DONATORII DE SUFLETE (22)

În ultimul an de studii se mai adăugau pagini, date, noutăți despre noțiunea de virtute, trăsăturile virtuții în antichitate, specificul virtuții în creștinism, ființa și unitatea virtuților creștin, virtuțile cardinale, virtuțile teologice, răul fizic și răul moral, noțiunea de păcat, unitatea și indisolubilitatea familiei, castitatea iubirii conjugale sau fidelitatea iubirii statornice.

Pe alt plan, se învăța despre Învățătura Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți față de avort și contracepție, despre embrion și sufletul personal, despre combaterea eutanasiei și a sinuciderii în lumina Sfintei Scripturi, problemele sterilității, legislația din țara noastră referitoare la prelevarea și transplantul de țesuturi și organe, despre relația ascendentă   păcat   – patimă, despre principalele clasificări didactice ale păcatelor, despre vindecarea prin Sfintele taine, despre post și rugăciune în eficacitatea lor tămăduitoare, despre Pocăință  – „cale a Împărăției”.

DONATORII DE SUFLETE (21)

De fapt, acum nu se mai iubeau două trupuri, ci două suflete întruchipate.

– Cum mă vezi? – l-a întrebat ea, într-un moment de lungă destindere.

– Ești prea frumoasă. Curgi, așa cum curge un izvor sau o cascadă. Privirea mea nu găsește, întâlnindu-te, nicio opreliște. Ești perfectă. Și totuși vie. Iar eu mă simt un val, o undă care încearcă să se potrivească cu undele trupului tău, ale sufletului tău. Atunci când intrăm în ritm, în același ritm, cred că am atins infinitul, suntem un sunet perfect, nod și ventră.

DONATORII DE SUFLETE (20)

Părintele îi adusese câteva albume de artă. Unul reprezenta imagini cu statui antice grecești și latine. Alt volum era o ediție ilustrată cu miturile Greciei antice, în două volume: Zeii și Eroii. Primise și o Enciclopedie a Picturii Renascentiste, cu text firav, dar cu foarte multe ilustrații color.

Remarcă un lucru: foarte multe imagini erau cu femei goale, dezbrăcate complet sau cu puține veșminte pe ele. Privi cu interes de această dată nudurile, statuile realiste, le admiră picioarele, coapsele, sânii, brațele și desigur chipurile. Și-o imagină pe Ștefana ca fiind una dintre zeițe sau o eroină. Sau o statuie reprezentând o divinitate. Sau, pur și simplu, dragostea.

DONATORII DE SUFLETE (19)

Profesorul Matei s-a oprit în dreptul lui, a clătinat din cap, a reproș, fără să spună totuși ceva și a apăsat ușor, cu degetul arătător, spinarea animalului. Curios, spinarea a devenit elastică, vie și, cu încă două mângâieri ale profesorului, bivolul păru viu.

Atunci și-a dat seama Ștefan că munca nu e totul, că mai este și talentul și de atunci profesorul Matei a fost idolul său.

Peste ani, avea să afle și motivul pentru care profesorul bea.

Fusese celebru la vremea lui, era un tânăr mai mult decât promițător, primise chiar comenzi importante, de stat.

Făcuse pentru un scuar din centrul unui oraș statuia unui gigant.

DONATORII DE SUFLETE (18)

Ștefan înțelegea de ce un bătrân călugăr spuse odată corului: „Un preot bun trebuie să aibă suflet, să știe să citească sufletele, dar mai ales cuvintele și sunetele muzicii.”

Natura îi dăruise o voce frumoasă, de bariton și mulți credeau că va părăsi școala, biserica, pentru o carieră muzicală, ca solist desigur.

DONATORII DE SUFLETE (17)

Preotul este o carte imensă, în care se adună toate cele trebuincioase trupului și sufletului și câte și mai câte, căci lumea este o permanentă curgere, fără început și fără sfârșit și nimeni nu le știe pe toate, dar, oricum, preotul știe mai multe lucruri decât ceilalți oameni…”

DONATORII DE SUFLETE (16)

Examenele au fost destul de ușoare. S-a descurcat bine la toate obiectele, doar la matematică a avut un mic ghinion, uitase cum se rezolvă fracțiile periodice. Nu a terminat primul, din cauza numelui. Avusese aceeași medie cu primul, dar pe acela îl chema Bartolomeu și, la egalitate de medie, elevii erau puși în ordine alfabetică.

