Legăturile mele cu teatrul trec de vârsta jubileului. Acum cincizeci şi ceva de ani urmăream cu sufletul şi cu genunchii la gură păţaniile unor păpuşi obraznice, gălăgioase şi bătăuşe la Teatrul Vasilache din Petroşani, teatru aflat undeva în apropierea Pieţei Centrale a oraşului. Câţiva ani mai târziu participam la piesa Atrizii la Teatrul de Stat Valea Jiului, în prezenţa autorului, Victor Eftimiu.
Am evocat deja aceste întâlniri care m-au marcat profund, prima pentru că încercam o dezamăgire cumplită, resimţită organic, văzând din balcon, faptul că păpuşile nu erau vii, ci mânuite prin sfori de către oameni, ascunşi în dosul unui placaj, iar a doua pentru că scriitorul Victor Eftimiu mi-a apărut ca un zeu printre oameni; el, bătrânul aflat într-un scaun cu rotile (sau într-un jilţ), purtat ca un senator roman, într-o lectică, spre scenă, la aplauze, de braţe credincioase, ne domina olimpian, ca o statuie vie.
Primele mele proiecte teatrale serioase datează din 1992, atunci când mi-am schiţat un proiect literar amplu. La capitolul Teatru erau trecute următoarele titluri de piese: Acolade, Arcul de triumf, A şaptea pecete, Ceva despre cineva, Cumpăna, Grota vântului, Lamura, Noaptea inorogului, Scurt tratat despre bubaline, Socrate. De scris, am scris până acum doar Arcul de triumf şi Cumpăna. Pe prima, o piesă interesantă, am pierdut-o, deşi ea a ajuns să fie citită de vreo doi-trei secretari literari care au avut despre ea destule cuvinte de laudă; a doua, de asemenea rătăcită, a luat chiar un premiu literar, locul II pe ţară, dar era atât de slabă, încât nu-mi mai amintesc din ea nici măcar o replică…
Paradoxal, deşi nu scriam teatru, eram încurajat să o fac (de către prieteni, evident), apreciindu-mi-se promptitudinea şi incisivitatea unor replici, dar şi o viziune dramatică inedită în celelalte texte (poeme, romane, povestiri). Criticul Constantin Tomşa îmi lua un interviu despre teatru pentru cartea sa Lucian Strochi sau ieşirea din cuvânt, apărută în 2003, din care reproduc câteva fragmente: „Teatrul m-a fascinat dintotdeauna, ca pe fiecare, cred. La urma urmelor, atunci când se joacă singuri de-a mama şi de-a tata, de-a doctorul, de-a baba oarba, de-a teatrul, copiii (aceiaşi!) sunt regizori, scenografi, autori dramatici, actori, ba chiar joacă, aproape simultan, mai multe roluri, îşi dau singuri replici, cu voci schimbate, adecvate personajelor, caracterelor, însufleţesc marionetele, păpuşile, scaunele. Câţi actori profesionişti reuşesc acest lucru? Prima întâlnire cu un teatru profesionist s-a produs la Petroşani (cred că teatrul se numea pe atunci Teatrul de Stat Valea Jiului) şi se afla dincolo de calea ferată. Se juca, dacă nu mă înşel, piesa Atrizii, iar autorul, Victor Eftimiu, venise, într-un scaun cu rotile, să-şi vadă piesa. Era un vultur argintiu, cu o frumuseţe statuară, ne domina pe toţi, părea că pluteşte peste noi, printre noi. Nu mai reţin altceva, nici măcar nu sunt sigur că nu era vorba de Înşiră-te, mărgărite…, dar acea scenă n-am uitat-o şi nu am mai revăzut-o decât mult mai târziu, în Siberiada; acolo însă era vorba de o fetiţă dusă pe umeri de tatăl ei, iar semnificaţia scenei era cu totul alta. Tot o experienţă teatrală e cea povestită de mine undeva, despre trădarea iluziei, despre teatrul de păpuşi şi păpuşarii – deconspiraţi de înălţimea lojei în care mă refugiasem. Prima experienţă de autor dramatic am încercat-o ca student, când am compus o piesă într-un concurs interfacultăţi şi, fiind o piesă