Regii Prusiei au purtat şi titlul de mar(k)gravi de Brandenburg până în 1918. Sau: Brandenburg. Şnur sau găitan care se coase în rând   uri paralele, ca podoabă, pe anumite haine, în dreptul butonierelor. Concertele brandenburgice de Johann Sebastian Bach. Land al Germaniei cu opt „reiseregionen”: Havelland, Fläming, Oder-Spree-Dahme, Niedierlausitz, Barnim, Uckermark, Ruppiner land, Prignitz. I se adaugă bineînţeles şi Berlinul, aflat în centru. Stema: un zgripţor (!?!) (vultur?) roşu cu găitane galbene (brandenburguri?) drept epoleţi sau clavicule(!?!)

Sau: Vechi stat din Germania de Nord, a cărui capitală este Berlinul şi care între Pomerania la Nord şi Saxa la sud a fost nucleul Prusiei. Regiune geografică între Elba şi Oder, corespunzând unei părţi din bazinul Havel-ului şi al Spree-ului.

Definiţii ca de dicţionar, incomplete, contradictorii. Oricum, un oraş al jucăriilor, ca şi Nürnberg.

I-am strecurat în palmă o bancnotă, echivalentul unei beri, dar el m-a refuzat politicos, se poate, între noi, artiştii…

(Există o magie, o vrajă a teatrului, aproape inexplicabilă din exterior. În teatru toţi se cred artişti. Nu e vorba de un orgoliu deplasat, ci cred că mai mult de un teribil sentiment de echipă; toţi contribuie la realizarea unui spectacol şi cum un spectacol, concluzia e clară: toţi sunt artişti. Şi poate că, într-un fel, ei (portarul, peruchiera, sufleorul, maşinistul, cortinierul, podarul, sonorizatorul, plasatoarea, maestrul de lumini, tapiţerul, dulgherul, croitorul, magazionerul au dreptate).

Am plecat salutându-l colegial, amical, uşor degajat, aşa cum îşi salută, în armata americană, un sergent major, maiorul.

Primisem o cameră într-un apartament cu trei „piese” – cum zic francezii – , aveam avantajul că eram singur, cred că era vorba şi de o politică înţeleaptă a conducerii teatrului, în loc de garsonieră, o cameră, pentru a ne apropia, a ne împrieteni, pentru a prelungi spiritul de echipă dincolo de clădirea teatrului. Colegii nu erau acasă; nu-i nimic, aveam să-i cunosc mâine sau, dacă nu erau în localitate, în zilele următoare.

Mai mult chiar, un text mediocru poate da, tocmai acestor medieri (sau trădări – mai crud, dar mai exact) un spectacol genial şi invers.”

„Lucrul e valabil şi pentru poezie. O poezie recitată cu talent, chiar dacă e mediocră, poate da iluzia că e extraordinară; o poezie genială, recitată prost (iartă-mi maliţia –cel mai adesea de către autorul care se vrea şi interpret) poate fi anulată.”

„Aparent ai dreptate. Poţi anula o stare poetică oricând, nu şi poezia. Diferenţa dintre o poezie şi un spectacol de teatru e însă esenţială. În timp ce asupra unei poezii poţi reveni oricând, spectacolul de teatru e de fiecare dată un unicat. Fiind unicat, e relativ. Supus prea multor variabile (care nu sunt, în nici un caz, estetice).”

Procedeul e folosit şi în unele filme poliţiste de astăzi: avem crima, uneori şi criminalul, problema pe care trebuie să o rezolvăm este aceea de a demonstra că faptele s-au petrecut aşa şi nu altfel.

În cazul de faţă: avem criminalul, ştim ce va face, avem şi crimele potenţiale, ne interesează dacă Richard va reuşi să le şi făptuiască.

Ultimul vers: „Intraţi în suflet, gânduri: vine Clarence.” este o autoinvitaţie în prima sa parte şi o indicaţie de regie în ultima parte a versului.

Al doilea monolog e, pentru mine (cel puţin (până) acum), cea mai mare pagină de literatură care s-a scris vreodată (sau pe care am citit-o eu):

„Să-mi daţi alt cal! Legaţi-mi rănile!

A doua zi e cea mai grea pentru actorul „ales”: începe fuga după personaj. Ieri personajul era dorit, alintat, iubit, răsfăţat. Astăzi e urât, din aceleaşi motive pentru care era adulat ieri: e prea misterios, prea ascuns, prea dificil, prea … tăcut. Actorul intră în panică: vrea să ştie tot ce s-a scris despre autor, despre piesă, despre spectacol (dacă piesa a mai fost jucată), despre epocă, despre personaj.

