în noaptea albă-a clopotelor trase

cu funii roase dincolo de fire

stăpânul tău sunt sclavul tău iubire

fantome fug timide și retrase

e frig de te pătrunde până-n oase

și-i o tăcere aspră de menhire

vibrații vin din veche amintire

iar sunetele-s grele de mătase 

N-aș fi crezut că ne vom bate-n spade

În versuri ca săgeți din arcuri  trase

Și în priviri  și-n inimi și în oase

În ploi nebune  și în reci cascade

În gânduri ne-am bătut și-n nopți focoase

N-aș fi crezut că nu-mi ești frate bade

Păreai atât de blând de cumsecade

Un mesager cu – atâtea plicuri roase

Te-am plămădit cu dragoste de mamă,

Zidindu-te în zâmbet și săruturi;

Pe umeri  crească-ți  aripă și fluturi,

Iar chipul tău să fie pus în ramă.

Înfiorând lumină, ape, luturi,

Cu părul blond, întunecat, de-aramă,

Să-mi iei, să-mi dai, a vieții mele vamă

Să-ntemeiezi prin tine începuturi.

Cu greu  mă strecor acuma  printre  sfinți:

Aureolă n-am, nici alte semne

Și nici povețe, fapte sau îndemne,

Nu am  nici lacrimi, nici vreun  surâs,  n-am  dinți…

Așa s-a potrivit să fiu pesemne:

Cum  mă născură părinții din părinți…

Ei, visători, gândindu-și noi biruinți

Și vieți frumoase, luminoase, demne. 

Viorica Ciucanu – Iubirea

Iubirea e blestem și-adâncă rugă

Săpând la temelii o mănăstire

E cea dintâi poruncă și zidire

Cuvânt cerând statuilor să fugă.

Un substantiv ciudat ce se conjugă

Și-un duh păgân de dincolo de fire

Un adevăr profund în amăgire

Un lacom timp flămând ce vrea să sugă.

Iubirea n-are chip icoane semne

Dar face blând să se înalțe demne

Și târâtoarele din ascunzișuri

Te iubesc trupule trecătorule

Chiar dacă-adesea cu altul m-ai trădat

Fidel îți sunt în tine întrupchipat

Te-am confundat cu sufletul dorule

Câte ninsori porți cât gând senin curat

Te schimbi mereu și-ți spun zâmbind norule

Ce aripi ascunse mai ai zborule

Ce vis fertil în mine ai semănat

Pasărea Phoenix nu e o măiastră…

E vis,  mugur străveziu printre stele;

Zbor retezat de gândurile mele;

Crin înflorind din cenușă, nu-n glastră.

E dans nebun de flăcări și de  iele…

O lacrimă ce s-a născut  albastră,

Un fum pe câmpuri  ca iubirea noastră,

Fierbinți fecioare, goale și rebele.

În noaptea când te-am cunoscut femeie

Eram iubiți de vagi subterane ploi

Și blând pronume se conjuga în noi

Și lacrima se prelungea-n scânteie

Eram tornadă vârtej  torent șuvoi

Un curcubeu băut de curcubeie

Sau apă vie moartă în știubeie

O ramură din trunchi gingaș  verde-altoi

Un singur trup două suflete parcă

Singurii oameni în biblică arcă

Două suflete în singur iubit trup

Mă nasc din ochii tăi, cum din femeie,

Fără dureri, se naște, poate, altul;

Așa a socotit biblic  Înaltul:

Să fim născuți de-o Venus dumnezeie…

Căci important pe lume-i pasul, saltul

Cum e, pentru lumină, o scânteie,

Sau, pentru poarta vieții, e o cheie

Și pentru-o carte este textul, șpaltul.

Din tine m-am născut, mă-ntorc în tine:

Chiar dacă nu mi-ai dat, firesc, tiparul,

Chiar dacă Domnu – a mângâiat altarul

Și a suflat asupră ta lumine…

Nu știu cine mi-a stabilit hotarul:

Ce luturi sau unit, ce ape, tine;

Ce forță din adâncuri astăzi vine,

Să-mi judece destinul, chinul, harul.