Ne jucam multe jocuri, mai mult fetele, pentru că băieţii se risipeau repede, se plictiseau, mai ales atunci când nu câştigau, preferau fotbalul, războaiele, cocoţatul pe stânci, mersul prin pădure, aşa că nu prea stăteau să se joace cu fetele. Eu eram însă mai mic ca majoritatea băieţilor cu doi sau trei ani, aşa că stăteam mai mult cu fetele.

Cântecele copiilor mă fascinau, în primul rând pentru că aveau multe versuri absurde, surprinzătoare, enigmatice, ezoterice: „tiri / biri / turcaza / prinde musca/ n-o lăsa / dacă-i vie / dă-mi-o mie / dacă-i moartă / mânc-o coaptă / cu untură de purcel / şi cu coadă de căţel” (sau invers schimbând purcelul cu căţelul).

Eram student la Filologie când am găsit într-un studiu serios, despre folclorul copiilor decodarea primelor versuri. În „traducere” ar însemna: ţine-te bine vin turcii şi cazacii. Şi muscalii – aş adăuga, pentru că auzisem de ei şi credeam că muscal e un fel de muscă mai mare, aşa cât un bondar. Pe capul nostru trece un tramvai. La ce staţie se opreşte acest tramvai? (Număram silabele, un cap – o silabă şi cel care avea ultima silabă pierdea sau câştiga, după cum era jocul. Jucam apoi Telefonul fără fir şi Fazan, încercând să-i derutăm pe ceilalţi, schimbând cuvintele, mototolindu-le, schingiuindu-le, stâlcindu-le şi apoi râzând de bazaconiile care ieşeau la urmă.

Unele versuri păreau copiate de prin albumele unor domnişoare de pension: „Eşti o floare eşti un crin / Eşti parfumul cel mai fin / Şi ca semn că te iubesc / Colo jos mă iscălesc” şi semnai cu talpa pantofului sau a sandalei numele tău sau al altui copil.

Eram în mintea mea multe nedumeriri. De unde ştiau copiii din Calvaria de tramvai, de parfum, chiar de telefon sau fazan? Sunt convins că nimeni nu văzuse aşa ceva, credeam că tramvaiul e un tren numai pentru bucureşteni, telefonul mi-l imaginam ca pe o cutie uriaşă, cu sute de găuri în care introduceai fise, văzusem aşa ceva la mama la serviciu, fazanul înţelesesem că era o pasăre frumoasă, un fel de păun fără coadă, dar proastă, iar parfum nu folosea nimeni, era un articol prea de lux şi numai burghezia şi moşierimea sau, în cel mai bun caz, femeile uşoare, îl foloseau.

Oamenii din Calvaria foloseau doar odecolonul, care era altceva, mai puţin pretenţios, dar mai sincer şi mai muncitoresc. Şi încă ceva: noi eram în Ardeal, nu prea ne călcaseră turcii, cazacii sau muscalii, aşa că, de unde până unde, în versurile copiilor, acea spaimă atavică?

Cu băieţii jucam doar Ţările, un joc destul de uşor, dar destul de imperialist până la urmă. Jocul era simplu. Luam un cuţit, un briceag, o daltă sau o şurubelniţă, trasam apoi un teritoriu în formă de pătrat, îl împărţeam în două părţi egale, apoi încercam să câştigăm cât mai mult teritoriu de la celălalt, aruncând cuţitul în lutul moale, anume ales.