Această tăcere era marea lui vină și era convins că va muri odată cu această vină, poate doar atunci, prin moarte și după moarte,    izbăvindu-se cu adevărat.

Clădirea principală avea și câteva anexe, dintre care cea mai râvnită era desigur cea adăpostind alimente, dar care, normal, era păzită permanent.

În schimb, alte anexe, cum erau cele în care se păstrau diferite unelte și „efecte”, și cea în care se găsea combustibilul solid, adică lemnele și cărbunii, și lichid, adică petrolul, arătau de parcă ar fi fost părăsite. Și chiar erau, magazia de lemne devenind funcțională doar pe la sfârșitul toamnei.

Bătăile între copii erau totuși rare, ierarhiile se stabileau rapid, uneori nu era vorba decât de o privire mai aprigă sau de o vorbă șuierată printre dinți. Mai rar erau îmbrânceli, palme sau pumni. Oricum, nimeni nu reclama nimic supraveghetorilor; în primul rând pentru că ar fi riscat o nouă pedeapsă, eventual o dublă pedeapsă, atât de la supraveghetor, cât și de la bătăuș.

Nici educatorii și nici supraveghetorii nu prea băteau. Se pedepseau cu bătaia evadările, minciuna, pâra, – lucru curios, pentru că doar prin pâră cei mari aflau câte ceva.

ÎN MINTEA LUI, ȘUVOIUL DE IMAGINI ÎNCEPEA SĂ CURGĂ BRUSC, CULMEA, PLECÂND PARCĂ DINTR-O FOTOGRAFIE: PATURI SUPRAPUSE, COPII ÎMBRĂCAȚI LA FEL, ÎN PIJAMALE VĂRGATE, CU DUNGI VERTICALE.

Niște mici deținuți, închiși pentru cine știe ce fapte groaznice.

Sau, mai târziu, asocia acea imagine cu una din lagăre: aceleași figuri speriate, neavând puterea sau curajul să zâmbească, stând subțiri pe lângă paturi, aproape în poziție de drepți.

Îmi căutam cu îndârjire mama.

Priveam preacuvioasele închinându-se, îngenunchind. Așteptam ca mama mea să se mărturisească preotului și să mă caute. Ajunsesem să cred, la un moment dat, că orice femeie putea fi mama mea. Aș fi acceptat să-mi fie mamă și o femeie care putea să fie deja bunică. Dar mama se ascundea bine și ochiul meu nu o putu descoperi. Am crezut apoi că ea plecase demult de aici, spre alte zări, tocmai pentru ca despărțirea de mine să i se pară mai ușoară. Refuzam să cred că m-ar fi părăsit pentru că nu m-a iubit, că am fost pentru ea o rușinoasă greșeală, că m-ar fi urât, că am fost o povară pentru ea, că aș fi putut  să-i distrug viitorul sau chiar întreaga viață.

Preotul a devenit în timp tatăl meu. Un tată de duminică, dar totuși un tată. Alții nu au nici atât.

Oamenii mi-au căutat cu îndârjire mama. Trebuia să fie tânără și proastă. Și poate frumoasă. Din satul lor sau din satul vecin.

Dar moașele erau doar câteva, medicii și mai puțini, iar femeile se duceau la ei doar când erau gata să nască. Sau când nășteau. Nu cu mult înainte sau după.

Căci preotul, deși tânăr, era înțelept. Știa bine că oamenii nu erau atrași de o slujbă din care nu înțelegeau mare lucru, pentru că numele din predică le sunau străine, faptele, – petrecute cu sute sau chiar mii de ani în urmă – , de asemenea.

Dar pildele erau vii, tâlcul lor era clar pentru toți și, chiar dacă era adesea amenințător, glasul preotului era blând, îndemnând parcă la împăcare, la iertare, la smerenie.

Iată ce scrisese Părintele și ce am citit și eu:  

„Dumnezeu își coborî privirea pe pământ. Nu o făcea prea des, avea și alte planete și stele, și tot universul care nu mergea așa, de la sine.