Își luase acum capacitatea, putea să dea examenul de admitere la seminarul teologic, visul lui și al Părintelui, de ani de zile.

La admitere erau numai patru obiecte: limba și literatura română, matematica, istoria și o limbă străină.

DONATORII DE SUFLETE (15)

Copiii nu prea știau cum să se poarte cu Ștefan. Vedeau că e vizitat mereu de un Preot care era și nu era tatăl său, Ștefan îi spunea Părinte, dar asta nu spunea nimic, Preotului i se mai spune și Părinte chiar de către oamenii mari, bănuiau că e protejat de profesori, de preoți, de călugări, dar nu aveau nicio dovadă. Mai mult, când cineva nu știa să răspundă la o întrebare, toți ochii se îndreptau spre el. El era salvarea, răspundea și lucrurile puteau merge mai departe, ceilalți putând răsufla ușurați. Nu îl iubeau, dar îl respectau. Doar la sport, redevenea copil, se comporta ca toți ceilalți. Și la muzică, unde doi colegi aveau voci mai bune.

DONATORII DE SUFLETE (14)

Lucian Strochi - aforismeA doua povestire era și mai interesantă și îl mira maturitatea acestor copii. Lucrurile se puteau explica însă fără prea mare greutate. Copiii erau normali, dar trecuseră prin experiențe dureroase, dure, pe care un copil obișnuit, cu părinți, crescut acasă, cu frați și surori, cu bunici, le întâlnește mai rar sau chiar deloc:

 

    CARTEA VRĂJITĂ

Când aveam vreo şapte ani, am descoperit în podul casei o comoară adevărată: o ladă cu cărţi ale tatălui meu, de pe vremea când fusese elev. Am scotocit curios şi nerăbdător prin ladă şi am ales mai ales cărţile cu poze, pentru că, credeam eu, acestea se citeau mai uşor.

Am găsit însă şi o carte ciudată, care nu avea rânduri, ca celelalte cărţi, ci doar cuvinte răzleţe. Am crezut la început că fusese tipărită greşit, dar am renunţat repede la acest gând. Cartea era destul de nouă, era cartonată şi, oricum, era pusă alături de celelalte cărţi.

Am ales o carte cu poze cu animale şi am coborât.

Am citit cartea aleasă, dar gândurile mele au rămas acolo, în pod, la cartea aceea fără rânduri, pe care o socoteam, cu cât mă gândeam mai mult, o carte vrăjită. Nu ştiu de ce credeam că e o carte vrăjită, dar simţeam că aşa trebuia să fie.

Am urcat a doua zi în pod pe furiş, nu voiam să împart cu nimeni taina mea şi am căutat cartea. Era acolo, dar parcă avea şi mai puţine cuvinte, abia câteva pe o pagină întreagă. Am vorbit cu cartea, am întrebat-o ce i s-a întâmplat, dar cartea nu mi-a răspuns.

Am ales altă carte, tot cu poze, de data asta cu plante, am coborât şi m-am retras într-un colţ pe care îl socoteam numai al meu.

Dar cartea aleasă mă plictisi repede, căci gândurile mele erau numai la cartea vrăjită din pod.

Am aşteptat cu nerăbdare să se lumineze de ziuă, ca tata să plece la serviciu şi eu să mă pot duce nestingherit în pod, fără să mă întrebe cineva ce caut eu acolo.

Acum cartea avea şi mai puţine cuvinte, aproape jumătate din câte fuseseră ieri, şi în plus era umedă, jilavă. M-am gândit că acoperişul podului era spart şi că peste noapte plouase, dar nu era adevărat nimic, acoperişul era întreg, iar noaptea fusese senină, cu cerul plin de stele. M-am hotărât să-i vorbesc mai mult, am rugat-o să-mi spună ce se petrece cu ea, dacă nu cumva a plâns. Nu  mi-a răspuns nici de această dată, aşa că am coborât în casă plin de gânduri grele. Am fost tăcut toată seara, spre mirarea tatei şi a bunicii.

