperial, un burg cu multe biserici şi clădiri seculare…

Facem un popas într-o zonă viticolă, la un motel cu o privelişte superbă, panoramică, bem o cafea, luăm prânzul, rezervele sunt aproape intacte, genţile frigorifice îşi fac pe deplin datoria. Intrarea în Germania e spectaculoasă, Germania pare uşor adormită, n-am ajuns încă în Walhala, acolo unde spiritul zeilor se răzvrăteşte perpetuu. Autostrăzile din Germania nu impun restricţii de viteză, suntem mereu depăşiţi deşi rulăm cu 130-140 de kilometri la oră, scăpăm, ca prin minune, de ambuteiaje şi, timid, încerc o abatere de la traseu: „N-am putea trece prin Aachen? E destul de aproape…” Rodica îşi doreşte şi ea să reviziteze Aachenul aşa că Henk, amabil, se supune „majorităţii”. De altfel abaterea nu înseamnă nici o sută de kilometri…

Ajungem la Aachen în mai puţin de o oră şi jumătate. Şi, pentru că nu era în program, şi pentru că pregăteşte într-un fel intrarea în spiritul Olandei, deşi mi-am propus să nu comentez decât Olanda, nu şi celelalte ţări prin care am trecut, Aachenul va fi o excepţie.

Datele de dicţionar sunt destul de zgârcite:

Aachen (Aix la Chapelle)

Oraş din Germania occidentală, capitala districtului (landului) Renania de Nord- Westfalia, la 5 km de graniţa cu Belgia şi Olanda.

Aproape 250.000 de locuitori. Arhiepiscopie. Universitate renumită. Staţiune termală celebră încă din timpul romanilor, oraşul posedă numeroase monumente vechi sau restaurate. Remarcabilă este capela Palatină, un frumos exemplu de arhitectură carolingiană de inspiraţie bizantină şi ravennată, înălţată între 796 şi 805 (după alte surse din 789) pentru Carol cel Mare (Charlemagne), ca o reprezentare a Noului Ierusalim, monument UNESCO, singura catedrală carolingiană din Germania ce a rezistat timpului.

Călătoria se anunţă, de la început, fabuloasă. Vom merge cu maşina, o Mazda MPV mai mult decât spaţioasă, cu Henk pe post de şofer, dar şi de driver, adică el va hotărî unde şi când vom opri pentru a lua masa, pentru a ne odihni. Oricum, fiecare etapă va însemna, până în Olanda, peste 700 de kilometri zilnic.

Aşadar, Ungaria, Austria, o bună parte din Germania, apoi Olanda. Henk, conştiincios, meticulos, îmi prezintă programul vizitei. Locuri cunoscute (Rotterdam, Amsterdam, Utrecht şi multe altele, de care nici nu am auzit: oraşele hanseatice Deventer şi Kampen, Het Loo, Thorn, Middelburg, Kinderdijk). Totul pe ore şi minute. Ordonat, precis, „tipic olandez”. Aşadar, un olandez vrea să-mi prezinte ţara sa, de la nord la sud, de la est la vest, timp de o săptămână. O ocazie unică, recunosc.

Încep pregătirile: aparate foto, aparat de filmat, binoclu, hărţi, valută, medicamente, schimburi, hrană pentru câteva zile, apă minerală, cafea, zahăr, sucuri, umbrele, mici cadouri pentru rudele lui Henk, acte: permise, legitimaţii, paşapoarte, carte verde, sacoşe, genţi frigorifice, tacâmuri de unică folosinţă, dicţionare, periuţe, perii, curele, geamantane. Toate intrând în pântecul, incredibil de încăpător, al Mazdei.

Încerc o documentare pe ultimii metri. Constat că enciclopediile mă ajută prea puţin, bibliotecile au mai mult albume, găsesc o singură carte despre Olanda, a lui Nicolae Cordoneanu, apărută cu exact 30 de ani în urmă, în 1973.

