Integrala prozei scurte: URSUL
Ce face timpul din om! M-am întâlnit zilele trecute cu inginerul Adam. Nu-l mai văzesem de peste douăzeci de ani. Când l-am cunoscut, la o cabană forestieră, era în floarea vârstei: destul de înalt, cu părul negru, cu ochi vii, de sălbăticiune, rapid în mişcări şi la vorbă (atunci când vorbea). Dar despre el auzisem însă destule înainte.
Lucruri în general bune (din punctul meu de vedere): că iubeşte oamenii şi animalele, că e amantul pădurii, că e aprig la mânie, neezitând să mai pălmuiască câte un braconier, că le lua armele atunci când îi prindea în pădure, că dădea amenzi zdravene sătenilor, când aceştia scăpau, voit sau nu, vitele la păşunat în luminiş, acolo unde e iarba mai grasă şi mai bună, că se războia mereu cu brigadierii, care mai lăsau de la ei, când era vorba de lemne de foc sau chiar de construcţii, bineînţeles că nu pe gratis, se înţelege; dar, dincolo de toate acestea, nu-i înşela pe oameni la colectare, fie că era vorba de zmeură sau de mure, de ciuperci sau ghindă, de conuri de brad sau mai ştiu eu de ce subprodus al pădurii. Un om drept, care, dacă nu era neapărat iubit, era oricum respectat şi temut, aşa cum trebuie să fie un bun inginer silvic, mai ales dacă e şef de ocol.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.