Volumul Biblioteca de sentimente semnată de Radu Cârneci are aparenţa unei automonografii, o carte de autor, de amintiri şi de sentimente.

În realitate volumul este structurat sever şi neutral, în zece capitole, fiind când jurnal confesiv, când cronică (semi)oficială, când un album (chiar ilustrat) de amintiri, când o încercare de „gâlceavă” a poetului cu lumea şi cu el însuşi, când un bildungsroman, când un divan (cu accepţie persană a termenului).

La prima vedere un volum eclectic, destul de generos nu doar cu opera, dar şi cu viaţa autorului. Dar oare viaţa noastră nu e una eclectică? Poate spune cineva că viaţa sa a cuprins numai clipe astrale?

Aşadar un prim merit al cărţii îl constituie tocmai eclectismul ei, prin firescul şi omenescul prezent peste tot, transformând acest volum într-o Carte a Vieţii. (Am încercat acest sentiment doar la Târpeşti, la muzeul lui Nicolae Popa, un muzeu total atipic, dar atât de uman.)

Biblioteca de sentimente nu este o carte despre (alte) cărţi, despre (alte) opere, despre scriitori, nu e nici măcar „un documentar bio-bibliografic ilustrat”, cum se subintitulează.

În esenţă este o carte despre iubire şi despre prietenie. Cartea are desigur şi un protagonist. Dar a comentat cineva tristeţea protagonistului, atunci când acesta s-a rupt brutal de cor?