DONATORII DE SUFLETE (2)

Printr-o fericită întâmplare, am găsit într-o carte, peste ani, o carte dăruită mie de preot, pilda pe care acestor o rostise oamenilor de ziua mea, mai exact în ziua în care am fost găsit. Nici acum nu știu dacă preotul folosise acea predică, pildă, parabolă drept semn de carte sau o lăsase, ca semn pentru mine, într-adins, în acea carte.

Căci preotul, deși tânăr, era înțelept. Știa bine că oamenii nu erau atrași de o slujbă din care nu înțelegeau mare lucru, pentru că numele din predică le suna străin, faptele – petrecute cu sute sau chiar mii de ani în urmă, de asemenea.

Dar pildele erau vii, tâlcul lor era clar pentru toți și, chiar dacă era adesea amenințător, glasul preotului era blând, îndemnând parcă la împăcare, la iertare, la smerenie.

Iată ce scrisese Părintele și ce am citit și eu:  

Dumnezeu își coborî privirea pe pământ. Nu o făcea prea des, avea și alte planete și stele și tot universul care nu mergea așa, de la sine.

Pe pământ erau însă oamenii, pe care, într-o clipă de neobișnuită uitare de sine și poate  într-o neîngăduită tandrețe, îi făcuse după chipul și asemănarea sa.

Își aținti privirea, ca din întâmplare, asupra unui sat de munte, unde văzu un țăran arând cu doi boi costelivi.

Acum Dumnezeu vedea altfel decât oamenii, adică el vedea și timpul și îl văzu pe om semănând, udând, plivind, culegându-și recolta.

Și îl mai văzu flăcău, iubind o fată frumoasă și dăruindu-i prunci. Și acum era la vremea de bărbat în putere, mândru de el și de ce făcuse.

Îl mai văzu rugându-se în biserică și ajutând pe alți oameni, mai sărmani decât el.

Și atunci se hotărî. Și, pentru că nu-i plăcea să meargă de unul singur, îl luă și pe Petre și pogorâră pe pământ și apărură pe neașteptate în fața omului, care mergea liniștit pe uliță.

Îl salută și îi spuse  că el este Dumnezeu și cel de lângă el, Sfântul Petru. Omul îl privi ușor pieziș, parcă cântărindu-i făptura și căutătura. Dar nu zise nimic.

Și Dumnezeu îi mai spuse atunci:

– Am văzut ce viață ai trăit și aș vrea să te răsplătesc pentru toate faptele tale bune. Cere-mi ce vrei și îți voi da.

– Doamne, nu am nevoie de nimic. De tot ce am avut nevoie mi-am făcut, cu puterile mele, cu priceperea mea, cu mâinile mele.

– Fiule, îți pot da un munte.

– Ce să fac cu el? Și apoi un munte cere multe. Ai munte, ești în frunte, dar ai și griji multe…

– Îți pot da un râu, cu tot ce e în stânga și în dreapta lui. Cu sate, cu păduri, cu lunci și cu drumuri. Cu oameni, cu păsări și cu animale. Cu bogății ascunse.

– Dacă ar fi așa, oamenii m-ar pizmui, ar râvni toate bunurile și ar pune de un război. Și în război ar muri oameni. Nu cred că ți-ai dori asta, Doamne…

– Atunci ți-aș da o câmpie, atât de întinsă, încât să n-o poți cuprinde cu privirea. Și pe ea   să-ți crească ce vrei, grâne, vii, livezi, fără ca tu să mai muncești.

– Le-au avut și alții și n-au fost mai fericiți decât mine.

– Sau scule de preț, bani de aur și de argint, giuvaericale…

– Nu-mi trebuie, Doamne. N-aș ști ce să fac cu ele. Le-aș dărui oamenilor, dar mi-e teamă că s-ar învrăjbi între dânșii și oricum nu ar fi mai fericiți

– Atunci îți dau lucruri mai de preț: prietenie, iubire, libertate, adevăr, speranță, credință. Nu le au toți oamenii.

– Așa e, Doamne, dar eu le am. Altfel nu m-ai fi găsit atât de ușor.

– Atunci îți dau sănătate, că-i mai bună decât toate și chiar nemurire…

– Mă sperii, Doamne, și nu merit să fiu pedepsit așa de aspru, să-mi văd femeia iubită, copiii, oamenii pe care i-am iubit, murind în jurul meu și eu neputând să-i apăr.

