Tag Archives: teatrul tineretului piatra neamt

APUS DE SOARE – LA TEATRUL TINERETULUI

Teatrul-Tineretului-Apus-de-soare-2004Primele întrebări pe care ni le putem pune în legătură cu prezenţa piesei istorice Apus de soare de Barbu Ştefănescu Delavrancea pe o scenă de teatru profesionist din mileniul III este legată de receptare: Ce mai spune o piesă de acest tip sensibilităţii noastre, în ce măsură naţionalismul şi mitizarea unui personaj (e drept, fabulos) mai convinge un cetăţean care se vrea internaţional/ist, care aşteaptă globalizarea şi Marea Europă?

Piesa – prima partea a unei trilogii – a avut mare succes la premieră şi în epocă şi asta din mai multe motive. În primul rând era vorba de carisma autorului, Barbu Şt. Delavrancea fiind cel mai strălucit orator de la începutul secolului al XIX–lea, calitate ce l-a propulsat până în fotoliul de Primar general al Capitalei! În al doilea rând exista o tradiţie a piesei istorice, spectatorul acelor vremi având o ofertă de gen impresionantă: Răzvan şi Vidra, Despot-Vodă, Vlaicu-Vodă (ca să amintim doar biruinţele). În al treilea rând, exista o sete de rotund, de Românie Mare, Transilvania, Moldova de peste Prut, Banatul, Bucovina fiind pe atunci în aşteptare. În fine, drama are un moment astral al ei, celebrul monolog al lui Ştefan, la fel de celebru ca dialogul dintre Mircea şi Baiazid din Scrisoarea III.

Altfel piesa e modestă, nu are fior dramatic, conflictul e aproape inexistent(o statuie nu se poate bate cu umbrele, chiar dacă ele sunt trei), iar pe alocuri e melodramatică, cu accente de…telenovelă (iată-l pe Delavrancea şi precursor!).

În mai mult de jumătate din piesă Ştefan agonizează, se vaită eroic, medicii (străini, desigur) sar ca arşi la fiecare oftat mai convingător al protagonistului…

Şi mai e ceva. lumea noastră s-a cam săturat de discursuri, poate din cauza politicii, poate pentru că se simte găunosul în miezul oricărei fraze, altminteri bine împachetate.

Cât despre patriotism, ce să mai vorbim!

Continue Reading →
Posted on

RADIOGRAFIA UNUI TURNEU

Teatrul-Tineretului-2007„La invitaţia Teatrului Masca, Teatrul Tineretului Piatra-Neamţ a efectuat, în zilele de 22-25 februarie 2007 un turneu la Bucureşti cu spectacolele Angajare de clovn de Matei Vişniec, un spectacol de Louise Dănceanu şi Dacă ăla e cu aia, ai’a lui cu cine-o fi? de Mimi Brănescu, în regia lui Dan Tudor.”

Cam aşa ar suna sec, dar corect, un comunicat de presă.

În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate, cu elemente de senzaţional, cu zâmbete strivite, cu mâini ridicate expresiv a disperare, cu tabieturi ştiute de toată lumea, cu familii regăsite preţ de câteva ore, cu critici prea serioşi la început şi prea destinşi după spectacol, cu o televiziune care vor emite începând cu 5 martie a.c., cu actori înfrăţiţi, cu spectatori formidabili, cu un teatru de mileniu III (ca dotare). Pe scurt, o lume minunată, ca o dulce otravă, pe care e păcat să nu o cunoşti, dar dacă o cunoşti, crează dependenţe.

Se pleacă din curtea teatrului, la nouă dimineaţa imprecis, adică după o ezitare academică de un sfert de ceas. Formula e completă, plus regizorul Sorin Militaru care redevine pentru câteva zile bucureştean. Plecăm primăvara şi ajungem iarna, dar, oricum, la Bucureşti e mai cald decât la Piatra, unde în plus şi ninge.

O oprire de o oră, pentru masa de prânz, undeva pe traseu, se mănâncă bine, numai cârnaţul de Pleşcoi vrea să demonstreze că nu degeaba e marcă înregistrată şi e piperat la propriu. Se traversează tot Bucureştiul şi ajungem la Hotelul Sir, denumire nostalgică şi titlu de nobleţe pe care îl visează toţi actorii, de la Laurence Olivier încoace.

Continue Reading →
Posted on

MOMENT FAST, CU PARFUM DE GLORIE

(ANGAJARE DE CLOVN de Matei Vişniec. Un spectacol de Louise Dănceanu
Premiera: 17 februarie 2007)

Angajare de clovn - Matei VisniecAflat pentru a cincea oară în contact cu publicul pietrean, (după Bine mamă, dar ăştia povestesc în actul doi ce se întâmplă în actul întâi- 1990, au urmat Trei zile cu Maddox şi Ultimul Godot- în 1991 şi Buzunarul cu pâine-1994), dramaturgul Matei Vişniec ne propune, prin intermediul regizoarei Louise Dănceanu (aflată la a şasea montare la Teatrul Tineretului: Bădăranii-1994, Cântăreaţa cheală-1994, Avea două pistoale cu ochi albi şi negri-1995, Volpone-2005, L’amour toujours-2006), cel mai cunoscut şi mai jucat text al său de până acum: ANGAJARE DE CLOVN.

Amintind întrucâtva de Beckett (Aşteptarea este unul din protagoniştii piesei) şi, prin unele stereotipii, de Eugen Ionesco, textul lui Matei Vişniec permite, mai ales în partea a doua a spectacolului, veritabile regaluri actoriceşti.

Nicollo, Filippo şi Peppino formează un triunghi formidabil: trei bărbaţi care cunosc pe rând grandoarea, decăderea, prietenia, invidia, gelozia (artistică), gloria, înfrângerea, se încurajează, se faultează, se recunosc, se ignoră, se detestă, se iubesc, fac parte din aceeaşi echipă, deşi, postul fiind unic, fiecare ar vrea să fie el învingătorul. Personaje bufe, contorsionate, solemne, saltimbanci, gralatori, aretologi, petaurişti, ambulanţi, acrobaţi, bufoni, muzicanţi, histrioni, şarlatani, cântăreţi de monodii, iluzionişti, echilibrişti –tot ce poate da lumea circului, lumea teatrului, lumea ca lume (al doilea triunghi, existenţial) defilează prin faţa noastră, uimindu-ne, făcând să retrăim momentele de început ale artei. Cezar Antal  (Nicollo) mimează inegalabil ploaia, e un fachir intrând într-un paralelipiped pe care îl vezi, deşi… nu există; Victor Giurescu (Filippo) devine, printr-un joc superb al iluziei, un pitic fellinian, dar şi un… varan primejdios, iar Tudor Tăbăcaru (Peppino) moare convingător, de trei ori la rând, ultima dată se pare, definitiv, într-un inspirat joc al vieţii şi al morţii, convingându-ne de efemerul şi eternitatea artei. Mircea Florin jr. este în Totollino (admirabil interpretat!) un personaj-cheie într-un rol aparent episodic. El este legătura dintre afară şi în(l)ăuntru, dintre lumea artei şi cea a concurenţei acerbe pentru supravieţuire, dintre trupurile clovnilor şi costumele lor, cabotin, histrionic, aparent dezinteresat de „problemă”, în realitate posibilul câştigător al unui concurs care, ni se sugerează subtil, n-a mai avut loc (sau al cărui rezultat nu mai contează), pentru că moartea e suprema iniţiere şi suprema consacrare.

Continue Reading →
Posted on