LUCIAN STROCHI , în EXCLUSIVITATE pentru REALITATEA NEMŢEANĂ

Oana Cătălina Oprişanu: Vă pregătiţi pentru o nouă apariţie editorială. După un volum de povestiri, un roman şi două volume de povestiri, ce urmează?

Lucian Strochi: În primul rând, cele două volume la concep ca pe un triptic, un ciclu al cuvântului. Publicând povestiri, roman, poezie, în mod normal ar trebui să urmeze un volum de critică. Dar „cărţile îşi au destinul lor” şi cred că a venit timpul acestui roman, Cicatricea, care sper să fie în decembrie în librării.

Oana Cătălina Oprişanu: Aveţi în bibliotecă dosare cu materiale în lucru: proză, proză scurtă, teatru, documentar. Este o specie literară care consideraţi că vă reprezintă?

Lucian Strochi: Mă regăsesc în absolut toate scrierile mele, nu mi-a fost ruşine de nici un rând, de nicio pagină scrisă. Consider că tot ce am scris , scriu şi voi scrie se va lega organic într-o operă. Fără a nega cărţile anterioare, le consider un exerciţiu pentru mâna stângă. Importanţa pe care o are Cicatricea este foarte mare.

Oana Cătălina Oprişanu: Cum s-a născut noul roman?

Lucian Strochi: Dintr-o ambiţie şi un moment de criză. Prin anii ’80 eram iritat că literatura românească este cunoscută în străinătate doar prin eseu: Cioran, Eliade. M-am întrebat cine este e vină: Occidentul – care nu se apleacă asupra scrierilor din Est (exceptându-i pe ruşi) sau noi – pentru că nu suntem traduşi sau pentru că nu îi interesăm. Şi atunci mi-am pus întrebarea: ce ar putea interesa un cititor de pe alte meleaguri? Cu ce am putea veni noi, românii? A urmat un răspuns posibil: îi putem interesa cu miturile noastre. Acest răspuns a generat structura cărţii. Am încercat să combin miturile fundamentale ale românilor. Ca în baladă, apar ca personaje Mama şi nouă fraţi: Toma Alimoş, ciobanul din Mioriţa, prâslea, plugarul, poetul, fata… Mi-am pus întrebarea ce mit ar fi suficient de puternic pentru a străbate vertical această carte şi m-am oprit la „mitul eternei reîntoarceri”: fraţii sunt plecaţi în lume, iar Prâslea are misiunea de a-i întoarce acasă. Are loc o călătorie iniţiatică spre moarte. Mezinul ăi găseşte pe toţi, vii, până când ajunge la Poet –plecat în căutarea Cuvântului. Drumul de întoarcere îl face poetul, care ştie că fraţii săi au murit şi de aceea nu mai e interesat decât de legendele şi semnele lor. Romanul încearcă să ofere imagini asupra marilor teme, obsesii ale omenirii –moarte, iubire, destin – şi este intersectat de o metaforă gigantică a naşterii. Mama îşi povesteşte fiecare naştere şi are un gând nebun: acela de a stăpâni cerul prin zodii. Fiecare copil este născut în altă zodie. Şi totuşi, fraţii, deşi foarte diferiţi, au câteva nota comune: toţi au viziunea „pământului străveziu” (înainte de a fi întinat de păcat) şi au nostalgia originilor. De asemenea, fiecare încearcă să scrie o carte. Romanul este rodul muncii unuia sau altuia dintre ei. Eu semnez doar pentru conformitate.