N-am prea dormit noaptea, gândindu-mă mereu la cartea mea. Simţeam că e vrăjită şi  n-aş fi vrut s-o împart cu nimeni.

A doua zi era duminică, aşa că tata rămânea acasă. Nu voiam să-i spun că mă urc în pod, aşa că m-am prefăcut nepăsător şi am spus că mă duc să mă joc. Tata a înclinat din cap, „da, du-te”, aşa că eu n-am mai aşteptat altceva şi, ieşind afară, m-am strecurat, ca un fur, în pod. Am pus mâna pe carte şi am simţit că  m-a curentat, de parcă mii de furnici mi s-au strecurat deodată sub piele. Am ştiut atunci că, dacă îi voi vorbi, de data asta cartea îmi va răspunde.

Am întrebat-o dacă e o carte vrăjită şi mi-a răspuns că da.

Nu prea avea chef de vorbă şi nu înţelegeam de ce. Când eşti singur, ai vrea să stai mereu de vorbă cu cineva.

Am întrebat-o apoi de ce îşi pierde cuvintele şi mi-a şoptit că nu-şi pierde cuvintele, ci le dăruieşte. Cui? Cui are nevoie de ele. Dacă un om e bolnav, din carte se desprinde cuvântul sănătate; dacă e trist, cuvântul vesel, sau bucuros. Şi aşa mai departe.

Oamenii nici nu ştiu că ea îi ajută, că au găsit în carte cuvintele de care au avut nevoie.

Am înţeles atunci două lucruri: că, în curând, cartea îşi va pierde toate cuvintele şi atunci va muri, căci o carte vie trebuie să aibă cuvinte, altfel nu e carte, şi că acea străfulgerare dureroasă pe care o simţisem era un cuvânt din carte care intrase în mine.

Dar care era acel cuvânt? Să fi fost cuvântul înţelepciune? Am întrebat cartea, dar ea nu mi-a mai răspuns. Vorbind cu mine îşi pierduse ultimele cuvinte. Murise, cu alte cuvinte.

Am strâns-o puternic la piept, aş fi vrut să-i dau eu viaţă, chiar dacă pentru asta aş fi pierdut-o pe a mea.

Am coborât aproape plângând din pod, strângând la piept foile albe de hârtie. Tata m-a întrebat de ce sunt trist şi că ce fac cu acele foi de hârtie. Nu i-am răspuns. Să-i spun că întâlnisem în pod o carte vrăjită, care murise în mâinile mele, vorbindu-mi? Cum să mă creadă? Cine putea să creadă aşa ceva?

Am ascuns, mângâindu-i paginile, cartea. O noapte întreagă m-am gândit ce să fac cu ea. Apoi m-am gândit că sunt şi eu om, că ea, cartea îi ajutase pe oameni şi oamenii nici nu ştiuseră acest lucru.

Aşa că m-am hotărât să aduc din nou la viaţă cartea. Cum?

Scriind-o din nou. Cu alte cuvinte, dar poate că, scriind mereu, cartea mea vrăjită îşi va găsi singură cuvintele cele dintâi, cuvintele cărţii care fusese. Am scris sute, mii de pagini. Cartea nu s-a trezit încă la viaţă, deși în paginile ei au început să se adune cuvinte. Sper că până la urmă voi scrie şi cuvintele care îi lipsesc. Dacă nu, se va găsi altcineva care să o facă.

Vă spun toate acestea cu teamă, gândindu-mă că poate cartea vorbise numai cu mine, că fusese vrăjită numai pentru mine. 

Aşa că m-am gândit să vă spun despre ea şi să vă rog să scrieţi cât mai multe rânduri, poate se vor potrivi cândva cuvintele lipsă.

Până atunci eu continui să-mi scriu, cu teamă şi  speranţă, rândurile…

…Dar erau și alte lucruri, naive, dar pline de farmec. În general erau de la cei de la primară.

