Mina împlinea în curând şaptesprezece ani. Şi când i-a spus  maică-sii ce vrea, aceasta a lăsat capul în jos sub povara unei priviri parcă uimite, parcă hotărâte, sigur albastre. I-a promis rochia, dar să rămână o taină a lor, că dacă află taică-su le omoară pe amândouă. Lux le trebuie lor acum? Invitaţia la ziua lui, a lui Eugen, băiatul doctorului Stifter adică, era valabilă peste trei săptămâni. Aşa că Lucreţia s-a dus, chiar de a doua zi, la madam Margot, să-i dea lucruri la spălat. Madam Margot o cunoştea, ştia că e curată, că spală repede şi mai ales bine şi a acceptat. Şi Lucreţia a reuşit să dea gata un munte de rufe. Rămânea un mister cum de reuşeau să fie atât de murdare, când se ştia că familia doctorului nu îmbracă de două ori aceeaşi cămaşă sau bluză. Dar, până la urmă, Lucreţia a reuşit să-şi ţină promisiunea. A luat-o pe Mina de mână, s-au oprit îndelung la galantare şi s-au decis în favoarea unei rochii albe, cu tăietură simplă, foarte scumpă, dar, într-adevăr, frumoasă. Au luat-o şi au ascuns-o la Lisaveta, o vecină. Cum-necum, Petre a aflat de rochie. S-a dus el singur la Lisaveta, a cerut rochia şi Lisaveta, de frică, i-a dat-o. A luat-o cu grijă, împăturită frumos pe braţ şi aşa a intrat în casă. Cele două s-au făcut mai albe ca rochia. Şi când Lucreţia i-a înţeles gândul, nu degeaba şi-l ştia de bărbat de douăzeci de ani, i-a întins în tăcere, ca într-o rugăciune, degetele înflorite în muguri sângerii.

„Cu astea am făcut-o; e prima ei rochie .”

Scrisoarea Lenei m-a înfuriat teribil. Nu ştiu exact de ce; era în fond o spovedanie naivă, puţin stângace, dar sinceră:

„Sunt iremediabil îndrăgostită. Cred că mă înţelegi…”

Ce să înţelegi? Confesiunile au întotdeauna ceva vulgar în ele. Nimic mai monstruos decât o spovedanie repetată. Şi, iată, a treia scrisoare, într-o singură săptămână. N-o interesează dacă îi răspund sau nu. E sinceră… dar… cine are nevoia de sinceritatea cuiva?! De fapt, nu mă deranjează atât rândurile ei, ci faptul că am crezut-o altfel. Orgoliu? Gelozie? Îmi ţine acum o teorie feministă:

Primul caz ar fi putut trece neobservat, dacă nu i s-ar fi adăugat, în timp, alte opt. Să recapitulăm datele: la 23 aprilie 1972, Eleonor Bloom din Baker (Oregon) intră în baie, în jurul orei şase după-amiaza. Soţul ei, David, privea un film la televizor. Intrigat de faptul că soţia nu dă drumul robinetelor cu apă caldă la maximum – aşa îi plăcea ei – declară soţul – îşi întreabă soţia dacă totul este în regulă. Neprimind niciun răspuns, întredeschide uşa băii. Soţia dispăruse. Observă însă în baie câteva amănunte interesante: apa din cadă („de-o palmă  – aşa o lăsasem eu – să nu se depună praf pe emailul căzii”) avea temperatura de 58^o C („lucru nemaiîntâlnit – niciodată temperatura nu a depăşit 45^o C ”); la câţiva centimetri de cadă, un pumn de cenuşă („aş fi jurat că dimineaţă nu era acolo”) şi trei resturi de unghii („nu aveau ce căuta acolo – soţia era maniacă în privinţa curăţeniei”). David nu-şi poate explica dispariţia soţiei, deşi nu exclude posibilitatea ca ea să fi ieşit neobservată în oraş. („Oricum, mi-ar fi spus sau ar fi făcut măcar o aluzie…”). Poliţia îl  arestează pe David, acuzându-l de omucidere. Eliberat definitiv peste treizeci de zile, David obţine divorţul la 19 decembrie 1980, odată cu acceptarea „de jure” a decesului Eleonorei.

Al doilea caz: Jane Hussfield din Sheridan (Wyoming). Mike Thomson, logodnicul ei, îi telefonează la ora 18 şi 15. Jane îi fixează o întâlnire la ora 21. Mike o aşteaptă la locul convenit până la ora 2. În câteva rânduri îi dă telefon. Nu răspunde, de fiecare dată, nimeni. Având şi el cheile de la apartament, Mike intră în locuinţa logodnicei sale şi o aşteaptă toată noaptea. („Eram curios să văd ce explicaţie avea să îmi dea”). Mike remarcă o pată maronie pe mochetă şi câteva grăuncioare de cenuşă. („Iniţial am crezut să sunt din tavan; tavanul era proaspăt zugrăvit şi am auzit că varul „împuşcă” ”). Jane Hussfield nu s-a căsătorit niciodată cu Mike Thomson.

