C.I.U: Este un Noroc sau un Blestem să fii român?

L.S: Suntem un popor care își vorbește propria limbă, cu un subsol bogat, cu un sol generos, cu sare, pâine și apă la discreție. Cu peisaje frumoase, cu legende, cu multe unicate. Suntem frumoși, deștepți, (nu o spun eu, o spun francezii care ne-au acordat un I.Q. de 118, unul dintre cele mai mari din Europa), cu o instrucție acceptabilă, cu legende, datini, obiceiuri adesea unice. Suntem aici de mai multe mii de ani, nu am suferit migrații, alții au venit peste noi. Nu am purtat războaie de cucerire, ne-am mulțumit cu puțin, suntem un popor curios, o insulă de latinitate într-o mare slavă, dar cu o religie diferită de cea a latinilor, ortodocși, nu catolici, vorbim aceeași limbă pe tot teritoriul țării (asta e adevărata unire!), limba e fonetică, nu etimologică, ceea ce este un avantaj, (limbile etimologice tind să devină fonetice). Deci e un noroc să te naști român, să fii român, să mori român. Dar prea ne vindem străinilor, prea nu avem încredere în noi, prea credem că alții sunt mai cu moț sau cu creastă, ne este parcă rușine să ne cerem drepturile, istorice sau nu, avem prea puțini oameni providențiali și, atunci când îi avem, îi denigrăm sau chiar îi ucidem. Nu suntem uniți în cuget și simțiri, fiecare trage în altă parte ca într-o cunoscută fabulă, iar când suntem în străinătate suntem dezbinați, certăreți, deloc uniți, nici chiar în biserică. Ne vindem prea ieftin sufletul și trupul, pământul și bogățiile, ne place să avem mereu un tătuc, fie că tătucul e turc, neamț, rus sau american. Avem suflet de slugă, îndrăznim mult prea puțin, suntem creștini și când nu trebuie. Suntem un popor binecuvântat și blestemat. Eu am ales să cred că am fost norocos că m-am născut român.

 C.I.U: Sigur este că, dacă te-aș ruga să vorbești despre tine, nu ai dori să ne spui multe lucruri despre cărțile tale, despre unele principii care-ți conduc viața… Și atunci trebuie să insist eu cu o întrebare mai directă: ce înseamnă pentru tine Prietenia, ce semnificație are Cuvântul dat, Onoarea, Profesionalismul în artă?

L.S: M-am născut în Ardeal, unde Cuvântul dat este mai valoros decât orice act notarial legal, ștampilat și parafat. A-ți respecta cuvântul dat este supremul respect pe care ți-l acorzi ție și pe care îl acorzi cuiva. Am greșit de vreo două ori în viață, când nu mi-am respectat cuvântul. Pentru că nu depindea totul doar de mine. Am învățat să promit numai lucruri care țin strict de mine. Mă respect și te respect. De aici începe Onoarea. Am încercat să nu cobor sub demnitatea mea de scriitor. Nu m-a văzut nimeni beat, sau într-o ipostază jenantă. N-am cerșit, n-am furat. Nu am înjurat. Tata a murit și nu m-a auzit vreodată înjurând, chiar dacă îmi mai dădeam peste deget cu un ciocan. Am încercat să-mi slujesc arta cu seriozitate. M-am documentat, am citit mult, am decantat ce am citit, iar acolo unde a fost cazul mi-am spus răspicat părerea. Se pare că asta le place oamenilor. Nu am făcut rău nimănui, decât în două situații: atunci când, făcând cuiva bine, îi faci altuia rău. Gândește-te la un concurs, la un examen. Uneori nu pot fi doi câștigători. A doua situație este atunci când este afectat un bine sau bun colectiv de către un individ. Atunci sunt tranșant. Evident, nu întotdeauna părerile mele contează, dar eu mi-am spus părerea.

C.I.U: Cioran, care a inventat o scriitură a paradoxului și a ambiguității, spunea că „pentru un autor este o adevărată nenorocire să fie înțeles”. Eu aș zice tocmai invers, dar nu contez în această ecuație…Tu, un scriitor foarte modern, ai avea multe de comentat aici, sunt sigur.

L.S: Cred că amândoi aveți dreptate. Dacă un autor este total neînțeles, el se desparte de publicul său potențial. Un scriitor fără cititori nu poate supraviețui. În orice schemă de comunicare există un emițător și un receptor. Dar pentru a se realiza comunicarea este nevoie de un canal, un cod și un mesaj. Altfel comunicarea apare distorsionată, chiar anulată. Pe de altă parte, orice scriitor trebuie să aibă o rezervă de mister, să poată, fie recuperat, fie reinterpretat. Orice scriitor se reinventează prin textele sale, își are cititorii săi de ieri, de azi și de mâine. Dacă ai fost „citit” integral, dacă nu mai spui nimic nou generațiilor viitoare, ești un scriitor, eventual stimabil, dar mort. Iată un exemplu: magistralul text al lui Borges „Pierre Menard, autorul lui Don Quijote”. Același text poate spune enorm, diferit, de la interpret la interpret, de la cititor la cititor.

