Obsesia unităţii pare a fi mitul personal al lui Sorin Mărculescu detectabil în ultima sa carte (Carte singură, editura Cartea Românească”, 1982).

Unitatea e relevabilă atât prin unicitate (titlul cărţii e semnificativ în această privinţă – unicul e unitar şi solidar cu el însuşi, etalonul oricărei măsurători), cât mai ales prin act (nunta) văzut ca proces şi prin rezultatul actului (sâmburele).

Arderea e tot o unitate şi urna nu înseamnă cenuşa, restul şi lestul, ci amprenta (şi ea, bineînţeles, unică).

Această obsesie a unităţii nu poate fi tradusă decât în (prin) cuvânt. Cuvântul e, în acelaşi timp, nuntă, urmă şi sâmbure.

Se pot desface evident şi alte simboluri(nu sunt simbolurile eufemizarea unui mit?): sâmburele este ochiul, iar nunta şi urna, lumina şi întunericul, întreg cosmosul(obţinut prin ritmarea haosului, prin cuvânt, într-un regim diurn sau nocturn).

Carte singură nu este numai realizarea exemplară a ştiutei obsesii mallarméene, cât mai ales o implicită lecţie de poetică, autor şi cititor trecând prin iniţiere de la stadiul de outsider la cel de insider.

Cunoaşterea realităţii în (prin) cuvânt ni se pare a fi sensul ultim, major, al acestei cărţi unice.

Imagistic, cartea e o panoramă spaţio-temporală lipsită de orice prejudecăţi: se întâlnesc aluzii antice, eline sau latine, hieratisme bizantine, ecouri medieval –occidentale, caligrafii nipone sau chineze.

Senzualismul subtil şi baroc al lui Tagore, puritatea lui Dante, savant discursive obsesii purtând marca unor T.S.Eliot, R.M.Rilke, sau chiar Ezra Pound.

Se logodesc aici precizia şi fervoare barbiană cu acea aureolă cu care îşi înconjoară şi patinează cuvintele Blaga.