originală, se puncta bine. Era şi un juriu din care făceau parte, între alţii, Irina Petrescu şi Virgil Ogăşanu, iar dintre actori îl mai reţin pe regretatul poet gorjean Alin (Artur) Bădiţa. Ideea piesei era următoarea: se organiza o preselecţie pentru un teatru studenţesc, actorii erau nonconformişti (Achile, de exemplu, avea ochelari!), întârziau de la repetiţii (nici nu prea înţelegeau rolul lor) dar motivat, pentru că afară era viaţa şi ei nu înţelegeau de ce trebuie să joace într-o piesă antică; ei care vroiau să joace, în cel mai bun caz, Hamlet, văzut eventual ca Romeo şi Julieta, adică accentuându-se pe latura uşor erotică. Ei vroiau să joace viaţa, cu dramoletele ei, cu ridicolul ei, dar şi cu dramele sau chiar tragediile ei. Piesa a căzut cu succes, în primul rând din cauza protagonistului care, pentru a-şi face curaj, a dat peste cap aproape o jumătate de sticlă de un litru de coniac. Cu ceva tot m-am ales din piesă: am fost selecţionat ca… actor pentru un festival de teatru studenţesc de la Braşov, într-un recital pe versurile lui Zaharia Stancu, în regia studentului Ion Dade Moisescu. Am avut ocazia însă, fiind student la Bucureşti, să urmăresc câţiva regizori, actori şi scenografi extraordinari, apoi am descoperit teatrul lui Eugen Ionesco, teatrul lui Dürrenmatt, teatrul englez al lui John Osborne şi teatrul american gen Tennessy Williams. Shakespeare m-a fascinat dintotdeauna, prin verbul său inegalabil (cred că doar Dante îl egalează), dar scenografia la piesele sale m-a derutat în copilărie, de multe ori crezând că marele Will este un autor de basme. Între Regele Lear şi Sarea în bucate eu nu vedeam diferenţe prea mari. Am scris câteva piese de teatru, Arcul de triumf – în primul rând (cândva mă voi întoarce la ea, sunt sigur). Am mai scris o piesă, Cumpăna, proastă (de aceea a şi fost premiată), dar, ceea ce m-a interesat întotdeauna, a fost nu replica, dialogul propriu-zis, ci volumetria unei piese de teatru, relaţia actor-text-scenografie-costum-lumină-sunet-spectator-autor-regizor (există o singură relaţie, nu mai multe). Revenind însă la piesele de teatru: cred că am replică, suficient umor, e drept, cam livresc, bazat pe paradox şi calambur, cred că pot înscena convingător o situaţie comică sau una dramatică. Mă tem doar de parabolă, de facilitatea ei, de liricizarea textului dramatic, de metaforele care te pot încânta la un moment dat, dar care se uzează repede (uzura morală a metaforei). Îmi doresc apoi ca spectacolul să fie cât mai fidel viziunii mele, ceea ce e aproape imposibil, din cauza orgoliilor şi a lipsei de profesionalism, în cele mai multe situaţii.”
Primele întrebări pe care ni le putem pune în legătură cu prezenţa piesei istorice Apus de soare de Barbu Ştefănescu Delavrancea pe o scenă de teatru profesionist din mileniul III este legată de receptare: Ce mai spune o piesă de acest tip sensibilităţii noastre, în ce măsură naţionalismul şi mitizarea unui personaj (e drept, fabulos) mai convinge un cetăţean care se vrea internaţional/ist, care aşteaptă globalizarea şi Marea Europă?
R: 
(1992)
Personaje: Juriul – 3 membri, Concurent I, Concurent II, Profesorul, Tânăr I, Tânăr II,Tânăr III,Tânăr IV
Când, în urmă cu mai bine de două decenii, un cunoscut actor român, cu apreciate roluri în film, mi-a spus că dragostea lui cea mare rămâne teatrul, că nu se compară filmul cu teatrul, am crezut că fie se alintă, fie că ne dorim întotdeauna ceea ce nu avem.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.