UN PROZATOR PENTRU LINIŞTEA ŞI NELINIŞTEA NOASTRĂ: CRISTINA COSTOV

UN-PROZATOR-PENTRU-LINISTEA-SI-NELINISTEA-NOASTRA-CRISTINA-COSTOVLiteratura basarabeană intră destul de târziu în conştiinţa românilor. Existau, desigur, scriitori care veniseră din Basarabia şi care se integraseră perfect peisajului literar românesc, influenţându-l chiar ideologic, mai puţin literar, cu notabile excepţii totuşi: Bogdan Petriceicu Hasdeu, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Constantin Stere ş.a.

Basarabia era cunoscută mai mult prin scrierile autorilor români de dincoace de Prut, uneori prin scrieri de valoare, capodopere chiar (cum ar fi Rusoaica lui Gib Mihăescu). Prin Eminescu, Creangă, dar mai ales prin Stamati şi Alecu Donici se (p)uneau punţi de simţire şi rostire românească, dar masiv scriitorii basarabeni pătrund în literatura română mai întâi prin poeţi: după Alexei Mateevici, citat îndeosebi prin Limba noastră, urmând ulterior poeţi valoroşi precum Grigore Vieru, Liviu Damian, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Nicolae Esinencu, Iulian Filip, Anatol Ciocanu, Gheorghe Vodă, Ion Vatamanu etc.

SORIN MĂRCULESCU – OBSESIA UNITĂŢII

SORIN-MARCULESCU-CARTE-SINGURAObsesia unităţii pare a fi mitul personal al lui Sorin Mărculescu detectabil în ultima sa carte (Carte singură, editura Cartea Românească”, 1982).

Unitatea e relevabilă atât prin unicitate (titlul cărţii e semnificativ în această privinţă – unicul e unitar şi solidar cu el însuşi, etalonul oricărei măsurători), cât mai ales prin act (nunta) văzut ca proces şi prin rezultatul actului (sâmburele).

Arderea e tot o unitate şi urna nu înseamnă cenuşa, restul şi lestul, ci amprenta (şi ea, bineînţeles, unică).

Această obsesie a unităţii nu poate fi tradusă decât în (prin) cuvânt. Cuvântul e, în acelaşi timp, nuntă, urmă şi sâmbure.

Se pot desface evident şi alte simboluri(nu sunt simbolurile eufemizarea unui mit?): sâmburele este ochiul, iar nunta şi urna, lumina şi întunericul, întreg cosmosul(obţinut prin ritmarea haosului, prin cuvânt, într-un regim diurn sau nocturn).

Carte singură nu este numai realizarea exemplară a ştiutei obsesii mallarméene, cât mai ales o implicită lecţie de poetică, autor şi cititor trecând prin iniţiere de la stadiul de outsider la cel de insider.

Cunoaşterea realităţii în (prin) cuvânt ni se pare a fi sensul ultim, major, al acestei cărţi unice.

Imagistic, cartea e o panoramă spaţio-temporală lipsită de orice prejudecăţi: se întâlnesc aluzii antice, eline sau latine, hieratisme bizantine, ecouri medieval –occidentale, caligrafii nipone sau chineze.

Senzualismul subtil şi baroc al lui Tagore, puritatea lui Dante, savant discursive obsesii purtând marca unor T.S.Eliot, R.M.Rilke, sau chiar Ezra Pound.

Se logodesc aici precizia şi fervoare barbiană cu acea aureolă cu care îşi înconjoară şi patinează cuvintele Blaga.

MARTIN ABRAMOVICI –DIN ZORII IADULUI PÂNĂ ÎN GROTA ÎNGERILOR

Scriam, în iulie 1999 (în ASACHI, nr.125, p.13) despre Martin Abraham (Martin Abramovici) şi despre volumul său Decalog liric: „Surpriza o oferă calitatea, valoarea intrinsecă a „materialului” propus cititorului: o auto antologie, o operă de o viaţă, excelent articulată, cu univers modern, nervos tăiat, cu o înţelepciune(şi o profunzime) venită din Talmud, căpătând virtuţile aforismului. Metafora e revelatoare, iar siguranţa poetului – dezarmantă.”

Martin Abramovici „recidivează”, în acelaşi an(1999) şi la aceeaşi editură, Universal Dalsi, cu un volum de poeme, intitulat Din zorii iadului până în grota îngerilor. E firesc să mă întreb ce anume din afirmaţiile şi etichetările mele anterioare rămân, ce surprize ne mai oferă acum autorul.

