SONETUL  MORŢII¹   (XIV-ITALIAN)

În cercuri strânse² mă încerci, turbato³,
Iar eu mă risipesc în ritm⁴, măsură,⁵
Mă scurg prin ochi⁶, mă cern suav pe gură⁷,
Făptura, de mi-o ceri⁸, ţi-e haină,⁹ iat-o.

Fierbinte mi-e cenuşa¹⁰ (orice zgură
Ţine mai mult ca focul ce-a arat-o¹¹);
Acum mă vrei, dar nu-nţelegi surato
Că-n mine nu-i durere şi nici ură¹²?

Deci, trupul meu, prea bucuros ţi-l dărui,¹³
N-am ce să fac cu el, de-aceea stărui¹⁴:
Iubirea-i trează¹⁵, visele nebune¹⁶.

Aşteaptă-mă, în versuri să mă nărui,¹⁷
(nu poţi fura şi para din tăciune¹⁸):
Cuvântul spus, în alt cuvânt apune.¹⁹

SONETUL XIV¹

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul morţii”.

² în cercuri strânse – am mai făcut această remarcă: pentru a fi absolută, iubirea trebuie să se întâlnească cu moartea. Iată de ce, înainte de a descrie iubirea absolută, trebuie tradus raportul poetului cu moartea.  Dacă viaţa (iubirea) este cercul înflorind într-o fântână, deci este expansivă, centrifugă, excentrică, moartea tinde să (se) concentreze, asemeni strângerii unui piton. Mişcarea este inversă: centripetă, impansivă, incentrică. Există un frumos basm, în care, zmeul prins într-un butoi, cere apă (simbol al vieţii). Pe măsură ce îşi satisface setea, cercurile butoiului plesnesc.

³ turbato – raportul cu moartea nu este unul senin, cordial. Există tendinţa de a se refuza, de către om, fie întâlnirea cu moartea, fie acceptarea ei ca evidenţă, ca realitate. De aici şi invectiva din text. În legătură cu acest vocativ, mai sunt de spus câteva lucruri: sonor, turbarea, boală teribilă, incurabilă, dacă nu se intervine la timp, aminteşte de tulburarea (adică dezordinea). Moartea ne apare deci ca fiind implacabilă (cercurile care se strâng, invers ca cercurile vieţii unui copac), precisă, geometrizată, dar şi ca obiect – subiect al dezordinii, al răvăşirii simţurilor, înaintea momentului final. Oricum, verbul mă încerci sugerează şi ideea unui joc cu moartea, a unei lupte, încă nedecise.

SONETUL  IUBIRII IMPURE¹ (XIII-ITALIAN)

Topindu-ne ca apa-n şevalete,²
Să mai muşcăm o dată cornul lunii;³
Să ne iubim cum se iubesc nebunii,⁴
Mai disperat, să ne sunăm schelete.⁵

Uscat gâtlejul, când priviri sunt bete,⁶
Ne devastăm, ne năvălim ca hunii;⁷
Pe trupul alb îţi înfloresc petunii:
La naiba cu privirile discrete.

Nimic nu se rosteşte,⁸ n-are nume,⁹
Când, sufocat, cuvântul cade-n noi,
E o tăcere de-nceput de lume.¹⁰

Doar bucuria are glas de tunet:¹¹
Când ne inundă-n tropicale ploi,¹²
Ne-ngenunchează fără trup sau sunet.¹³

SONETUL XIII¹

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul iubirii impure”.

² şevalete – acest sonet este diferit ca ton şi ca mişcare de toate celelalte anterioare. O precipitare ieşită din comun, o pasiune dincolo de orice limite, mergându-se până la (auto)negare, o dorinţă de contopire aproape naturalistă, o devorare absolută – iată câteva din liniile de forţă ale acestui sonet. Nimic conceptual: vocea care narează actul de iubire ezită între invectivă şi un mod conjunctiv care se vrea imperativ absolut. Primul vers nu anunţă stihia, chiar dacă verbul a topi nu este bun prevestitor. Şevaletele pot deruta: s-ar putea crede că imaginea, gândul, mâna, ochiul sunt  cele grăbite, nu întreg trupul. Şevaletul e, în genere, pentru pictura în ulei, nu pentru acuarelă, guaşă sau tempera; pentru pictura de atelier, nu pentru cea en plein air.