Dumnezeu căzu o vreme pe gânduri. Apoi, într-un târziu, îi spuse omului:

– Poate că am greșit eu, oferindu-ți tot felul de lucruri. Poate că totuși ți-ai dori tu ceva anume.

– Așa e, Doamne.

– Și ce ți-ai dori – întrebă Domnul, deși el fiind Dumnezeu, știa dinainte răspunsul.

– Toate și tot ce mi-ai oferit până acum, Doamne, și încă multe lucruri felurite pe deasupra.

– Adică?

– Dăruiește-mi, Doamne, o Carte. Căci în ea sunt cuprinse toate darurile promise și multe încă nepromise și chiar multe neștiute.

– Facă-se voia ta și Voia mea, mai spuse Dumnezeu și dispăru, El și Petre, într-un nor de lumină.

Și omul se trezi în brațe cu o carte.

Nu știu care era acea carte, dar știu că eu și voi suntem o pagină din acea carte. Amin…

Am înțeles că, într-un fel sau altul, rostul meu pe această lume era acela de a fi un om al cărții. Fie că o păzeam, de hoții, de primejdii, de foc, de apă, de oameni pentru care cartea e cel mai mare dușman, fie că o citeam și îi împrăștiam înțelepciunea altora, fie că o copiam, să ajungă la cât mai mulți oameni, fie că aș fi scris sau povestit eu însumi asemenea cărți.

Lucian Strochi

DONATORII DE SUFLETE (1)

LUMINA NU LASĂ UMBRE. NICI SUFLETUL NU LASĂ UMBRE. DECI SUFLETUL E LUMINĂ.

Nu mi-am cunoscut nici mama, nici tatăl. Omul e cea mai neajutorată ființă. La naștere, dacă e lăsat singur, copilul nu supraviețuiește. Un mânz poate alerga după câteva minute.

Nașterea e trecută ca verb la diateza reflexivă, deși ar trebui să fie la cea pasivă. În loc de   „s-a născut”,  ar fi trebuit spus „a fost născut”.

Numai că atunci ziua ta de naștere ar trebui să fie a mamei. Dar dacă mama naște mai mulți copii? Care mai e ziua ei de naștere?

Am fost găsit pe treptele de piatră ale bisericii. Pe ultima treaptă. Plângeam. Scânceam. Gemeam. Sughițam. Țipam. Nu mai știu dacă erau sunete sau zgomote. Oamenii spuneau că fusese foarte frig în ziua aceea. Miez de iarnă și un frig de crăpau pietrele. Sau ouăle de corb. Un aer polar. Sau cam așa ceva. Eram vânăt. Și hainele erau vinete. Aveam un scutec albastru și o căciuliță roz. Împreună dădeau violet. Sau vânăt – dacă mă priveau și pe mine. Eram totuși înfofolit. Poate de aceea am supraviețuit. Cineva a țipat. Apoi alte voci, alte țipete. În loc să țip eu, țipau oamenii.

Preotul a întrerupt slujba. A ridicat de jos copilul, adică pe mine. Nimeni nu avusese curajul să o facă. Parcă aș fi fost un blestem. Sau blestemat, ceea ce e același lucru. Preotul m-a luat în brațe cu grijă. Preoții știu să țină copiii în brațe, chiar mai bine decât femeile. Pentru că o femeie își ține în brațe doar copiii ei, nu pe ai altora. Pe când preotul ține în brațe toți copiii. Cel puțin la botez.

Eu plângeam. Când m-a luat preotul în brațe, am tăcut brusc. De parcă el era tatăl meu, îl recunoscusem și mă simțeam acum în siguranță. Preotului i s-a schimbat vocea. Răgușise de emoție. Sau răcise.

A spus pentru el, dar și pentru ceilalți: „Trebuie să facem ceva cu copilul ăsta…” Și   l-a dus la altar. Ca și cum ar fi știut că sunt băiat.

Apoi lumea n-a văzut ce s-a mai petrecut. Bănuiau numai. Și au început să curgă bârfele. Prea e tânăr preotul ăsta nou și prea frumos și cântă prea bine. I-o fi sucit mințile vreunei fete și, până să se dezmeticească ea mai bine, s-a simțit grea. N-a știut ce să facă și a lăsat copilul. Și după ce l-a născut, l-a lăsat în grija tatălui.

