Biblioteca orăşenească Bicaz, gazdă generoasă a atâtor manifestări culturale de înaltă ţinută, ne-a propus un inedit duplex…familial: artiştii plastici Brânduşa Mateş-Stanciu şi Ovidiu Stanciu, într-o expoziţie de portret (ulei pe pânză şi /sau carton) şi caricatură.

De fapt portretul este singurul care poate concilia tehnici atât de diferite: pictura în ulei şi grafica. Pictura permite o realizare în general realistă, cel portret devenind personaj, în timp ce caricatura distruge personajul, dar naşte caracterul.

De obicei subiectele sunt celebre, lesne recognoscibile de către un public larg: politicieni, actori, vedete rock, sportivi etc.

Evident caricaturistul (Ovidiu Stanciu) îşi tratează cu o infinită înţelegere victima, cu un soi de înduioşare canibală: portretul alunecă uşor în deformări groteşti, viciile ascunse, secrete ale caracterului devin relevante: prinţul Charles al Marii Britanii are figura unui  zugrav obosit odihnindu-se la o masă rustică, tradiţională, cu mititei, mămăligă şi o bărdacă de vin; Ponta, Băsescu şi Laura Codruţa Kövesy, ţin să joace o partidă (de baschet) în trei, Gigi Becali priveşte visător la steaua singurătăţii şi nesiguranţei sale, Sorin Oprescu ţine să toasteze pentru viitorul autostrăzilor (auto)suspendate din Bucureşti, Toma Caragiu ne cântă şi ne încântă cu celebrul o brad frumos, privindu-ne scrutător de parcă am fi un peşte nevolnic, Cătălin Botezatu afişează o jovialitate jâmbită, Mike Jaeger ne arată că omul s-a născut din cal, în timp ce Gheorghe Dinică pozează în gangster cu morga unui Jean Gabin, comisarul. Bănel Nicoliţă e liric (probabil după un celebru autogol), iar Mircea Badea e inchizitorial, necruţător şi forţos, gata-gata să te provoace la o întrecere de tricouri. Portretul soţiei este totuşi tandru, ceea ce înseamnă că şi artiştii pot avea o familie (eventual) fericită. Un amănunt semnificativ: Ovidiu este fiul unui artist plastic (Theodor Stanciu) extrem de apreciat în zonă (pe drept!), un excelent ilustrator de cărţi, dar şi un portretist de mare talent, de la care cred că a luat multe lecţii de desen liber (în particular).

Unele dintre opere erau expuse ca rufele la uscat probabil cu îndemnul subsidiar: să ne spălăm între noi rufele posibil curate!

În replică Brânduşa Mateş-Stanciu este o… incurabilă lirică, personajele ei fiind romantice sau chiar preromantice: multe chipuri angelice de copii isteţi, domnişoare visătoare, cu capul sprijinit graţios în palmă.

Portretele te privesc direct, în faţă, uşor interogativ, uşor enigmatic, fiind într-o aşteptare activă, nu ca cea din faţa unui aparat de fotografiat cu expunere prelungită.

Soţii schimbă între ei amabilităţi plastice, Ovidiu Stanciu fiind un posibil Delacroix.

Pictura Brânduşei Mateş-Stanciu ajunge la o iniţiatică înţelegere a umanului pe care îl tratează convingător şi tulburător, artista părând mult mai matură decât vârsta ei biologică.

Un tânăr teolog are privirea senină dar e departe de încrâncenarea ascetă a altor călugări. Un adult are schiţat un zâmbet uşor, aducând însă mai mult a rictus. O tânără pare ruşinată pentru că trebuie să-şi expună chipul în faţa atâtor necunoscuţi (adică noi). O adolescentă cu o pălărie matură şi cu privire copilărească ne propune un joc tandru al deghizărilor posibile. Încet-încet, lumea Brânduşei se populează cu personaje, ne aflăm într-o lume a păcii, umanitatea fiind factorul comun. Ne aflăm parcă într-un univers pierdut, totuşi posibil.

Tandemul a funcţionat perfect şi publicul a plecat de la vernisaj cu regretul că acest fel de evenimente sunt totuşi prea rare, mai ales la un asemenea nivel.