³ cornul lunii – o metaforă facilă, salvată însă de verbul a muşca. Traducerea versului e simplă: să ne mai iluzionăm încă o dată.

⁴ să ne iubim cum se iubesc nebunii – sensul este ironic; orice îndrăgostit este un nebun, pentru simplu motiv că iese din starea de normalitate, cea a unui echilibru indiferent.

⁵ să ne sunăm schelete – ironia se păstrează, dar versul anunţă deja ciclonul; cu alte cuvinte, acest vers  este un ochi de ciclon.

⁶ uscat gâtlejul când priviri sunt bete – tehnica din acest vers e shakesperiană, bazându-de pe oximoron lax : beţia presupune consumarea unui lichid ; udul s-ar opune antagonic, antonimic uscatului. Numai că aici e vorba de un sens figurat, nu este vorba de beţia provocată de alcool, ci de pasiune. Iubirea este un drog; efectele drogului sunt aceleaşi, întotdeauna, indiferent de drog.

SONETUL   SUFLETULUI MEU¹  (XII-ITALIAN)

Mi-e sufletul un bocet² şi-o colindă,³
Iubiri⁴ trădări⁵ se însoţesc rivale,
În mine-ngrop tăceri de catedrale⁶
Şi trupu-mi arde, magică oglindă.⁷

Şi pânza lumii-i iarăşi suferindă,⁸
Amanţi adorm în gând picturi murale;⁹
Să-ngheţe-n raze, forme triumfale,¹⁰
Culorile se-aleargă, să se prindă.¹¹

Străin,¹² calp,¹³ visul cade-n ambuscade,¹⁴
Citesc buimac străvechi upanişade¹⁵
Şi mintea mea croieşte noi triade.¹⁶

Demonul alb,¹⁷ trădarea, de argint¹⁸ e:
În spulber¹⁹ pier cetăţi, odoare, ginte,
Dar viaţa-nvie încă din cuvinte.²⁰

SONETUL XII¹

¹ În penultima versiune s-a numit  „Sonetul sufletului meu”.

² un bocet – prin bocet înţelegem atât un plâns zbuciumat, însoţit de vaiete, strigăte, tînguiri, cât şi o lamentaţie improvizată, cântată pe o anumită melodie, care însoţeşte manifestările folclorice funerare, o cântare de mort. Oricum, bocetul este cel mai trist cântec, cea mai tragică expresie a sensibilităţii umane, exprimată prin cuvânt şi cânt.

³ şi-o colindă – colinda (colindul) este un cântec tradiţional cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulţi cu prilejul sărbătorilor de Crăciun sau de Anul Nou. Colinda şi bocetul sunt antonimice: bocetul e trist, colinda, veselă; bocetul însemnă moarte, colinda – viaţă. Bocetul e static (consumându-se în apropierea mortului), colinda – dinamică (de unde şi expresia a colinda (prin locuri, ţări etc.), cu sensul de a călători.. O primă definiţie a sufletului: sufletul este atât durere condensată, cât şi bucurie, jubilaţie.

⁴ iubiri – sufletul nu poate avea o singură iubire, nu poate fi monocord. Iubirea este o stare de spirit concentrică : ne iubim patria, aproapele, rudele, iubita, copii, pe Dumnezeu, propriul meu, anumite activităţi care ne justifică, în ochii noştri şi ai altora etc. Din această cauză, putem spune că iubirea este  defectivă de număr, de singular, putând fi folosită doar cu forma de plural.

SONETUL ÎNECATULUI¹  (IX-ITALIAN)

În ochii mei vin fulgere să-şi pască,²
Iarba de lună,³ coajă de mesteacăn.
Păstorii nopţii se adună-n cearcăn:⁴
Pe chipul meu, alt chip îmi trag drept mască.⁵

Vin gânduri obosite să mă treacă-n
Tărâmul celălalt:⁶ floare de iască.⁷
Păduri de spini în faţa mea se cască:⁸
De ape repezi dus, vâslaşu-ncearcă-n

Zadar la maluri clare să ajungă.⁹
De spaimă, trupul mi-i bătut în dungă;¹⁰
Piezişe ploi¹¹ răstoarnă barca-n undă.