Minus prefaţa (cam grăbită, cam orgolioasă) semnată de Vasile Baghiu (3 pagini), volumul de azi are exact acelaşi număr de pagini ca precedentul (208p.). Simplă „potriveală” sau ironie? O aluzie la Patul lui Procust? Greu de spus.

Să pornim de la titlu: din două oximoroane (zorii iadului şi grota îngerilor), Martin Abramovici obţine un chiasm, volumul putându-se citi şi Din grota iadului până în zorii îngerilor, dar ar fi fost, desigur, banal.

De fapt, în întreg volumul, poetul procedează astfel, amendând sau reabilitând metafore lexicale, expresii. Un exemplu: de la expresia „tace ca mortul în popuşoi”, Martin Abramovici construieşte un poem opus celebrului „Le reveur du val” al lui Arthur Rimbaud, dar la fel de impresionant: „Mort în popuşoi /trăiesc/cu un călcâi pe lună/am aerul, în cămaşa umflată ca o paraşută / am aerul de a fi /boem „ (p.190).

Ironic, poetul lansează graţioase „lapalisade”, cu adevăruri gen „Oul lui Columb”: „Nu poţi câştiga la loterie/fără să cumperi măcar un bilet.”(p.9).

Atâta doar că ironia devine brusc autoironie, cu reflexe tragice.

MIHAI HANGANU SAU POLIVALENŢA NECESARĂ

mihai-hanganuDacă ar fi ca aceste rânduri să poarte un titlu, l-aş alege probabil pe acesta: Polivalenţa necesară. Aşa cum un matematician este deopotrivă şi geometru, şi iubitor de numere descoperind aritmetica, şi iubitor de cifre şi litere pledând cauza algebrei, şi studiind proiecţiile sub toate unghiurile, făcându-ne să iubim farmecul lilial al trigonometriei. Mai adăugăm şi geometria analitică şi calcului probabilităţilor şi tot atâtea alte suprafeţe ale unui poliedru pe care trebuie să le cunoască şi stăpânească un om al ştiinţelor exacte.

Mihai Hanganu este un matematician cu acte în regulă şi, aplicând principiul unei simetrii necesare (gândiţi-vă la emisferele… cerebrale), matematicianul va găsi, răsfrânt într-o magică oglindă, poetul, prozatorul, eseistul, ziaristul, posibil dramaturgul. Sau, fractalic vorbind, poetul va fi nostalgic, livresc, alchimist, polemist, epigramist, culegător de folclor.

Niciun cititor/cunoscător al operei sale nu va putea anticipa următoarea carte (titlu, gen, specie, tematică).

Mereu imprevizibil şi în acelaşi timp consecvent cu el însuşi, Mihai Hanganu e altul de la carte la carte, rămânând, paradoxal, acelaşi.

Iată câteva fragmente din comentariile mele care i-au însoţit cărţile, sub formă de prefeţe sau postfeţe: „Ca structură se apropie de Ciprian Porumbescu şi de Nicolae Labiş, poezia sa având ca linii de forţă recursul la copilărie, la universul domestic şi infantil, (unde totul, absolut totul e important, primordial şi plin de consecinţe ca într-un ritual, ca într-un mit); dragostea (monogamă, nu şi monocordă, îndrăgostitul fiind fidel muzei sale pe care şi-o doreşte soţie) şi justiţia socială, poetul polemizând cu falsitatea, strâmbătatea, cu tot ce îi alterează imaginea unei societăţi (structuri) ideale. (…) Într-o vreme când poezia e interesată de sintagme, de asonanţe, de dizarmonii, Mihai Hanganu scrie o poezie cu cuvinte. Acordurile pot fi minore, dar nostalgia nu poate fi trăită (şi scrisă) decât într-un asemenea registru tonal.” (Nostalgii, 2004); „…în Bucoavnele bucolicei Bucovine lirica sa se deschide mult, adăugând temelor amintite altele noi: arta poetică (justificarea actului poetic, descrierea propriului univers liric, imensa responsabilitate pe care o presupune scrisul), panismul şi bucolismul. Atitudinea nu este însă doar una contemplativă, ci adesea interactivă, sinestezică, dinamică, inducând ludicul (extins la toate vârstele omului, nu doar la copilărie), tonul oracular, urieşesc, de poeta vates.

TUDOREL RADU sau GEOMETRIA SECRETĂ A POETULUI INTRAT ÎN PLURIDIMENSIONAL

tudorel-raduLocul geometric al gândurilor, volumul recent al poetului Tudorel Radu, are un subtitlu oxomoronic: poeme din eternul efemer. Nu e doar un bunghi cochet prin care un poet se alintă, se răsfaţă cu timpul şi spaţiul, adică se răsteşte la cuvânt, obligându-l să i se gudure sub privire, ci o mărturisire profundă, afectând chiar imaginarul poetic.

