Ochii ei erau închiși, dar realiză că i se propune un joc, să-i deschidă el ochii cu sărutări, se vedea cum irisul se joacă pe sub pleoapele strânse, un pic cam tare, așa cum fac copiii când vor să-i facă pe părinți să creadă că ei dorm, apoi pleoapele tresăriră o clipă și el se aplecă cu grijă, sărutând-o sfios, cu grijă, așa cum săruți pe cineva care doarme și ai vrea – și nu ai vrea – să-l trezești.

Apoi se cuibări lângă ea. Se juca cu el, prefăcându-se adormită, apoi îl strânse neobișnuit de puternic cu brațele ei subțiri, de parcă s-ar fi temut să nu cadă din pat sau să nu-l piardă, adică el să se ridice și să plece, părăsind-o fără vreun motiv.

SE ÎNTREBĂ DACĂ EXISTĂ SAU NU PREMONIȚII. CUM DE O FATĂ TÂNĂRĂ, CUM ERA FIICA EI, ÎȘI ANTICIPASE MOARTEA.

Copiii nu au sentimentul morții, ca și animalele – se pare. Moartea e o invenție umană. Să fi fost vorba de o exaltare romantică, de un gest de dăruire nevinovată, știindu-se că preotul avea nevoie de o inimă nouă? Și, pentru că el o salvase, îi salvase inima, iată că acum ea voia să-i dăruiască, la rândul ei, inima.

Să fi fost vorba totuși de o dragoste, nemărturisită, abia înmugurindă și care fusese brutal anulată?

Incendiul de la biserică și moartea năprasnică a soției și fetei îl amorțiseră, făcându-l inert, ca și cum totul ar fi fost prea departe de el și prea de demult.

După miezul nopții orașul părea cuprins de un somn adânc, de parcă băuse somnoroasă. Sau poate că visa. Doar el părea treaz și ciudat, tocmai el părea lipsit de viață. Acum știa că e foarte bolnav, câțiva enoriași îl puseseră pe o „listă de așteptare”, părea să nu-l intereseze prea mult acest lucru, își dăduse totuși acordul, i se părea că e vorba de altcineva, era „lehămesit”, ciudat, rimează cu „hămesit”, dar e vorba de „lehamete”, nici nu îi era prea clar despre ce e vorba.

Din mijlocul bisericii se auzi, puternică, vocea Diaconului:

– Binecuvântează Prea Sfințite Părinte…

Arhiereul dădu binecuvântarea, zicând cu blândețe:

– Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor…

Se auziră vocile din strană, la unison:

– Amin. Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție, Împărate ceresc… Sfinte Dumnezeule … Preasfântă Treime … Tatăl nostru…

Preasfințitul s-a înclinat  ușor, a respect și a aprobare și a continuat:

– Că a Ta este împărăția și puterea și slava a Tatălui și a Fiului și a Sfântului  Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.  Amin.

Am mers până în mijlocul bisericii cu o cuvenită sfială și am făcut trei metanii mari.

Apoi, când a fost vorba de operația de apendice, a aflat că are inima mărită, că pereții inimii erau îngroșați, avea tensiune arterială, nu foarte mare, dar, oricum, se produseseră modificări.

Timp de vreo doi sau trei ani inima nu i-a pricinuit nicio problemă, pur și simplu uitase că o are, așa se întâmplă când nu ai nimic la inimă. Brusc au început bătăile neregulate, pulsul mult mărit, fibrilațiile, mai întâi rar, la trei luni, apoi din ce în ce mai des, la o lună, la o săptămână și apoi aproape zilnic. Era luat cu ambulanța, avea uneori pulsul peste 150 pe minut, a ajuns chiar la 186, și i s-a spus că inima nu-l mai ascultă, face ce vrea ea, primește comenzi de la creier, dar nu vrea să se supună acelor comenzi, era rebelă, altădată ar fi râs, acum însă era speriat, acum îi era cu adevărat rău, simțea chiar că își pierde cunoștința, era dus la niște aparate care înregistrau activitatea inimii și acelea piuiau, țipau tot timpul, i se făceau perfuzii, cu cordarone parcă, în câteva ore era stabilizat, i se dădea drumul, dar, după o zi, cel mult două, problemele reapăreau, luându-l adesea pe nepregătite.

