Rătăciri, a doua carte a domnului Vasile Checheriţă, pendulează între a fi jurnal şi bieldungsroman. Rătăcirile nu sunt – aşa cum ar putea crede unii – abateri de la un drum prestabilit, ci o plimbare à la J.J. Rousseau.

Există, prin urmare, destule texte cultivând o poezie de notaţie, „peisaje” cu destule virtuţi sinestezice şi probând un acut simţ al observaţiei: în odaia de poveste/ a bunicii mele/simţeam aerul de mănăstire/ al unei chilii (odaia bunicii), p.31 sau: locurile dragi/copilăriei mele/par schimbate radical/aici mi se pare/era moara/aici cazanul de ţuică/iar aici stătea moş costică//cooperativa satului/este în acelaşi loc/ aproape dărâmată/şi mult mai mică/dar şi şcoala parcă a intrat la apă//uliţa centrală/ce şerpuieşte printre case/ pare o cale miniaturizată/ca într-un joc de copii/şi nici veselia de altădată/ nu mai e aceeaşi/…/doar la cimitir/s-a pus o nouă poartă/care stă tot timpul deschisă/ şi ne aşteaptă (după cincizeci de ani), pp.38-39.