Volumul e structurat în câteva cicluri inegale, nu valoric, ci ca dimensiuni: Punctul (4 poeme), Linia (6 poeme), Linii Frânte (4 poeme), Alte forme (57 de poeme). (Propunerea e evident ironică, amintind de gestul (şi soluţia!) lui Camil Petrescu, care, la sugestia unui amic, începe să-şi ţină o listă pedantă de cheltuieli şi care, după prima pagină, în care mărturisea că a cheltuit 12 lei (şi înşiră toate cheltuielile mărunte echivalente acestei sume), pe a doua pagină înregistrează un singur produs: „diverse”, cu o valoare de câteva sute de ori mai mare!).

Poetul Tudorel Radu ne avertizează deci că poezia nu se supune chingilor formale sau de structură, ci are o independenţă a ei, doar a ei, ca fiică bună şi ascultătoare a imaginarului.

Desigur, poetul încearcă asemenea filozofilor să găsească un principiu unic, care să lege tainele universului şi i se pare că a găsit punctul, atomul poetic şi geometric (atomos gr. –de neîmpărţit).

Punctul ar fi deci prima şi ultima realitate a acestei lumi, pe el se va sprijini pârghia care va muta universul (vorba filozofului antic); el este chintesenţa, substanţa intimă, ultimul refugiu al privirii. Prin deplasare el devine o generatoare, născând linia şi apoi celelalte dimensiuni ale universului.

Dar punctul e greu de definit: el apare ca fiind o intersecţie dintre două drepte. Dar dreptele sunt la rândul lor o succesiune de puncte şi sunt infinite. Prin urmare punctul este definit ca o suprapunere de… două puncte. Poetul ne sesizează, în vers, impasul: „Punctul, început infinit în sine,/M-a trezit rostogolindu-se/Peste el./L-am luat în palmă, de unde,/Două infinituri mi-au făcut/ Cu ochiul îmbiindu-mă,/Să mă sprijin fără frică,/Dacă vreau să mă ridic.” (Reazem ferm, p.7). Textul e o traducere poetică a unui impas gnoseologic şi chiar ontologic.

Luminiţa Arusoaiei despre „Emisferele de Brandenburg”

Emisferele-Lucian-StrochiMărturie peste timp, Emisferele de Brandenburg reflectă spiritul de observaţie al lui Lucian Strochi, forţa sa interioară de reflecţie. Într-o lume bântuită de orgolii, de sentimentul unicităţii, Lucian Strochi întinde punţi de solidaritate, fiind un obstacol moral în calea ispitei spre aroganţă. Este remarcabil aliajul între talentul scriitorului şi caracterul omului legat de realitate. Lirismul său se împleteşte cu observaţia rece, obiectivă, uneori acidă. Este dificil de stabilit unde începe prozatorul şi unde poetul pentru că nu aş vrea să fac imprudenţa de a-l încadra într-o anume generaţie, într-un anume curent. Lucian Strochi a reuşit să se desprindă de etichetele formulate a priori. Autorul impresionează prin solidarizarea sa cu cititorul, pe care şi-l face complice, dând senzaţia că vorbeşte cu fiecare în parte şi că le cunoaşte trăirile.

Emisferele de Brandenburg condamnă convenţionalul în interpretare şi susţin cunoaşterea mediului şi a realităţii psihologice a personajelor. Nararea se transformă în surprinzătoare exerciţii de teoretizare. Aici sunt puse probleme ale imitaţiei şi influenţelor, ale inovaţiei şi continuităţii, ale biografiei şi traducerii, ale sensibilităţii noilor generaţii.

Mişcarea ideilor, acumularea de date, spiritul lucid şi subtil al lui Lucian Strochi este rezultatul, fără îndoială, a unor acumulări substanţiale. Emisferele de Brandenburg reţin prin capacitatea investigaţiei, relaţia experienţei documentare cu siguranţa interpretării, însuşirea de a distinge esenţialul de accident, cu ochiul format să descopere inadvertenţa.

Între scoică şi vultur auriu. Despre metarealitatea unei cărţi dedicată Ceahlăului.

DanielDieaconu-Mitologie-si-crestinism-la-muntele-ceahlauAm în faţă o viitoare carte intitulată, paradoxal, incitant şi neutral: Mitologie şi creştinism la Muntele Ceahlău. Itinerarii spirituale şi turistice. Există un autor „vedetă” (în sens… biblioteconomic), Daniel Dieaconu, precum şi câţiva coautori de prestigiu (Iulian Săndulache, Viorel Nicolau….).