Poate ca să se răzbune pe tinerețea ei furată. Poate pentru că a crezut că preotul, adică tatăl, nu-și va lăsa fiul de izbeliște.

Apoi a ieșit preotul din altar și a vorbit oamenilor. Altfel decât vorbește un preot. „Copilul ăsta e băiat. Nu știu cine e mama lui, dar, dacă nu vine repede, va trebui să avem noi grijă de el. Orice copil e trimis în lume de Dumnezeu. Mai târziu se rătăcește el printre oameni și adesea uită de unde a plecat.”

 Oamenii s-au risipit și nu știau ce să creadă. Unii credeau că preotul le spusese adevărul, adică faptul că nu știa cine e mama copilului. Alții credeau că, dimpotrivă, știa prea bine.

Preotul a intrat cu copilul în casa parohială. A găsit-o pe preoteasă plânsă. „M-ai făcut de rușine. Cum mai pot eu să trec printre oameni fără să-mi plec capul?”

El nu a zis nici da, nici nu. Apoi cu o voce blândă, i-a prins mâna. „Te înțeleg. Dar     înțelege-mă și tu pe mine. Putem părăsi a doua oară un copil nevinovat?”

În preoteasă se zbăteau două dureri: cea de mamă și cea de femeie înșelată. Respira greu. Într-un târziu, cu o voce albă, ce nu părea a ei: „Nu mă pot opune ție. Așa că du copilul la o creșă, la un cămin. Și să ai grijă de el. Poate că așa, și eu și oamenii, vom uita mai ușor.”

Apoi au realizat amândoi că a doua zi avea să fie ziua în care se născuse Mântuitorul. Și      i-au spus copilului Eugeniu Ștefan, de parcă nu se putuseră hotărî pentru un singur nume.

Lucian Strochi

ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (8)

Ultima povestire din volum, VISUL MICUȚEI DOMNIȘOARE se vrea un coctail de esențe și arome tari, reunind cu curaj teme și motive de sfârșit și început de veac în București ce par astăzi vetuste, dar nu lipsite de un farmec aproape inexplicabil, nostalgic: un anume sentimentalism ce astăzi pare desuet, un subiect de telenovelă, un basm cu o Albă ca Zăpada așteptând nu doar sărutul, ci două cuvinte magice din partea Prințului sau o Cenușăreasă devenită pentru câteva clipe Regina Balului; se întâlnesc aici ceva din tonul scrierilor lui Ion Marin Sadoveanu – Sfârșit de veac în București, Isac Peltz  – Foc în Hanul cu tei, George Mihail Zamfirescu și chiar unele scrieri de Mircea Eliade sau Petre Dumitriu. Eroina, numită parcă ironic Micuța Domnișoară Mimi, trăiește o „dramoletă de amor” amplificată de ftizie, boală ce  – se spune – acutizează simțurile și trăirile. Percepțiile ei senzoriale devin excepționale: „Mimi simțea pur și simplu cum înfloresc mugurii liliacului de sub fereastră”.

ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (7)

O povestire bazată pe monolog, dar de data aceasta pe un monolog interior este povestirea ZIUA CÂND AM MURIT FRUMOS.

Aici prozatorul practică un fantastic „optimist” (nu e o invenție: există și „tragedie optimistă”!). Fantasticul provine dintr-o adjectivare fantastică de tip oximoron: un „mort viu”. („Mortul viu” apare și la romantici, la Eminescu de pildă, dar și la alți scriitori, precum Macedonski, Arghezi, Ernesto Sabato, Erico Verissimo (Incident la Antares) , Orhan Pamuk etc.).

ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (6)

ULTIMA ZI se bazează pe un fantastic al obiectelor, detașându-se dintre ele oglinda și fotoliul. Oglinda este dinamică, dă imediat „replica”, asigură trecerea dintre lumi, este un labirint, e o poartă între viață și moarte, iar fotoliul „mimează„ eternitatea, stabilitatea, este cuibul în care se refugiază Adina și George. (Din nou avem un fantastic al numelor: Adina este de fapt Ariadna, din care, prin anagramare, poate dispărea Ra, silaba care definește soarele, lumina), Adina fiind însăși fisura dintre două lumi, schizofrenia ei, asigurând și comportamental motivul dublului și George care nu mai este luptătorul, omorâtorul de balauri, el fiind un static, un Oblomov –doar în aparență însă. Adevăratul personaj al povestirii rămâne lumina, pe care o găsim atât în oglindă, cât și în fotoliu: „Așa ceva nu se poate, se gândi el. Își miji ochii, încercând să privească adânc în micul univers din oglindă. Acolo totul părea la fel, aceeași mobilă, aceleași obiecte, aceeași așezare. George simți însă acut că ceva nu era în regulă. Lumina de dincolo dădea zonei o strălucire stranie, parcă din altă lume, o lume deloc tristă, contrastând total cu cealaltă în care era el. Până și fotoliul sculptat, vechi de secole și ponosit de trecerea anilor, părea dincolo strălucitor, ca și cum ar fi ieșit ieri din mâinile talentatului făurar.”

ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (5)

În povestire apare din plin recuzita fantastică, în primul rând ceasul, ca obiect subiect al timpului. Evident, ceasul fantastic merge invers(aici apare adjectivarea fantastică): „E un ceas. Mă uit la el mirat și văd că merge invers. Orele se succed pe dos. Minutarul se rostogolește pe dos… 5, 4, 3, 2, 1…Secundarul a înnebunit, tic-tic… 60, 59, 58… tic-tic…57, 56, 55… tic-tic… Timpul pare că s-a hotărât pentru ceasul meu să curgă invers… Ca și cum ziua ar începe la miezul nopții și s-ar sfârși când soarele răsare. Oare se poate ca în lumea ceasului meu să trăim drumul de la bătrânețe la naștere?”

Alt obiect fantastic este oglinda. Interesant și inedit, Arvătescu leagă inteligent obiectele devenite fantastice între ele, mimând chiar realul: „Apoi văd o oglindă. În ea nu mă reflect eu, ci ceasul. Aici, în lumea oglinzii, ceasul meu arată corect timpul. Sunt surprins. Care ceas e real? Pare că ceasul din oglindă e cel real. Mă întreb dacă nu cumva lumea adevărată e cea din oglindă. Mă întreb cărei lumi de apt aparțin eu?”

Obiect fantastic, oglinda îi permite autorului devenit personaj trecerea dintre lumi: „Mă simt prizonier în camera cu pereți lăptoși, terorizat de lucruri nedeslușite care plutesc în jur. Disperat mă arunc în oglinda fumurie ca înspre singura șansă pe care o mai am.” Sunt pagini amintind de Eliade, de strada Mântuleasa, de labirinturile acestuia…

Alteori simbolurile se unesc, prin lemn unificându-se crucea cu arborele, dar și jertfa lui Iisus cu mitul Adamic al cunoașterii: „Lemnul crucii mi-e sprijin. Altfel aș cădea din înălțimi, fără putința de a mai urca vreodată. Simt lemnul plăcut la atingere și parfumat. Pe mine nu mă mai simt. Trupul meu începe să stabilească legături tainice cu lemnul catifelat.

Poate că o să devin eu însumi o cruce.

Poate însă că nu e nicio cruce. Poate că eu și lemnul ei suntem un pom. Poate o să ne crească frunze. Poate aripi…

Zâmbesc. Poate că totuși eu nu sunt Șarpele. Poate eu sunt Mărul…”

Universul se dezumanizează, devine reificat.

CE DATOREAZĂ ZIUA NOPȚII pare o povestire despre universul concentrațional, un inedit „fenomen Pitești”, cu personaje-porecle trădându-și, expresionist, profesia: Profesorul, Avocatul, Pianistul, Părintele, Politicianul, la care se adaugă și vocea auctorială, eul narativ fiind și el un intelectual, care stă șapte ani în închisoare (șapte –cifra inițierii). Epicul se rezumă la un amplu polilog, o „polifonie a vocilor„ asemănătoare cu cea descoperită și practicat de Dostoievski, în care autorul e un martor cu o voce mult mai slabă decât a celorlalți. El este spectatorul, iar drama este excelent „decupată”: „Ziua nu-i vedeam. Ei erau desigur acolo, dar pentru mine erau niște umbre tragice, tăcute, triste,  demoralizate și demoralizante. Nimeni nu vorbea, de parcă asistai la o dramă mută.”

E o lume pe dos, dar registrul nu e comic, ci tragic: „Noaptea însă reveneau la viață, de parcă ar fi fost mateloții de pe corabia blestematului olandez zburător”.