Că poate face bine, de asta era sigur. Nu era singur, era ajutat chiar de persoana în cauză.

Puterea, gândul, adică acțiunea mea, se întâlnesc cu a sa și împreună putem modifica stări, decizii, fapte chiar.

Sufletul și energia sunt mărimi vectoriale, nu scalare.

Copil fiind, nu știa că are inimă. Vedea că are ochi, gură, nas, urechi, cap, păr, gene, sprâncene, mâini, picioare, chiar buric. Le vedea. Dar inima? Inima nu se vede. Și cel mai adesea, nu se simte. Respira, aflase că are plămâni. Nici plămânii nu se văd. Îi curgea sângele, ori de câte ori se rănea, de obicei la un deget sau la genunchi. Curgea sângele. Își imagina corpul lui plin de sânge, asemenea unui butoi. Și sângele curgea ori de câte ori se ivea  prilejul.

Așa că începu să alcătuiască o colecție de aforisme, când realiză prima mie, fu de-a dreptul încântat, apoi își propuse să adauge cel puțin câte douăzeci pe zi și reuși să scrie chiar mai multe.

Dar gândurile celelalte, cu adevărat lăuntrice, nu-l părăseau.

Începu să creadă că fusese ales de către Dumnezeu, dar nu pentru a ajunge vreun sfânt cumva, ci ca un fel de material didactic, un exemplu negativ sau pozitiv pentru ceilalți, un fel de Iov.

Fusese încercat de răni încă din copilărie. După cum, acum,  pe dinăuntru fusese bombardat cu pietre.

Fu dus la pat și atunci când îl așezară în pat, simți o durere puternică, circulară, de parcă l-ar fi călcat o roată de  tren exact pe mijloc, nu își vedea tăietura, era bandajat peste tot mijlocul, dar profesorul îi spuse că tăietura avusese 66 de centimetri, un record personal pentru mine, plecase din apropierea ombilicului si se oprise undeva în spate, crezuse că va fi operat doar în zona rinichiului, dar nu fusese așa, operația durase foarte mult, începuse dimineața și se sfârșise spre seară, fusese  trecut apoi pe perfuzii, pe transfuzii, nu mai întrebă ce i se punea, urmărea doar picăturile căzând și bulele de aer ridicându-se în același ritm, cu siguranță pompaseră în el și calmante, nu mai simți nicio durere în toată perioada cât a fost internat; era un bărbat masiv, de aproape 120 de kilograme, nu neapărat gras, cât osos, musculos, nimeni nu îi dădea greutatea aceea, ci doar 90, hai să spunem o sută.

Reveni peste două săptămâni și lăsă pentru laborator vreo câteva flacoane, aproape cât pentru o donare de sânge.

Când se duse a doua zi după rezultate, asistenta de la recepție dădu un telefon și apăru imediat cineva de la laborator, o cunoștință, ingineră chimistă, aceasta îl luă deoparte:„… știți, cred că va trebui să repetați analizele, câteva valori sunt anormale, absolut anormale, de parcă  s-ar fi recoltat sângele de la un extraterestru, de pildă trigliceridele sunt uriașe, n-am întâlnit în viața mea asemenea valori.”

S-a gândit mult la această întâmplare, dacă într-adevăr era hărăzit cu o energie, forță, flacără sau cum i-o fi zicând și astfel putea să o dăruiască oamenilor, ca un nou Prometeu, sau chiar ca un nou Iisus, sau dacă nu era vorba de ceva mai simplu, oamenii aceia, aflați în intimitatea morții, găsiseră în el paiul de care se agățaseră ca să nu se înece, de fapt în ei stătuse acea putere care îi făcuse să se lupte cu moartea și, măcar vremelnic, să o învingă.