Şi atunci înţelese. Era simplu, îmi fac meseria, dar nu întotdeauna trebuie să îţi faci meseria, mai ales când ea interesează şi pe alţii, întotdeauna interesează şi pe alţii şi atunci concluziile faptelor, faptele înseşi adică, pot fi inutile sau periculoase, depinde pentru cine, nu fusese chemat, venirea lui aici era o eroare, regretată, nu regretabilă, nu se ajunsese până acolo, aşa că, de bine, de rău,    să-şi facă meseria doar pentru el, nu interesa pe nimeni rezultatele, mai ales că puteau fi interpretabile şi nu numai strict profesional, cu alte cuvinte să-şi ia doar salariul, doar pentru asta lucrează şi, eventual, prima anuală ce i se cuvenea, e drept că era angajat de stat, tocmai aici era buba, că era angajat de stat.

De fapt, era aici o lucrătură, ceruseră, finanţaseră, insistaseră să fie angajat un medic specialist, de profil. Venise el, se gândise că va găsi aici suficient material pentru mai târziu, pentru „teză”, fapte adică, dovezi decisive. Aparatura era neaşteptat de bună şi primele rezultate îl încântaseră, uita atunci pe cine avea dincolo, îl încânta boala şi nu bolnavul, bolnavul nu exista de fapt, era un număr înscris cu grijă pe radiografie. Radiografiile semănau uluitor, în toate era prezentă boala, în diferite stadii, dar, oricum, prezentă.

Era bătrână. Cât avea să trăiască? Întrebarea nu era pusă nimănui. Adevăratele întrebări nu se pun nimănui. Poate nici nu era o întrebare: o constatare, cel mult. Ochii bătrânei aveau o culoare ciudată. Sau poate culori, reflexe neobişnuite: căprui când îi priveai din faţă – un căprui veninos, deşi nu avea pic de galben în el – mai degrabă un roşu stropit cu pete minuscule, dibaci ascunse; verzi – un verde blând, tonic – alteori; când îi priveai din profil, căutătura era cenuşie; rar, numai în momente de supremă şi cabotină uitare, ca aceasta, albastră. Atunci nu privea pe nimeni. Se apleca, mai greu decât putea de fapt, ducea chiar, teatral şi totuşi stângaci, mâna dreaptă la spate, în dreptul şalelor, de parcă ar fi căutat să aline o durere veche, brusc reactivată la vederea cortegiului funerar. Cu cealaltă mână înhăţa taburetul, gestul acesta contrazicea violent pretinsa ei imobilitate şi, conştientă de trădarea ei, după ce mai arunca o privire în jur, de parcă ar fi vrut să verifice ceva sau să se asigure de ceva, împingea portiţa şi intra, şchiopătând, în casă. Aici se înviora brusc, lăsa grăbită scaunul lângă uşă şi se îndrepta spre fereastră. Perdeaua tremura uşor, bătrâna îi transmitea tremurul ei, teama ei: „oare nu cumva dricul se pusese iar în mişcare?”

Nu se întâmplase niciodată asta şi totuşi, de fiecare dată, inexplicabil, era sigură că acum avea să se întâmple.

…prietenului Ion Strătilă

Cel care intrase în sala de concurs, puţin după ce acesta începuse,  nu  părea  să  fie  un  spectator  obişnuit, cuminte, gata    să-şi noteze poziţia din diagrama de pe uriaşa tablă de şah instalată chiar la intrare şi apoi să asculte docil explicaţiile comentatorului, mai mult sau mai puţin improvizat, mai mult sau mai puţin competent.

Hotărârea cu care cerceta mesele de concurs, ca şi dorinţa vie, febrilă, ce i se citea pe faţă, aceea de a juca efectiv o partidă, te-ar fi îndemnat să crezi că e fie un concurent întârziat, fie un „împătimit” al acestui sport.

„O ţigară.”

Asistenta o avea deja pregătită; mi-o strecură (ăsta e cuvântul) printre buze… După operaţie, fumam întotdeauna. Nu mult, o jumătate de ţigară. Cu mâinile ridicate. Ca şi cum aş fi vrut ca mănuşile dezinfectate şi ude să se usuce mai repede. Numai că acum erau pline de sânge. Lăsam ţigara să se stingă. O sugrumam muşcând-o cu buzele, dacă se încăpăţâna să ardă mai departe. Nu vroiam mai mult: atât, câteva fumuri. O jumătate de ţigară. Apoi brusc, trezit dintr-un gând, îmi scoteam cu gesturi energice mănuşile. Mă spălam îndelung. Şi asta făcea parte din ritual. Îmi priveam faţa în oglindă. De fiecare dată mă găseam străin. Credeam despre mine că am un chip destins, o expresie neutră, dacă nu binevoitoare. Când mă priveam în oglindă, nu mă recunoşteam: un chip sever, cu ochi metalici, de culoarea fontei proaspăt ruptă, cu părul de la tâmple sârmos şi cenuşiu, de oţel. Bărbia era mai energică, buzele mai subţiri.

M-am aşezat în fotoliu. Catifeaua verde mă primi imediat, cedând atât cât să mă simt bine.

„Nu mâinile chirurgilor obosesc, ci picioarele”– îmi spusese un mare chirurg, profesorul meu de acum două decenii.