Fantasticul nu pare prezent, tocmai din cauza unui realism pe alocuri naturalist, livresc și parabolic. Când să o considerăm o povestire realistă, recitim subtitlul: „Amintiri dintr-o celulă unde nu am fost niciodată.” Cu alte cuvinte, tot ceea ce părea extrem de real, se dovedește a fi o proiecție a imaginarului, o posibilitate, nu o certitudine.

Dan Gabriel Arvătescu aplică aici una din regulile nescrise ale fantasticului: fantasticul este cu atât mai ferm, cu cât realul este mai puternic. Asta pentru ca fisura să poată fi evidențiată, iar adjectivarea fantastică să poată funcționa.

A doua prezență a fantasticului este chiar prezența/absența personajelor: în toate „ipostazele”, spectrele nu sunt decât proiecții ale aceluiași. După cum chiar Iisus poate fi substituit de către un Părinte, mult mai viril și mai enigmatic.

Lucian Strochi

ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (4)

De dimensiunile unei mici nuvele, LYNCH este incontestabil cea mai stranie dintre povestirile acestui volum. Ambiguitatea este totală și multiplă: sufletul pereche poate fi cel dintre Victor și Clara, dar Clara poate fi Clara Schumann și atunci, după o logică binară, Victor devine Robert. Motivul dublului este suveran, Lynch fiind numele unui sindrom al unui cancer, al descoperitorului acestuia, dar și numele Diavolului. Fantasticul devine insidios, ținându-se de pulpana metaforei.  Cuvântul devine faptă, iar adjectivarea fantastică are ca nucleu de condensare, cuvântul de bază, fluturele: „- Știi, Clara, caleidoscopul tău cu cer în capăt e de un fel special. Nu are bucățele de sticlă colorată înăuntru, ci doar o mulțime de fluturi. E ocheanul tău cu fluturi.

Clara privi atent ți spre surprinderea ei, în spațiul dintre copaci zburau fluturi mari și mici, parcă dansând un dans ciudat și colorat, proiectat pe ecranul cerului albastru.”

Această adjectivare fantastică creează o altă lume: fluturele cântăreț, fluturele-suflet, fluturele-cărăbuș sunt noile vietăți propuse acestei noi lumi: „Fluturii care cântă sunt de un soi special. Îi vezi? Aparent sunt niște fluturi mici cu aripile în formă de petale, cum sunt clapele unui pian –albe și negre. Nu par cine știe ce la prima vedere. Însă cum încep să bată din aripi se schimbă totul. Bat atât de repede din aripi că aerul din jurul lor vibrează în sunete muzicale de o neînchipuită frumusețe. Un fluture care cântă e o minune a naturii.”

Acestei lumi îi aparțin și copacii umblători, altă metaforă de tip oximoron: „- Am auzit, spuse încet Victor, că există undeva în lume niște copaci care merg. Când se satură de stat într-un loc îi ridică rădăcinile și se mută… Oare dacă îi rugăm nu se dau puțin la o parte, să vedem mai bine cerul?”

Ne aflăm într-o lume ce pare ilustrată de penelul unui Hieronimus Bosch. LYNCH are toate ingredientele unei povestiri extraordinare.

INSULA ULTIMULUI VIS este și ea una dintre cele mai ample povestiri din acest volum, asta și din cauza tipurilor diferite de discurs, inserțiilor, propunerilor și rezolvărilor de tip parabolic, autorul plasându-ne într-un exotism (paradisiac sau dimpotrivă), dar și într-un ezoterism bine conceput, dirijat și realizat.

Fantasticul apare din indeciziile personajelor, din pierderile și (re)cuceririle de personalități, din motivul Dublului, din transferurile de identități, din motivul Androginului, din întoarcerile, firești și totuși contorsionate, la începutul Verbului, deci ale Povestirii.

Simbolul se dezeufemizează și se instaurează în Mit. Timpul și spațiul devin adevăratele personaje ale povestirii, întrucât celelalte poartă, intenționat desigur, nume imposibile pentru o cultură de tip european, posibile perifraze ale unui limbaj primar, permanent aluziv.

Pendulând între Robinson Crusoe și Iisus, eul narativ retrăiește, recompune și reevocă plasme și spasme de începuturi de lume, în care totul nu e altceva decât o Mare Ezitare, înainte ca Minciuna și Adevărul să funcționeze ca stabilizatori sau catalizatori.