C.I.U: Omenirea, în general vorbind, propagă măsura în toate…Și totuși marii eroi ai Mitologiei, ai Guiness-bock-ului au rămas doar cei fără de măsură: Icar, Prometeu etc. Ai vreo explicație?

L.S: Geniul – spunea cineva – este o abatere de la normă. Prin forța geniului său, el transformă abaterea de la normă în normă. Atât Icar, cât și Prometeu sunt niște răzvrătiți generoși. Un Icar care zboară fără obsesia absolutului, Soarelui, dorinței de a ajunge cât mai sus, e un individ jalnic, nu face nici măcar cât o cioară. La fel, dacă nu ar fi dăruit focul oamenilor, Prometeu ar fi fost un hoț oarecare. Așa, amândoi au devenit sfinți păgâni, eroi ai demnității și măreției umane. Și pentru a fi drepți, să o adăugăm și pe Arhane, replica lor feminină. Desigur, sunt și eroi care nu fac gesturi spectaculoase, nu ies în față. Dar oamenii au nevoie de exemple, de exemplaritate. Iar Icar, Prometeu, Arahne, Tezeu, Hercule sunt asemenea exemple…

C.I.U: Tăvălugul istoriei a trecut și peste tine…Te-a schimbat în vreun fel? Nu cred că voi auzi de la tine ceea ce am sperat să nu aud de la nimeni: tot înainte era mai bine.

L.S: Noi trebuie să supunem epoca, nu ea să ne supună. Nu, omul nu este „sub vremi” – cum crede cronicarul. Sunt multe lucruri de reproșat comunismului. Dar ar fi o greșeală să ștergem totul cu buretele. Nu era mai bine înainte, în nici un caz. Nu pot uita frigul, întunericul, lipsa alimentelor, frica, imposibilitatea de a călători în străinătate. Dar cred că era mai multă solidaritate umană, oamenii erau mai uniți, e drept, având un dușman comun. Și parcă oamenii își iubeau mai mult țara. Poate e o iluzie, nu știu. Nu, eu nu m-am schimbat. Nu am fost membru de partid înainte de 1989, nu voi fi membru de partid după 1989. Au fost oameni admirabili și înainte, unii chiar în funcții administrative de conducere, după cum au fost și lichele. Cred că din acest punct de vedere nu s-a schimbat nimic. Doar că totul pare amplificat, din cauza publicității.

C.I.U: În critica literară sau în istoria literară sunt folosite multe metode de a analiza o poezie….Cea mai interesantă mi se pare afirmația lui G. Călinescu: „Orice metodă este bună, cu condiția să nu ucidă simțul pentru poezie, pentru literatură. Prea multă metodologie ucide…” Altcineva, profesorul Parfene de la Iași, spunea că a analiza o poezie e același lucru cu a introduce un om viu într-un sicriu. Tu ce crezi?

L.S: Orice poezie este inanalizabilă, este inefabilă, un curcubeu de sensuri, emoții, simboluri. Călinescu spunea bine că nu știm ce este poezia, ci doar cum este ea. Analizând o poezie, faci anatomie, examinezi un cadavru. Un organism viu presupune în primul rând fiziologie. Poți studia sistemul nervos sau cel circulator la un cadavru? Poezia nu înseamnă gramatică, rețete prestabilite, folosirea unor figuri de stil de succes. În același timp fiecare interpretare diferită a unei poezii îi sporește valoarea. Orice metodă e valabilă și discutabilă în același timp. A analiza statistic cuvintele din opera poetică a lui Eminescu e o întreprindere ce trebuie văzută ca un punct de plecare, nu de sosire.

 C.I.U: Literatura română și romanul autoreflexiv sau metaromanul… Cât de profund s-au implicat ai noștri în acest curent? Avem și exemple?

L.S: Metaromanul este un roman despre roman, romanul unui roman. O scriere pendulând între jurnalul de creație și creația propriu-zisă. Primul metaroman îl întâlnim în Biblie. Dumnezeu își face lumea și tot el o comentează. Și a văzut că era bine. A. Gide scria metaromane; Bălăiță, Cărtărescu la noi. Este o adiere, nu un curent. Cred că orice prozator, atunci când trece la eul auctorial se poate refugia în metaroman. Dar cred că nu trebuie să îi dăm o prea mare importanță. Orice constrângere, orice modă, orice model limitează.