Daniel Dieaconu a mai publicat despre Ceahlău cel puţin două cărţi, după ştiinţa mea: Legendele muntelui Ceahlău. Antologie şi, împreună cu Iulian Săndulache, un frumos minialbum: Ceahlăul, realitatea unui mit.

A scris, desigur, în calitate de istoric, şi alte două cărţi excelente, dedicate unor realităţi bipolare: Realitatea unui mit- Corneliu Zelea Codreanu, apărută la editurile Timpul din Iaşi şi Cetatea Doamnei din Piatra-Neamţ, în 2009, şi Evreii din Moldova de Nord de la primele aşezări până în anul 1938. Cu privire specială asupra judeţului Neamţ, volum apărut şi el prin colaborarea a două edituri, Editura Universitară Bucureşti şi Cetatea Doamnei. Sunt monografii solide, impecabil redactate şi care beneficiază şi de prefeţe sau postfeţe ale unor personalităţi de mare anvergură (academician Dinu C. Giurescu, prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, conf. univ. dr. Silviu Costache, arhim. Iustin Pârvu etc).

Actuala carte are câteva linii de forţă reluate, nuanţat, în diverse capitole:

-definirea Ceahlăului ca fiind muntele sacru al dacilor şi, implicit, al tuturor românilor;

-unicitatea muntelui Ceahlău, fiind singurul munte sfânt din România, având şi hram (doar muntele Athos aflându-se în această onorantă, inedită situaţie);

-Ceahlăul este cel mai literaturizat munte, peste patruzeci la sută din scrierile populare sau culte despre munte fiindu-i direct dedicate;

-Ceahlăul este o sumă impresionantă de realităţi şi irealităţi (legende, mituri, tradiţii, superstiţii, realităţi istorice, sociale, politice, religioase), fiind, într-un balans perfect, în acelaşi timp, sacru şi profan, mit şi istorie.

CULIŢĂ IOAN UŞURELU- Convorbiri esenţiale

Culita-Usurelu-Convorbiri-esentialeÎn Cuvântul înainte la Convorbiri esenţiale, Culiţă Ioan Uşurelu se contrazice cu graţie, modest, afirmând că: Se ştie că o carte de interviuri, deşi este o întreprindere destul de dificilă, nu ridică valoarea de scriitor a autorului.

Evident, urmează imediat o frumoasă şi necesară pledoarie pentru acest gen, dificil de încadrat, pendulând între genul dramatic şi cel epic, trecând prin eseu, jurnal, pamflet şi/sau spovedanie: …într-un interviu, personalitatea intervievată face exact ceea ce nu consideră necesar să facă în volumele pe care le publică: anumite destăinuiri despre sine şi despre modul său de creaţie, despre persoanele cu rol decisiv în evoluţia literară şi socială, în unele cazuri chiar despre rolul nefast al politicului restrictiv…

Culiţă Ioan Uşurelu este unul dintre cei mai periculoşi intervievatori, interlocutorul fiind cucerit de o anumită bonomie a acestuia, de un zâmbet complice, de ochelarii de profesor cu gradaţie de merit şi cu gradul I didactic, cel intervievat trezindu-se din anestezia lilială, abia după ce a mărturisit câteva lucruri teribile, esenţiale despre sine şi ceilalţi. Modest, declarându-se provincial,

Culiţă Uşurelu pare a fi interlocutorul ideal pentru un pahar de vin sau de vorbă. Întrebările sale sunt însă teribile: directe ca un croşeu, subtile ca un upercut, intervievatorul procedând des la eschive şi permiţând şi adversarului aceeaşi atitudine.

Uşurelu nu insistă, nu agresează, dar nu renunţă până când prietenul devenit adversar de ocazie nu se pronunţă în cutare sau cutare chestiune, personală sau colectivă.

Nu încearcă să fie protagonist, mulţumindu-se cu statutul de antagonist, îşi lasă interlocutorul să nareze, să se dezvolte, intervenind rar, corectând doar direcţia naraţiunii. Nu e nici umil, nici arogant, ci partener; stăpâneşte perfect domeniul de definiţie, ştiind despre interlocutor date importante, uneori esenţiale.

Eva Lazea – ÎNTRE DIDAHII ŞI DIDASCALII

Am citit cu mult interes paginile EVEI LAZEA, strânse în volumul VIAŢA-MIRACOL ŞI ÎNTÂLNIRE şi mărturisesc faptul că mi-a venit greu la început să încadrez opera sa într-un gen şi specie convenabile. Jurnal interior, confesiuni, predici, culegere de aforisme, pilde, fabule, eseuri? Toate acestea şi încă ceva pe deasupra. În plus, în prima sa versiune, volumul de „proză” era dublat de un consistent, substanţial volum de poezie de bună calitate, ce tempera însă, tocmai din cauza lirismul intens, elegiac şi meditativ, ceva din fervoarea „didahiilor”.