Fantasticul este tragic, abstract, de bună calitate și se bazează pe sugestii livrești.

Remarcabilă e tensiunea, așteptarea, gustul amărui al biruinței și cel dulce al resemnării. Imaginarul e formidabil, dantesc: „Prin fața ochilor mei deschiși trec cadavre ciudate. Mă întreb calm dacă sunt cadavrele de pe vasul scufundat sau dacă aici în mare e o lume a adâncurilor populată cu siluete nemișcate, dar mobile totodată, părând că levitează ciudat și fără noimă de acolo-acolo.”

Lucian Strochi

ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (3)

Huana își plătește păcatul necredinței, al trădării iubirii, prin fisura dintre o fată de douăzeci de ani și o bătrână de optzeci de ani: „Huana părea a avea cel mult douăzeci de ani, avea părul buclat și negru ca smoala, doi ochi albaștri cum nu mai văzusem și o frunte înaltă ce dădea întregului chip o sublimă distincție. Apoi i-am văzut mâinile și m-am îngrozit. Erau bătrâne, pătate și ridate ca ale unei persoane de cel puțin optzeci de ani.”

Că nu e vorba de o iluzie, de o halucinație, îl convinge chiar Huana pe Jorge Gabriel: „De mulți, foarte mulți ani, Gabriel, port acest stigmat al propriului meu păcat. Un trup bătrân și suferind și un chip încremenit în tinerețea secundei în care am păcătuit. De aceea mă ascund de lume, de aceea nu primesc pe nimeni, de aceea port haina de călugăriță… și de aceea mi se spune Huana la Loca…”

Mai e un indice fantastic: Huana rămâne gravidă. Copilul va fi a lui Miguel, pentru că va purta numele de Gabriel, iar Gabriel și Miguel apar întotdeauna asociați, ca arhanghelii.

Dar fantasticul irupe cu putere atunci când duelul are un rezultat invers: nu Miguel este ucigașul, ci Lope! Fantasticul se refugiază acum în absurd: „Știa continuarea, nimic nu se putea petrece altfel, că-l omorâse de zeci de ori în vis pe prietenul său. Și totuși, de această dată un gând neașteptat de limpede îi răsări în minte, clar și eliberator. Ridică pistolul, văzu zâmbetul lui lope și își folosi întreaga putere de stăpânire pentru a nu mai apăsa trăgaciul armei. Văzu de data asta cum celălalt ridică pistolul. Nu auzi nicio împușcătură, doar simți o durere cumplită în piept. Apoi nimic…”

Din nou intervine Huana, ca martor, certificând faptul că întâmplarea se petrecuse așa și nu altfel: „Huana însă nu se opri și cuvintele ei răsunară funebru:- A doua zi dimineață, n celula condamnaților la moarte, îl găsiră pe Miguel mort, așezat pe podea cu fața în sus și brațele întinse în lături, ca și cum ar fi fost răstignit pe o cruce invizibilă. Era împușcat în piept, dar nici glonțul care îl omorâse și nici arma crimei nu fură găsite niciodată. Miguel privea cu ochii larg deschiși către tavan și un zâmbet minunat îi rămase întipărit pe față. Dumnezeu îl iertase…”

În fine, ca imagine, tridentul este litera Ψ (emblema fantasticului), iar tridentul este format din cei trei îndrăgostiți, din tatăl autorului și din autorul însuși…

O poveste clasică, sută la sută fantastică, e URÂȚENIA.

Dan Arvătescu ține să demonstreze că un singur obiect ce conține o adjectivare fantastică se intersectează cu elementele unei mulțimi reale, efectul fiind unul de contaminare, întreg universul devenind fantastic. Două lucruri se rețin cu ușurință: un umor enorm (autorul demonstrează că fantasticul nu trebuie să fie neapărat gotic, grotesc, negru, înspăimântător, ci, dimpotrivă, poate fi chiar simpatic); al doilea lucru ce trebuie evidențiat și care ține de resursele inepuizabile ale fantasticului este incapacitatea tuturor de a defini obiectul, acesta fiind, pe rând: o Urâțenie, o tonă de fier vechi, un obiect căzut de la un elicopter, un obiect teleportat, o minune de la Dumnezeu, o drăcovenie, o sursă de suveniruri, o statuie, un pom de crăciun, o poză de familie, un obiect ce poate fi exploatat politic, un obiect secret și neidentificat, un mort drag dus din familie…

Lucian Strochi

ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (2)

Ca scriitură, amintește de unul din textele lui Vasile Voiculescu, dar sensul acestei povestiri este cu totul altul. Tonul este d basm, cu timpuri indecise, cu spațiu limită de un fantastic… geologic (deși megaliții de la Meteora m-ar putea contrazice) și cu origini obscure: „Serafim nu știa cine e, cine sunt părinții lui și nici de unde vine. Acest adevăr simplu și neliniștitor nu-l tulbura de fel. Această ciudățenie completa o alta și mai mare; Serafim locuia pe o stâncă, undeva în văzduh, parcă pierdut între pământ și cer.”