„…şi ochii”– aş putea adăuga eu acum.

„De ce?”

Într-adevăr: de ce? Ce puteai să-i răspunzi? Îi privi ochii (albaştri – odinioară îi găsise adânci; acum îi vedea opaci, strălucitori, dar inexpresivi) acoperiţi de un abur de spaimă. Era în acea stare de iritare în care găseşti replică la orice cuvânt, gest, gând al adversarului. „Ne cunoaştem de atâta timp.” „Nu e un argument. Sau poate că este, numai că e în favoarea mea; ne ştiam prea bine, îţi ştiu fiecare rotunjime a corpului, fiecare fir de păr, fiecare por. Parcă te-aş fi privit printr-o lupă. Nu-mi mai spui nimic.” „Ne-am obişnuit unul cu celălalt.” „Exact: precizie, intrare în ritm, mecanică simplă, pârghie, scripete, plan înclinat.” „Ce pot face acum pentru tine?” „Nimic. Nu poţi face nimic nici pentru tine.” „Am fi putut avea un copil.” „Ar fi fost inutil…acum.” „N-am crezut niciodată în cuvinte, totuşi te blestem. N-o cunosc, bănuiesc că e foarte tânără, foarte frumoasă. Nu-ţi doresc decât s-o pierzi. Nu dintr-o dată. Încetul cu încetul. Cu fiecare cuvânt pe care-l spui. S-o arzi cu privirea cum arde o flacără lumânarea…” „Aproape poetic: Mulţumesc.” „Te vei întoarce la mine. Numai că atunci va fi prea târziu. La revedere.” „E nebună. Nu cred că urăşte ceva, pe cineva. N-are destulă putere pentru asta. A vrut totuşi să se descarce. A ameninţat, m-a ameninţat, a ameninţat-o. Am uitat că peste o oră trebuie să vină…”

„Uf, ce cald e la tine. Pot să mă dezbrac? ” „Bineînţeles.” „Ştii, am observat o licărire ciudată în ochii tăi. Ai vreun gând mai ciudat pentru seara asta? Sunt veselă, mulţumită, dacă nu mi-ar fi puţin teamă de cuvinte, aş spune chiar fericită. Nu înţeleg însă de ce eşti atât de morocănos? N-ai vrut să vin? Doar tu m-ai chemat. Dacă vrei, pot să plec. Vin mâine seară sau… când spui tu.” „Nu, nu despre asta e vorba.” „Atunci despre ce…? Ai o surpriză pentru mine? Cum îţi strălucesc ochii… Ai chef de joacă. Mi-ai cumpărat ceva…? Ce? hai, spune-mi… nu mă mai fierbe atâta. ”

Totul a început cu acest gând, nici el prea clar, dar revenind, insistent, sâcâitor, asemeni unei muşte pe o rană. Să fie deci zborul nu evoluţia noastră spre înalt, spre ascensional, nevoia de puritate, de materializare, ci, dimpotrivă, involuţia noastră?

Stăteam pe plaja fierbinte, pe spate, cu ochi închişi şi ascultam ţipătul pescăruşilor. Imprevizibil, întotdeauna. Atât de scurt, încât nu-l puteai imita. O silabă, atât. Am deschis pentru o clipă ochii. Soarele m-a fulgerat. Alb, apoi albastru. Într-un ocean roşu. Psihedelic. A urcat spre rădăcina nasului. Apoi s-a aşezat undeva în mijlocul frunţii. Gaura unui glonţ tras de un trăgător de elită. Plutind în acest ocean roşu, nu de sânge, sângele e o altă realitate, asemeni vinului, roşul unui lichid filtrat prin eter, aflat între două straturi incolore de gaz, gaz inert şi perfect, un roşu irizat care se incendia, frângându-se, nu ca un vreasc de brad în jar, ci lent, dar implacabil, un roşu spre portocaliu, de râşcov proaspăt rupt, o imagine dintr-un tablou straniu, un elogiu adus ochiului pineal, o nuntă încercând să unească principiile fundamentale – masculinul şi femininul – ochiul pineal pe care încerca zadarnic să-l astupe, – dopul era redus la doar două dimensiuni -, discul albastru al soarelui. Mi-am schimbat poziţia, pe burtă şi am simţit nevoia să fac loc coastelor în nisip, aşa că am unduit stângaci, picioarele s-au zbătut caraghios o clipă în aer, m-am târât, m-am închipuit pentru o clipă acea stranie vietate, anguis fragilis, şarpele de sticlă, singura şopârlă fără picioare de pe la noi, din o sută de oameni chestionaţi, o sută îţi vor spune că e şarpe şi totuşi e şopârlă, legenda spune că dacă-i dai drumul de la un metru înălţime, se va sparge, am prins una, dar n-am avut curiozitatea să verific legenda, s-ar fi putut să fie adevărat, de unde această voluptate, dureroasă, dar abia înfrânată, de a mă târî, din nou gândul întorcându-se spre mine, spirală necruţătoare, să fie spirala o engramă psihologică a omului, omul fiind un mezocosmos şi atunci…