C.I.U: Modern, modernism, comparatism în opera ta?

L.S: Orice operă se vrea modernă, măcar ca intenție. Numai că, încercând să fii prea modern, riști să devii în scurt timp vetust, fixat într-un insectar istoric al problemei. Desigur, atât în opera mea, cât și în opera oricărui scriitor, vei găsi ecouri din alți scriitori, din alte literaturi. Cred că modernă trebuie să fie viziunea, nu forma. Forma este, repet, extrem de perisabilă. Un Homer, un Shakespeare sunt mai moderni decât avangardiștii. Nu mai putem scrie precum Balzac, Dostoievski sau Rebreanu, Călinescu. Dar o literatură realistă poate coexista cu literatura onirică, fantastică… Eu cred că adjectivările, etichetele, clasificările, aprecierile sunt încercările disperate ale criticii de a fixa pentru o clipă creația, pentru a o putea descrie, înțelege. Creația rămâne suverană, imperială, suportă orice clasificări, categorii. Un Eminescu poate fi clasic, romantic, impresionist, expresionist, oniric, realist, hiperrealist, fantastic. În același timp.

C.I.U: Românii au mari complexe în ceea ce privește propria cultură: complexul „culturii mici”, al „retardării”, al „inferiorității”. Parcă o facem special pentru a atinge pragul tembelizării, comparativ cu alte popoare… Remediul?

L.S: De ce „românii”? Poate unii români. Nu suntem o cultură minoră, majoră, mică sau mare. Suntem o cultură și atât. Am avut două momente, perioada marilor clasici și perioada interbelică, atunci când ne puteam compara cu orice mare literatură a lumii.

C.I.U: În privința criticilor noștri literari, și mă refer mai ales la cei care cred că părerile lor sunt infailibile, nu uit ce scria N. Iorga despre Blaga: poezia acestuia „este o monstruozitate a inspirației, care nu se poate numi poetică”. Timpul a demonstrat că Iorga a greșit în aprecieri. Concluzia noastră? Criticii să nu se grăbească să aibă dreptate astăzi!

L.S: Dacă citești cu atenție opere critice clasice, constați cu surprindere că mari critici, Călinescu, Lovinescu, Iorga, Piru, Negoițescu, au greșit uneori atunci când au comentat opere unui scriitor. Explicațiile sunt multiple: uneori artistul în cauză se afla la începuturile creației sale; alteori era vorba de un context social, politic, de ideologii, de ideosincrazii, de obtuzitate. Iorga este excelent în literatură veche și lamentabil în cea contemporană. El e istoric literar, nu și critic literar. Sunt două lucruri distincte. Citește ce a scris G. Călinescu despre Eliade și vei avea imaginea unui Eliade simplificat monstruos, o caricatură a celui ce este astăzi Eliade. Și Lovinescu, Perpessicius, Șerban Cioculescu sau Tudor Vianu au greșit, din punctul nostru de vedere, de astăzi. Dar, în epoca lor, lucrurile stăteau altfel. Și apropo de Iorga: nu era el cel care îl saluta pe Blaga pentru Poemele luminii și Pașii profetului, apărute imediat după Marea Unire, văzute ca un ecou de peste munți?

C.I.U: Unii directori de reviste literare dau rubrica de Critică unor fetișcane sau băietani care citesc (atunci când mai și citesc) pe diagonală. Care-i scopul? Subaprecierea scriitorilor sau denigrarea, prin această metodă, a criticii înseși?

L.S: Cred că orice revistă de cultură care se respectă are nevoie de un critic de autoritate. Dar e nevoie și de tineret. Cred că o lectură proaspătă făcută de tineri, nu e tocmai rea, cu toate aproximațiile și exagerările, partizane sau nu. Dar și acești tineri, criticii de mâine, trebuie să-și facă într-un fel mâna. Că citesc în diagonală, asta e mai grav…

 C.I.U: Am citit ce spunea Val Condurache despre primul tău volum de proză. Printre altele, afirmă că acest prim volum este un roman, deși este o carte de proză scurtă. Cum este posibil ca un critic să nu citească ceea ce a primit și, culmea obrăzniciei-prostiei, să-și mai dea și cu părerea?