Deşi pare greu de acceptat, mai ales imagistic, sportiva performantă şi apoi profesoara de educaţie fizică urcă într-un imaginar amvon, dialogând cu cititorii (ascultătorii) săi despre iubire, cuvânt moarte, credinţă, viaţă, speranţă, voinţă, relaţia om-om, artist, frumos, adevăr, adică despre teme şi motive literare, filosofice, estetice şi religioase fundamentale.

Filtrându-şi experienţele personale, picareşti şi pitoreşti, crezând nestrămutat în iubire şi cuvânt, având un exacerbat cult al prieteniei, Eva Lazea impresionează prin discursul său, interesant întotdeauna, aflat la cea mai înaltă tensiune, deopotrivă patetic şi liric.

La început m-au deranjat desele trimiteri ale autoarei, deşi toate erau judicioase, pentru că simţeam că scriitoarea are ea însăşi destulă forţă argumentativă, umor, luciditate şi persuasiune pentru a nu avea nevoie de atâtea „cârje ideologice”, aşa cum un elev silitor simte nevoia să-şi apere punctele de vedere asupra unei opere literare, apelând la citate. În plus mă temeam că aceste citate să nu îndepărteze scrierea de literar, trimiţând-o în non-literar, adică într-un text ştiinţific.

Georgeta Stan Palade – Testamentul privighetorii

Geta-Stan-Palade-TESTAMENTUL-PRIVIGHETORIITestamentul privighetorii e a cincea carte de poezie a Getei Stan Palade. La vechii indieni, cinci însemna Atmanul, cifra faptei. Curios tocmai acest volum e mai puţin incisiv, agresiv decât celelalte, deşi o decantare a lirismului era evidentă chiar şi în penultimul său volum, Mladă romantică. Acum poeta scrie o poezie matură, echilibrată, asigurând misterului un loc în imaginarul său poetic: Nimeni/n-a văzut/curcubeul de iarbă/alunecând/luntre spre cer/ împins/ de cântecul ciocârliilor! (Curcubeu de iarbă). Există deja o nostalgie a analepselor, ceea ce asigură automat lirismul bine temperat şi filtrat: Pe-atunci aveam trup de fiară,/ondină sprinţară, scriam/pe corole de trandafiri japonezi/cocoţată pe acoperişurile de sidef ale lumii/stând de vorbă în fiecare zi/cu privighetorile şi livezile… (Versuri scrise pe acoperişul lumii). Poeta vede nevăzutul, ca toţi adevăraţii poeţi: Ceea ce nu puteţi percepe/cu ochiul/ceremonios avid de cuvinte/sunt harfe albastre de păsări/şi nimic altceva! (De ce vă impacientaţi domnilor?). Din când în când trufia poetică, de poeta vates irumpe: Doamne, / eu îmi scriu poemele fără intermediar!/La ce mi-ar folosi lacrimile licuricilor/răsăriţi mai ales seara în otava de iarbă?) (Fără intermediar)sau: Pasăre Liră/împrumută-mi aripa, numele/ să-l prefac în dulce colind,/roată de aduceri aminte! (Roată de aduceri aminte). Pentru a realiza contrapunctul, poeta poate recurge şi la versuri în maniera lui …Topârceanu: Un brotac/îmbrăcat în frac/vrea/să-ajungă bestie/nu ştiu/pentru care chestie!...(Iscoade) sau Marin Sorescu, Nichita Stănescu: Este adevărat, Doamne,/că până la capătul Tunelului Oranj/ne-ai dat o fărâmă de speranţă /(o luminiţă verzuie abia perceptibilă,/rotundă şi mică moleculă albastră/dintr-un ochi de agrişă!) (Fărâmă de speranţă); Mi-am burduşit geamantanele/cu grijile lumii;/le voi duce-n spinare/din apus//până la Soare Răsare…(Scrisori neexpediate,6); Tunelul Oranj/nu există/în celălalt capăt al Universului/de unde mi se trag pâraiele versului! (Aproape filozofie); Când nu mă aflu la masa de scris/pentru definitivarea operelor mele… incomplete,/am o teamă nebună de Eternitate/mai ceva decât fuga de moarte (Teamă de eternitate); Şi-apoi dar nu cei din urmă/copacii pădurilor legaţi la ochi (Cheia izbânzilor).