Laurenţiu Ulici este un artist al logicii, fiind un redutabil şahist şi un bridgist de temut (sporturi care disciplinează spiritul, ducându-l la …metodă).

El însuşi personaj de roman, Ulici lansează legende (bio)bibliografice, poate rata cu dezinvoltură orice gen literar, este întotdeauna în miezul faptelor, lucrurilor, nopţilor şi zilelor, călătorind neobosit de la Sighet la Botoşani, de la Piatra-Neamţ la Buzău, de la Bucureşti la Năsăud. Spirit sintetic, criticul are şi geniul formulării unice (de care încă se teme, senioral şi cartezian).

Generos cu adversarii şi exigent cu prietenii, Laurenţiu Ulici ţine dreaptă cumpăna judecăţii, limbii, gândirii, ratând rar şi nesemnificativ.

Primul dintr-o suită de şase volume , Literatura română contemporană, I- Promoţia ’70, se vrea o radiografie exactă, detaliată a promoţiei din care şi el face parte, deşi nu se (auto)caracterizează, cum a făcut-o un G. Călinescu, de pildă.

Volumul e structurat convingător: după o „Introducere” cu rol de „Predoslovie” (cu ticuri şi ofuri de cronicar), urmează o „privire generală” asupra Promoţiei ’70 şi un eseu cvasi-independent  –  „Literatura faţă cu puterea” just şi excelent scris.

Materia propriu-zisă a volumului o constituie prezentarea autorilor pe genuri (Poeţii; Prozatorii; Dramaturgii; Criticii; Istoricii literari; Eseiştii).

La rândul lor, aceste capitole sunt numerotate de la 1 la 5, pe criterii valorice, dar care nu funcţionează întotdeauna. În acest volum îşi găsesc comentată opera şi câţiva scriitori din Neamţ: poetul Emil Nicolae, prozatorul Constantin Munteanu şi criticul Cristian Livescu. (La „Note”, adică la „Bibliografie”, la secţiunea „Poeţi” poate fi întâlnit şi Victor Stan).

În general comentariul este alert, acid, complezent, narativ, folosindu-se adesea „tehnica citatului” (atât de periculoasă, tocmai pentru că e convingătoare pentru toată lumea, mai puţin pentru autorul în cauză”; arareori criticul devine fulminant, „distrugând” un destin literar construit de respectivul condeier uneori cu migală.

Lucian Strochi
(ASACHI, nr.85, 03.1996, p.5)

Aflat acum la a doua carte (Şi toamna uită, Biblioteca Ateneu, 1992), Laurenţiu Tărniceru este un bucolic, lucru rar astăzi, când literatura tinde să devină tot mai mult experiment şi tot mai puţin sentiment.

Curios, bucolismul nu a „prins” în literatura noastră, deşi multă vreme România a fost considerată o ţară „eminamente agrară”.

Sămănătorismul, poporanismul, ortodoxismul gândirist nu au lăsat urme profunde, chiar dacă, pentru a lua doar ultimul curent în discuţie, au fost destui poeţi venerabili care au ilustrat această mişcare literară: Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Nicolae Crainic.

Explicaţia e simplă: românii au şansa/neşansa unei literaturi populare formidabile.

Nota generală a volumului e o seninătate adâncă, de câmpie; prea rar apar accente din Goga: „povara-n maluri moare surd/şi-n osii drumurile plâng”.

Reversul acestei poezii este pictura naivă, ironică a unui Henri Rousseau-Le Douanier, Ivan Generali sau… Petru Vintilă.

Peisajul este citit cu ironie subţire: „visăm anotimpuri, o lume în carte/zăpezile-s calde, toamne nu sunt” sau „ţi-s ochii calzi /toamna târzie / pe gene/ai lira-n privire”.

Autorul se asigură de complicitatea ferestrelor: „o înţeleg ferestrele”, pune „pete de culoare” trădându-se în naivitatea propusă (v. oximoronul „blestem geometric”).

Uneori liricul învinge ironicul şi atunci apar versuri frumoase ca acestea: „mi-s degetele roase /ca lama unor pluguri”.

Ironicul vede lumea pe dos sau o pune în paranteze; perspectiva e inversă: „te privesc dintr-un apus/ cu zboruri de cocori/ şi zdrenţe pe cer/ca un poem/ într-o ramă”.

Viziunea e hâtră, de „cimitir vesel”: „…morţii sunt veseli/dansează-n sclipiri de halouri”; maliţioasă: „Sunt cea mai deshidratată frunză/din Noiembrie”. Când „folclorizează” (v. Fum), Laurenţiu Tărniceru se ridică la înălţimea modelului anonim.

Când oboseşte însă (şi ironia (se) epuizează, nu-i aşa?), autorul devine iremediabil sentimental şi atunci rezultatele discursului liric sunt contradictorii.

Lucian Strochi