Pasărea Phoenix nu e o măiastră…

E vis,  mugur străveziu printre stele;

Zbor retezat de gândurile mele;

Crin înflorind din cenușă, nu-n glastră.

E dans nebun de flăcări și de  iele…

O lacrimă ce s-a născut  albastră,

Un fum pe câmpuri  ca iubirea noastră,

Fierbinți fecioare, goale și rebele.

În noaptea când te-am cunoscut femeie

Eram iubiți de vagi subterane ploi

Și blând pronume se conjuga în noi

Și lacrima se prelungea-n scânteie

Eram tornadă vârtej  torent șuvoi

Un curcubeu băut de curcubeie

Sau apă vie moartă în știubeie

O ramură din trunchi gingaș  verde-altoi

Un singur trup două suflete parcă

Singurii oameni în biblică arcă

Două suflete în singur iubit trup

Mă nasc din ochii tăi, cum din femeie,

Fără dureri, se naște, poate, altul;

Așa a socotit biblic  Înaltul:

Să fim născuți de-o Venus dumnezeie…

Căci important pe lume-i pasul, saltul

Cum e, pentru lumină, o scânteie,

Sau, pentru poarta vieții, e o cheie

Și pentru-o carte este textul, șpaltul.

Din tine m-am născut, mă-ntorc în tine:

Chiar dacă nu mi-ai dat, firesc, tiparul,

Chiar dacă Domnu – a mângâiat altarul

Și a suflat asupră ta lumine…

Nu știu cine mi-a stabilit hotarul:

Ce luturi sau unit, ce ape, tine;

Ce forță din adâncuri astăzi vine,

Să-mi judece destinul, chinul, harul.

Iubirea e dumnezeiască vină

Și legea cea dintâi supremă-a firii

Fulger răzleț pe cerul nemuririi

Lumină mov desprinsă din lumină

Pleoape de dor ne sunt clar trandafirii

O liniște în tunet mai deplină

O scriere trimisă anonimă

Un jurământ pe care-l fac doar mirii

O funie unindu-ne-n vecie

Cuvânt ce nu mai știm cum ni se scrie

Parfum de mosc de smirnă iasomie

Timp suspendat  o sete fără sațiu

Un gând fără de limite de spațiu

Un vers din Dante poate din Horațiu

Lucian Strochi

Te-asemeni tot mai mult c-o lumânare,

Cu candela aprinsă noaptea-n schituri,

Cu o lumină bântuind vagi rituri,

Icoană prea suavă în altare.

Ești flacăra născând atâtea mituri:

Pentru păgâni o  sacră sărbătoare,

O rază zămislită chiar de soare,

Trădând cu limbi de foc comori în situri.

Un răsărit de lună poate-un apus…

Cuvântul negru sălbatic  sau supus;

Jarul încins cenușa să și-o doară?

Tu curgi în jos în taină poate în sus…

Iubesc se vede pentru-ntâia oară

Mireasă-n văluri strălucind fecioară.

Lucian Strochi

din galaxii venit-am fără veste

să-mi caut trupul printre voi vecine

cu așteptări priviri și rugi divine

descălecând semeț dintr-o poveste

fiu de-ntuneric lacrimă lumine

să vin din spații limpezi și  celeste

în care nu va fi a fost ci este

astfel eu crezut-am că e mai  bine

un suflet caut măcar de împrumut

mai vreau de e nevoie și un sărut

și minții mele tandră mângâiere

visez dorinței să îi ofer un scut

cerșesc veșmânt de zâmbet și durere

și se cuvine  și-nceput de vrere

Lucian Strochi

Cartea-i mireasă mereu deflorată…

Când ochii-mi ridică epitalamuri,

Cu degetele moi mângâi noi lamuri:

Aripă de înger tâmplă de fată.

Copac alb din care cresc negre ramuri;

Cu rădăcină și floare ciudată…

Poveste fără de „a fost odată”…

Rune barbare cu litere neamuri.

Cu bolți mărețe, secrete intrânduri:

Prea nobile și trădătoare  gânduri,

Prea rele drepte prea sucite rânduri…

Minune între noi divin ivită

Și unii spun că e prea grea ispită:

E viața însăși ce în ritm palpită

Lucian Strochi

în tine porți sămânța nemuririi

un cântec mut ce îl aud doar mirii

cuminte îți aștepți șoapta robirii

când te înalți spre marginile firii

călăi sunt norii razele doar zbirii

în ochi se-adună-n pleoape trandafirii

tu porți conduri ce-i poartă doar zefirii

tăcută-noți privind spre insula iubirii

mai porți în gând potecile-amintirii

desprinsă ești din patima rostirii

sfârșit de lume începutul spirii

nu te iubește stânca nici menhirii

și visu-așteptă-n marginea zidirii

totem ciudat e ceasul zămislirii

Lucian Strochi