Şi vis, cuvânt şi zâmbete se-alungă,
Spre-o linişte amară şi profundă:
Cu mine-n mine-o lume se scufundă.¹²

SONETUL IX1

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul înecatului”.

² în ochii mei vin fulgere să-şi pască –  de obicei, ochii sunt cei care strălucesc. Fulgerele care pasc din ochi anunţă o posibilă tragedie.

³ iarba de lună –  acest sonet adună multe sintagme din alte poezii. Iarba de lună este prezentă într-o poezie-descântec, fiind acolo doamna brună – mătrăgună. E şi o aluzie la atropa belladonna, la atropină, o substanţă alcaloidă extrasă din mătrăgună şi folosită pentru dilatarea pupilei. Dar pupila se poate dilata şi din cauza spaimei sau a întunericului. Evident, nu există iarbă de lună, de unde şi sugestia că ochii nu vor mai întâlni imagini cunoscute, reale, ci doar proiecţii, unele aberante, oricum virtuale.

⁴ păstorii nopţii se adună-n cearcăn –  păstorii nopţii care se adună în cearcăn fac parte     dintr-un coşmar din adolescenţă. Mult mai târziu, am găsit în librării un roman semnat de Jorge Amado şi intitulat chiar „Păstorii nopţii”.

⁵ pe chipul meu alt chip îmi trag drept mască – într-o poezie intitulată „Eu, Icar” se întâlneşte un vers asemănător: peste mască îmi trag chipul meu / cum vă trageţi voi peste faţă o mască. Nu e însă acelaşi lucru. Acolo era vorba de sinceritatea poetului într-o lume guvernată de minciună şi de convenienţe. Aici ideea este următoarea: trecerea în altă lume înseamnă o metamorfoză (alt chip). Un mort nu va semăna niciodată cu un om viu.

⁶ tărâmul celălalt – celălalt tărâm e prezent mereu în basme. Diferenţa dintre basme şi acest sonet provine din atitudinea diferită a eroului faţă de acest teritoriu necunoscut: în basm avem de a face cu un erou civilizator, cu un Făt-frumos ; în sonet, gândurile obosite  sunt cele care îl duc pe „erou” pe celălalt tărâm.

⁷ floare de iască – iasca e o ciupercă şi deci nu are floare. Dar nu trebuie uitat că în vis sau pe celălalt tărâm, totul e posibil.

⁸ păduri de spini în faţa mea se cască – celălalt tărâm este adesea imaginat ca o prăpastie. Pădurile de spini  fac parte din acest peisaj sălbatic, neprimitor, ostil.

⁹ la maluri clare să ajungă – vâslaşul (luntraşul) are ca sarcină principală, în toate miturile, legendele şi poveştile, să-l ducă pe călător (mort sau viu), în schimbul unei taxe (de obicei un ban de argint), pe malul celălalt. Numai că acum lumea e una pe dos: apa e tulbure, iar malurile clare.

¹⁰ de spaimă trupul mi-i bătut în dungă – la mare primejdie (deci la mare spaimă), e obiceiul, la sate îndeosebi, să se bată clopotul în dungă. Mai există şi o altă decodare a versului: medicii spun că ultimul simţ care ne părăseşte, înainte de moarte, este auzul. La o mare spaimă, ca cea provocată de iminenţa unei morţi violente, cum ar fi cea prin înec, simţurile se ascut foarte mult şi un corp uman poate căpăta rezonanţa unui clopot de bronz.

¹¹ piezişe ploi –  cele mai periculoase ploi. De ploile piezişe nu te poţi apăra. O altă explicaţie a acestor ploi este faptul că ne aflăm pe celălalt tărâm, care îşi are legile lui. Posibil ca şi legea gravitaţiei să funcţioneze altfel. Sau să nu existe, pur şi simplu.