Fantasticul se transformă în fabulos: „Stânca lui Serafim era un pintene de granit mezozoic rămas stingher în mijlocul câmpiei, ca un dinte saurian înalt de sute de metri, pe acoperișul căruia nu puteai ajunge decât dacă aveai aripi.”

Nașterea  – și mai ales supraviețuirea –  lui Serafim seamănă cu cea a lui Romulus și Remus, numai că aici mișcarea este ascensională: „Bătrânul stareț Iraclie îi spuse că găsise în coșulețul cu merinde, trimis o dată pe săptămână de cei de jos, un nou născut și îl adoptaseră.”

Senzația de timp antic, romanic e amplificată de povestea călugărilor, la origine ostași romani creștini. Evident că și supraviețuirea lor ține de miracol: „Căzură apoi într-un somn adânc, izbăvitor, până când nechezatul cailor și zăngănitul armelor ăi făcură să sară în picioare. Spre uimirea lor se aflau în cer. Așa părea căci, prin ce minune nimeni nu știa, se aflau tocmai pe platoul din vârful stâncii, în timp ce jos cohorta romană trecea fără să-i zărească.”

Fantastică în această povestire este fisura dintre lumi: „Apoi se îngrozi când văzu că nu mai poate zări pământul de jos, o pătură groasă de nori ascundea totul. Deasupra norilor, stânca lui Serafim părea o provă de vapor care despică oceanul fumuriu de dedesubt, navigând tăcut către un țărm de vis care parcă aștepta să fie descoperit.

În schimb, jos, în câmpie, după un timp, viața reizbucni ca n vulcan neîmblânzit. Alți oameni, alte vise, alte păcate. Așezările se înmulțiseră, glasurile cristaline de copii umpleau văile cu muzica lor minunată.”

Viața și moartea se completează și chiar se suplinesc, așa încât moartea eroului înseamnă trezirea la viață a sicomorului: „Apoi se miră grozav. Micul sicomor din mijlocul platoului înflorise. Se apropie încet de el și un miros dumnezeiesc de smirnă îl înconjură.”

Scriitura e impecabilă, rezultând un mister topit într-o măreție antică, biblică: „Când primul om îl atinse pe umăr, se petrecu minunea. Corpul bătrânului dispăru într-o cenușă alburie, care își  luă zborul de pe stâncă, plutind ca un norișor alb pe cerul de un albastru nefiresc de pur. La poalele copăcelului rămase doar o grămăjoară de oase cenușii, singura mărturie palpabilă a existenței celui neștiut de nimeni, dar iubit de Dumnezeu.”

Cu TRISTA POVESTE A HUANEI LA LOCA se schimbă total registrul. Traversăm Atlanticul, rătăcim prin cel mai mare și mai frumos oraș al emisferei sudice, Buenos Aires, orașul nemurit de Borges, pentru a întâlni un triunghi amoros, devenit trident: Huana la Loca, Lope Arroyo și Miguel Gonzales. Povestea e romantică, personajele sunt antitetice (motivul dublului), Huana trădează, Lope vrea să-l ucidă pe Miguel, dar este ucis de acesta. Până aici narațiunea este suspect de banală și nu ar merita un așa mare efort de înscenare (spațială, temporală, lingvistică).

Apar însă indicii care „trădează” fantasticul.  În primul rând numele personajului, obținut ingenios, prin mixtura dintre numele a doi mari scriitori sud-americani, dragi lui Dan Arvătescu:Jorge Luis Borges și Gabriel Garcia Marquez. Eul epic e o compunere a acestor nume și prenume: Jorge (Borges) + Gabriel (Marquez) +Borquez (adică Borges+Marquez), adică Jorge Gabriel Borquez.

Lucian Strochi