UN MAESTRU AL METAMORFOZELOR

Pentru-Diaconu-bufnite_trei3Petru Diaconu este un maestru al metamorfozelor. Numai că el nu metamorfozează lucruri, ci stări, atitudini, abstracţii, reunite, gramatical, cu lucrurile în categoria „obiecte”.

Prin urmare, un fluture nu va fi un fluture, ci o metamorfoză îngheţată, reunind cel puţin trei dimensiuni, adică atîtea cît sunt necesare unui obiect să existe în real: fluturele este o fostă şi viitoare omidă, adică o realitate amorfă şi terimorfă, ducîndu-şi o existenţă marcussiană, unidimensională; este o paletă de culori irizate, aflată în zbor şi este un amant al florii pe care o polenizează (e drept indirect). Lucrurile se complecă însă puţin, căci trupul fluturelui seamănă cu cel al unei statuete eneolitice, cucuteniene, care statuetă aminteşte stăruitor de o femeie, un nud cu aripi, o zînă, o nimfă, o irealitate coborită într-un cotidian tern.

După cum, poate fi un zmeu lilial, bun pentru înălţat, nu pentru speriat copiii cuminţi.

O altă metaforă încăpătoare este fructul, mărul -devenit mit al germinaţiei, al involtului baroc, un spaţiul-limită pentru încercări demiurgice sau chiar faustice.

În viziunea lui Petru Diaconu mărul este mirabilă sămînţă, fruct oprit sau dăruit, obiect-subiect de dispută olimpică, ou primordial, amintirea copilăriei edenice sau de cartier.

PETRU DIACONU SAU LIMPEZIMILE PERFIDE ALE METAMORFOZEI

Petru-Diaconu-marulAtunci când nu mai pare preocupat de stil, de infra sau ultrastructurile operei, un artist devine prizonierul propriilor sale obsesii.

Evident, fiind vorba de obsesii artistice, ele se metamorfozează în metafore (plastice – dar nu în sens blagian! – când e vorba de pictură).

Petru Diaconu are două tipuri de asemenea metafore: unele sunt obiecte aflate în serii sinonimice (fluturele – zmeul – aripa etc., sămânţa – fructul (mărul) –copacul), (femeia-idolul – matricea), altele sunt noţiuni, abstracţii (zborul-coloarea (irizările) – căderea), (dragostea –geneza – naşterea – eternitatea), ambele tipuri regăsindu-se în două cuvinte: trecere şi răsfrângere, altfel spus într-o sintagmă: metamorfoza îngheţată.

Lucrul e oarecum surprinzător întrucât un pictor vrea să fixeze o realitate, chiar imaginată, trecerea fiind remarcată în alte arte precum literatura, cinematografia, muzica.

Prin urmare, pictorul recurge la o sincronie care pro(vine) din diacronie, într-un acelaşi tablou pictorul încercând să surprindă geneza, respectiv rădăcina, sămânţa, trunchiul, frunza, floarea, mai mult chiar aluzii mitice sau biblice, sau chiar soluţii ironice.

Simbolurile, metaforele se întrepătrund: o femeie poate fi femeie, idol de lut, dintr-o cultură străveche, cum este cea a ceramicii eneolitice de Cucuteni, tulpină susţinând fructele grele, trup de fluture, fântână…