¹² cu mine-n mine-o lume se scufundă – un vers care abundă în consoanele m şi n, care creează impresia de murmur, precum şi a vocalelor i  la început de vers şi u spre final, prima vocală sugerând strigătul, a doua profunzimea, vibraţia şi reverberaţia. Sonetul IX comunică o stare de sfârşeală, de oboseală cumplită. Singura acţiune a eu– lui este cea din versul 4. În rest, altcineva este cel care poartă acţiunea (fulgerele, păstorii nopţii, gândurile obosite, pădurile de spini, vâslaşul, spaima, piezişele ploi, visul, cuvântul, zâmbetele). Nu putem şti dacă acea oboseală este cea dinaintea morţii, dar, oricum, sonetul nu oferă prea multe satisfacţii. Sonetul IX este cronica unui învins. Am vrut să renunţ la un moment dat la el, dar mi s-a părut totuşi interesant prin contrast cu alte sonete, mult mai dinamice. O sugestie a subtitlului poate vine şi din versul „în ochi e singurul înec”, dintr-o poezie anterioară.

SONETUL  PRINŢULUI NEGRU¹  (VII-ITALIAN)

Mi-e sângele coclit²,  ducând povara
De-alese neamuri, seminţii păgâne.³
În gânduri vin, de-aceea, să se-ngâne
Blestem şi-alint, cântarea şi ocara.⁴

Icoane arse-mi sunt de-atunci stăpâne,⁵
Iar braţul ros de-atâtea lupte:⁶ nara⁷
Adulmecă din trestii prada, fiara,⁸
Dar somnul poartă amintiri de zâne.⁹

Se-nvălmăşesc banchete¹⁰  şi turnire,¹¹
Tocite cărţi¹² în turn de mănăstire,¹³
Castele,¹⁴ munţi,¹⁵ câmpiile asire,¹⁶

Fiorduri clare,¹⁷ râuri, lacrimă¹⁸ şi ştire,¹⁹
Amant tăcut,²⁰ logodnic,²¹ frate,²² mire²³
Şi toate – aşteaptă-n versuri mântuire.²⁴

SONETUL VII¹

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul prinţului negru”.

² sângele coclit – cocleala  este un carbonat bazic de cupru, de culoare verde, cu un gust extrem de neplăcut, toxic. Sintagma sânge coclit  mi-a venit, în copilărie, din două direcţii: prima, atunci când am auzit expresia sânge albastru. Am luat această expresie ad litteram şi mă întrebam cum de poate exista, la un om, un asemenea sânge. Mi s-a explicat că e un sânge nobil, că e o expresie, dar că, de fapt, şi nobilii au sângele tot roşu. Curios, dar, pe atunci, credeam că a avea sânge albastru  este un defect, nu o calitate; a doua impresie (direcţie) mi-a fost dată de tulpinile florilor pe care le rupeam: îmi lăsau în mână un soi de sânge verde. În fine, în anii din urmă, suferind de o dislipidemie, la/pentru analize mi se recolta un sânge aproape negru. De aici, din diferitele culori pe care le poate avea sângele, s-a născut sonetul VII. Coclit  se asociază sonor şi cu clocit. Impresia este de ceva prea vechi, lăsat (uitat) prea multă vreme,  fără vreo utilizare.

³ de-alese neamuri, seminţii păgâne – un sânge vechi  este un sânge obosit, încărcat de prea multe amintiri, chiar dacă el a fost purtat de neamuri alese sau de conducători ai unor seminţii păgâne.

⁴ blestem şi-alint, cântarea şi ocara – există, la multe popoare, credinţa că sângele vorbeşte. Nu mă refer, desigur, la sângele prelevat ca probă judiciară, la gene, la amprente etc. Sângele vorbeşte: trebuie doar să ştii să-l asculţi. O spune impresionant Shakespeare; o spune inspirat şi Lucian Blaga, în câteva poeme. Există şi expresia glasul sângelui.

⁵ stăpâne – sângele nu vorbeşte numai cu/prin cuvinte, ci şi prin imagini. Icoanele arse care sunt stăpânele imaginaţiei poetice (poetului); provin tocmai dintr-o prea veche memorie, atât de veche, încât dispar şi contururile, nu doar culoarea, cea care se estompează prima. Amintirea este, desigur, temporală ; ea funcţionează şi spaţial, întocmai ca depărtarea şi apropierea de un obiect de un alt obiect.