Iată ce credeau de pildă, copiii de 8 – 10 ani despre suflet, despre sfinți, biserică, Dumnezeu și oameni:

„Dumnezeu se înțelege mai ușor cu copiii mici, căci cei mici au un suflet mai încăpător. La oamenii mari e înghesuială de rele, că nici n-ai unde să stai.” 

„Călugării nu sunt așa de vorbăreți, pentru că, dacă îl lasă pe Dumnezeu să le vorbească toată ziua, ei s-au obișnuit să tacă mult, ca să-L asculte, că nu pot să-L întrerupă tocmai pe Dumnezeu.”

„Biserica nu iubește plăcerea, că plăcerea îți aduce să spui mereu că mai vrei,  pe când mulțumirea îți aduce să spui că-ți ajunge.”

„Îngerii nu ne spun cum e în Rai, de unde sunt ei, căci atunci când mori e ca un fel de ziua ta și primești cadou Raiul și ei nu pot spune dinainte  cum arată cadoul pe care îl primești pentru că se strică ziua.”

„Nu trebuie să stai cu păcatul în tine, trebuie să mergi la spovedit, ca păcatul din tine să nu facă pui de păcați.”

„Preoții vin în casele oamenilor de Paști și de Crăciun ca să sfințească toate camerele, că le curăță cu agheasmă care e un detergent foarte bun împotriva dracilor.”

„Cei care nu-l găsesc pe Dumnezeu sunt cei care îl caută din interes.”

„Altarul e partea din biserică unde preotul vorbește între patru ochi cu Dumnezeu.”

„Unii oameni nu putrezesc după ce mor, pentru că trupurile au fost băgate în pământ cu cerul în ei.”

„Sfinții au aureola rotundă și nu pătrată, ca sa nu facă vreun rău, nici măcar din greșeală – că poate cine știe, când se ridică la cer, să nu înțepe cu vreun colț o pasăre în zbor.”

„Oamenii care cred în Dumnezeu se dezvoltă mai repede decât ceilalți oameni, pentru că ei ajung să-și dezvolte esențialul.”

„Ne dăm seama că Dumnezeu îi iubește pe oameni la fel, că dacă  te desparți de El și mai târziu te întorci la El, nu ține supărare și te ajută la fel ca și pe cei care au fost tot timpul cu el.”

„Inima bate, bate până se stinge, că inima este ca lumânarea și, dacă tu crezi în Dumnezeu, El ți-o aprinde din nou în cer.”

„Dacă cineva ar insista la  ușa mea să-mi schimb religia, aș zice că nu pot, pentru că ar fi ca și când mi-ar cere să-mi schimb părinții.”

„Sufletul e mai ușor ca aerul, dar poate fi mai greu ca pământul, dacă e atins de păcate.”

„Și pietrele au suflet, numai că ele au suflet de piatră.”

„Sufletul e de culoare albastră, dar e atât de albastră, că devine străvezie”.

„Vorba lui Dumnezeu e în toate limbile și o înțeleg toți oamenii.”

„Agheasma e un acid, dar care arde numai sufletul dracilor.”

„Păcatul nu se șterge cu radiera.”

„Lumina e în ochii lui Dumnezeu. În ochii Diavolului e văpaie.”

„Biserica este un hotel al sufletelor: dar are o singură cameră cu paturi suprapuse, ca la o cabană la munte.”

Lucian Strochi

DONATORII DE SUFLETE (13)

Ștefan a trecut și prin multe experiențe incredibile care l-au marcat pe viață.

O primă experiență a avut-o atunci când un coleg a fost cuprins subit de convulsii.

S-a prăbușit fulgerat la pământ, pe spate, cu gura plină de sânge. Făcea spume la gură, iar tot corpul și mai ales picioarele fuseseră cuprinse de un tremur grozav. Parcă ar fi fost pus la un curent electric puternic.

Nu a durat prea mult totul, dar întâmplarea i s-a decupat perfect în minte și luni de zile a visat-o, de parcă ar fi văzut, de sute de ori, același film. Un film fără început și fără sfârșit.