Sursa principală rămâne tot Henk, care, amabil, zâmbind mereu, îmi răspunde evaziv, dar mă asigură că vom vedea tot ce e în program, că totul e gândit, pentru ca eu să pot înţelege Olanda şi pe olandezi…

Din nou perifraze şi superlative: Amsterdam-Veneţia Nordului, Rotterdam-cel mai mare port din lume, Utrecht-cel mai catolic oraş al Olandei… Prima bursă din lume, inima verde a Olandei, catedrala din adâncuri – a opta minune a lumii, muzeul morilor de vânt, patria lui van Gogh – căruia tocmai i se sărbătoreau 150 de ani de la naştere, Heet Loo, Kröller-Müller şi din nou Maurits Cornelis Escher, cu peştii săi fabuloşi, completând complementar orice spaţiu liber, cu monştrii săi bionici, cu reptilele sale devorând timpul, cu păsările sale devenind peşti într-o involuţie savant orchestrată, cu fluturi ţâşnind dintr-un caleidoscop, magicianul şi matematicianul, cel care m-a făcut să înţeleg cel mai bine spiritul olandez.

Atunci când am primit, în aprilie 2003, din partea Rodicăi şi a lui Henk Schrevel, invitaţia de a face împreună o vizită în Olanda, mi-am pus firesc întrebarea ce ştiu despre această ţară, înainte de a consulta enciclopedii, atlase, albume sau tratate de istorie.

Am realizat imediat că Olanda este o ţară a perifrazelor, fiind ţara lalelelor, a digurilor, a morilor de vânt, a saboţilor, a sparanghelului, a brânzeturilor, a pânzei de… Olanda, a dantelelor, ţara de sub mare, ţara fără munţi, ţara cea mai populată (ca densitate) din lume, ţara lui Rembrandt van Rijn, a lui Vincent van Gogh, a lui Vermeer din Delft, a lui Piet Mondriaan şi a lui M. C. Escher.

Plonjând în amintiri, m-am întâlnit cu ilustraţiile din cărţile de istorie, gravuri ce vorbeau despre „cruzimile spaniolilor din Ţările de Jos”, cu Siger de Brabant, filosoful flamand de limbă latină imortalizat de Divinul Dante în Paradisul, cu Erasmus Didier (din Rotterdam) cu al său Elogiu al Nebuniei, cu Multatuli, tradus la noi în tiraj de masă cu al său Max Havelaar, cu Hieronymus Bosch (unul din pictorii mei preferaţi), cu Frans Hals.

Curios sau nu, ştiam mai multe despre oamenii de ştiinţă decât despre literaţi. De fapt, cine n-a auzit de Mercator şi de longitudinile sale reprezentate prin drepte paralele echidistante, iar gradele de latitudine prin drepte paralele perpendiculare pe meridian (celebra proiecţie Mercator)?

Sau de Baruch Spinoza, filosoful ce şlefuia lentile, dar care scria şi o Etică şi un Tractatus politicus ce aveau să fecundeze gândirea lui Fichte sau chiar a lui Hegel?

Sau de juristul Hugo Grotius (de Groot) ce scria, pe la începutul secolului al XVII-lea, Mare liberum, tratat prin care apăra „libertatea mărilor”?

Sau de Lorentz, căruia îi datorăm teoria electronică a materiei, de Van’t Hoff Jacobus Henricus, creatorul stereochimiei, de Van der Waals Johannes, cel ce a dat o teorie a atracţiei moleculare, pe care îl confundam cu Van Musschenbroek, inventatorul buteliei de Leyda, pentru simplul motiv că amândoi să născuseră în acest oraş? (După cum îi confundam pe Van der Graaf, cel cu electricitatea statică şi cu aparatul său care producea emoţii liceenilor cu Graaf Reiner, fiziologul care descoperiseră foliculii care îi poartă numele)…