Vrea să ştie totul: nimic nu-l mai mulţumeşte. Cronicile (dacă sunt!) sunt prea lapidare; personajul abia dacă e pomenit în câteva rânduri (dacă e pomenit!=; despre autor aflăm doar data şi locul naşterii, câteva titluri (uneori titlul piesei în cauză, ieri declarată genială, nici măcar nu e pomenit printre creaţiile reprezentative şi reprezentate ale Maestrului!), câteva aprecieri generale, care s-ar potrivi oricărui dramaturg („abilitatea naraţiunii dramatice”, „tensiunea dramatică”, „replica ingenioasă”, „personajele bine conturate”, „rezolvarea fericită a finalului”, „finalul deschis”, „scenografia inspirată, sugestivă”, „muzica discretă, dar care potenţează dramatismul situaţiilor din

Eram invitat des la onomastici, dar acceptam rar, din două motive: mă temeam ca nu cumva să mă întrebe vreun „detaliu” vreun părinte şi eu să nu mai ţin minte contextul şi în plus, nu am avut niciodată spiritul de turmă, de gaşcă, de grup, de animal primar care simte nevoia să se grupeze în colonii.

Uneori, foarte rar, însoţeam cuplul la spectacol. Asta numai când exista pericolul real de a fi deconspiraţi sau când la respectivul spectacol (de teatru, de circ, film) putea veni şi vreo cunoştinţă, care apoi să comenteze absenţa mea şi prezenţa altcuiva.

Mă urmăreau şi alţi ochi. Ochiul cu irisul de aur al unei fete din vecini. Colonia în care stăteam nu mai era acum atât de omogenă ca la început. Pe lângă ceferişti şi mineri, în ea locuiau acum şi mici funcţionari, croitori, cizmari, dulgheri, ba chiar şi familia unei moaşe.

Părinţii fetei veniseră de undeva din sud, fata ne povestea de Dunăre, care era uriaşă, atât de mare, că nu-i vezi capătul şi atât de adâncă, încât un brad ar fi fost acoperit cu totul; n-o credeam, bineînţeles, dar fata povestea frumos şi noi o ascultam cu plăcere.

Fata avea ochii de culori diferite (dreptul – căprui, având culoarea albăstrie a cafelei turceşti, iar stângul – galben, ca de pisică). Nu ştiu ce era în inima ei, dar fata căuta să ne convingă de faptul că e fericită aşa (altfel cine s-ar mai uita atâta în ochii mei, sunt mai interesantă aşa, sunt însemnată, am un ochi de aur),

Acum au râs cu toţii, atmosfera s-a destins imediat, cineva a afirmat, galant şi imprudent „copiii rostesc întotdeauna adevărul”, s-a mai glumit, de data asta apropos de afirmaţia ei, apoi toată lumea s-a aşezat la masă, după ce mi-au fost înmânate cadourile.

Ea îmi adusese o cutie de culori în ulei – „am să te pictez” – i-am promis şi ea m-a strâns la piept şi m-a sărutat pe frunte şi pe obraji. După masă m-am culcat, trebuia obligatoriu să dorm două ore după amiaza; de obicei protestam, de data asta am acceptat imediat, spre mirarea mamei, „te-a uitat cam repede, colega”; „nu cred” – i-a răspuns ea şi ea avea dreptate şi nu mama.

…Să ai în oraş o stradă care să se numească Strada Cimitirului – ce şansă!

Nu ştiam nimic despre porţi, credeam că în faţa porţilor grele, de fier, ale cimitirului, toţi aveau o ezitare. Poate şi morţii, numai că pe ei nu-i întreba nimeni. Toţi îşi trăgeau sufletul. Vălmăşag de prosoape albe, imaculate, de lumânări (unele aprinse, altele nu), de colaci şi de mere, de căni mari de sticlă, pline pe jumătate cu apă.

Apoi glasul preotului, cântând sau vorbind sau poate cântând şi vorbind în acelaşi timp, altcineva care îi lua cântul şi vorba şi o ducea mai departe, peste capetele oamenilor; ochii arşi de nesomn, de sarea lacrimilor, de griji a celor îmbrăcaţi în negru, aproape întotdeauna femei; şi din nou plânsul cântat al preotului, apoi un Amin pe care îl rosteau cu toţii în grabă, aproape cu ruşine şi crucile făcute stângaci, un întreg ritual pe care nu îl înţelegeai atunci şi nu îl înţelegi nici acum, caii îmbrăcaţi în negru, un negru tivit cu galben, formând un fel de ochelari în dreptul frunţii,

A doua zi, conturul avea culoarea sângelui. A dat repede cu var pe deasupra. Nimeni nu a observat nimic. Varul se uscase repede, ca sub o răsuflare fierbinte, grăbită. Câinele a fugit de acasă. A doua zi, în vale, l-au ucis oamenii: turbase.

Nu s-a mutat imediat în casa cea nouă. Îi era frică acum: oare moartea e altceva decât un somn mai lung? Dacă avea să adoarmă şi să nu se mai trezească? Sau dacă avea să turbeze, asemeni câinelui?

Au trecut şapte zile de la moartea câinelui. Atunci s-a hotărât. A cerut un pat; el vrea să doarmă în casa cea nouă. Ca şi cum ceilalţi ar fi înţeles ceva, i-au făcut pe plac.