Nu-i vreme de poveste, de colindă

Stejaru-a înghețat visând în ghindă

Și fața lumii-i gravă suferindă

Zadarnic steaua vrea să se aprindă

Și noaptea să adoarmă în oglindă

Spre trestii trece lebăda murindă

Trupul  de suflet vrea să se desprindă

Te pipăi cu priviri unde sonore

Adulmec gust buimac și cred că-s hore

Albastre și fierbinți secunde-n ore

Vin duhuri sfinte viața să implore

Durerile au devenit minore

Himerele îmi sunt de-acum tutore

Mi-s simțurile toate carnivore

Și verdele mai vrea să mă devore

Degetu-n mare plin e de glagore

Și mă întreb timid dacă Tagore

Iubit mai este astăzi de Lenore

Nu știu dacă mai sunt în Singapore

În Insulele-Azore sau Comore

În parfumatul suflet  totul dor e

Lucian Strochi

O noapte lungă patru anotimpuri

Un timp desprins din alte două timpuri

Suspin divin murim trăim iubim puri

Destinele aflate  în răstimpuri

Visări  și gânduri blând leneșe mai curg

Calm tăvălită în sfâșiat amurg

Apocalipsă cal negru alb și murg

Vibrații pure spațiul  e demiurg

Cu sâni adulmecând eternitatea

Și c-un surâs frângându-mi jurăminte….

Așa te știu: rebelă și cuminte

Privire alungând seninătatea…

Mi te-ai ivit dincolo de cuvinte;

Îmi ești de-a pururi dreaptă jumătatea;

Învăț ce-nseamnă ruga, bunătatea,

Căci te-am ales mai sfântă între sfinte…

Icoana e fereastră și oglindă:

Un ochi ce se deschide către ceruri,

Un suflet, cânt, un vers cu lerui leruri…

În case-alese se anină-n grindă.

Cu sfinți bătrâni priviți în multe  feluri,

Cu îngeri cu privirea suferindă…

Ea poate lumea-ntreagă s-o cuprindă

Cu  aur pur îndepărtând flageluri. 

Adesea sufletul tău mă inundă

Cucerind inima,  nervii, privirea;

Culegându-mi, fără grabă, iubirea…

Leagăn,  val fără apă, fără undă.

Mă caută mov, cercetându-mi firea,

Încercând în trupul meu să se-ascundă;

Uitare de sine, blândă, profundă

Căutând androgin, vag, potrivirea.

Eu pot să fac să cânte bronzul, piatra

Sau marmura, atât de-nșelătoare;

Eu pot să rup o rază, ram din soare

Și să-nfierbânt doar cu privirea vatra.

Pot să cioplesc cuvântul ce te doare

S-o zămislesc în gând pe Cleopatra

Să țes un rând păgân din Panciatantra

Să-ngheț un zâmbet să topesc ninsoare

Bătrâne sunt amintirile mele

Poate chiar de la începutul lumii,

Când omul nu era deasupra humii

Și nu cotrobăia prin vis, prin stele.

Pielea mea avea strălucirea lunii;

Privirile păreau  ancore grele…

Pleoapele –ntredeschise erau vele

Gura mea cerceta  buza genunii…

Ca iedera îmbrățișând stejarul,

Ca aura, un cap de sfânt, iubirea;

Ca focul ce și-a înțeles menirea,

Ca piatra ce-a iubit, râzând, amnarul.

Ce dans nebun… fragilă-i e zidirea…

Ce dor păgân, îmbrățișând tot jarul…

Ce spaimă – înălbind mai tare varul…

Ce mâini se pierd și-și regăsesc neștirea…

Cum poți să dormi când plouă adânc în noi ?

Venind, vâslind, din zare, din nefire,

Mesteceni  se sărută în neștire:

Păsări se-închină și ne devin altoi.

Suntem în vis o singură zidire:

Același mugur, duh înflorind în doi,

Aceleași gânduri, în calm, nebun, șuvoi…

Același clopot  tras  la mănăstire…