L.S: Poate că a citit o altă carte, a unui alt scriitor. Însă vreau să-ți spun altceva: la cartea mea de debut, am avut foarte multe cronici, în general pozitive sau chiar mai mult. Dar, lucru amuzant, fiind vorba de mai multe povestiri, acestea au fost tratate diferit, lăudate în exces de unii, privite cu rezerve de alții. Laurențiu Ulici lăuda în cronica sa povestirea Masca. Mulți alții, luându-se după el, au făcut același lucru. Personal, nu consider că Masca ar fi cea mai bună povestire din volum. Păreri și păreri… Subiective, obiective, cine știe?

C.I.U: În cartea sa „Ieșirea din cuvânt”, Constantin Tomșa afirmă că, în calitate de critic de artă, tu aduci „argumentații teoretice” și că, adesea, „expoziția pusă în discuție pare a fi doar un pretext pentru etalarea cunoștințelor de specialitate …”. Îmi amintesc și eu că întotdeauna faci legături cu alți pictori ai țării, ai lumii, aduci argumente pro și contra, practic (în unele cazuri), frumusețea nu este numai a expoziției, ci, mai ales, a expunerii tale asupra subiectului. Câtă fantezie, câtă muncă și câte cunoștințe de specialitate sunt necesare pentru a reuși astfel de spectacole de erudiție?

L.S: O cultură se formează în timp. În mii de ore de studiu, de vizite în muzeele lumii, de vernisaje, de participare la taberele de creație, la simpozioane, conferințe etc. Dacă arde o casă, e trist. Dacă arde o bibliotecă, e catastrofal. Eu plec întotdeauna de la tablou. Apoi am în vedere întreaga expoziție, artistul în sincronia și diacronia lui, integrat într-un curent, școală, generație. Comparațiile sunt inerente. Cel mai greu e să nu te repeți. Atunci când prezinți pentru treizecea oară un artist, ce poți spune inedit despre el? Și totuși se poate, oricât de eleat ar fi artistul, oricât de obsedat de formulele sale de succes ar fi. Desigur, publicul vine la o „personală” pentru artistul de pe afiș, dar vine și pentru critic. E un exercițiu de admirație. Dar cel mai emoționant e când ți se spune că, atunci când o expoziție e prezentată la televizor, o familie întreagă e gata să-și oprească orice alte activități casnice, domestice și să-ți urmărească discursul, să urmărească tablourile prezentate, filmate. O vreme eram exasperat de oamenii care, crezând că îți face plăcere, te anunță că te-au „văzut la televizor”. Din acel moment devii penibil: dacă nu ai nicio reacție, poți fi taxat drept încrezut, infatuat, „uite, nu-l mai interesează asta”; dacă pui întrebări: Unde? Când? Cu cine?, e la fel de rău… Așa că acum spun: „Va fi ceva interesant și săptămâna viitoare. Așa că toată lumea pleacă mulțumită”. De multe ori am fost felicitat în august pentru un vernisaj din februarie. Dar ce să te faci cu „reluările”?

C.I.U: Maugham afirma că „oamenii vă cer o critică, dar ei nu așteaptă decât complimente”. Nu cred că toți vor doar laude, dar nici numai săgeți otrăvite de la început până la sfârșit. Ca să nu mai vorbim de „gaștele și gâștele” din acest domeniu și de condiționarea criticii de anumite avantaje. …O critică de întâmpinare, a la Perpessicius, nu este posibilă? Mai ales când este vorba despre debutanți….

 L.S: De obicei facem critică de întâmpinare. Eu procedez cam așa: vorbesc în general pozitiv despre artist, pentru că, dincolo de talent, de muncă, oricine simte că are nevoie și de o recunoaștere, de o apreciere a activității sale. Dacă am ceva observații negative, i le fac artistului în particular, înainte de vernisaj. Uneori, un tablou sau altul, care spărgea unitatea unei expoziții, a fost înlocuit cu altul și totul a fost perfect după aceea. Dialogul e obligatoriu între artiști.

C.I.U: Tu ești considerat critic literar cu criterii literare proprii de apreciere. N-ar fi rău să ni le prezinți. Crezi că toți cei „criticați” le acceptă chiar dacă sunt corecte?

L.S: Eu cred că un critic este un creator. După cum știi, există două concepții, două modalități de abordare a textului. Unii cred că un text trebuie „tradus”, explicat, făcut accesibil cititorilor (Explication de texte – concepție franțuzească); alții cred că textul este doar un pretext de la care criticul dezvoltă o construcție proprie (Literaturwissenschaft – concepție germană). Încerc să le conciliez. Am avantajul că vin din interiorul textului, fiind la rândul meu un creator. Călinescu considera că nu poți fi critic decât după ce ai ratat câteva genuri literare. Nu știu dacă le-am ratat, dar am scris în mai toate genurile literare. Citesc textul rând cu rând, fac însemnări, îmi aleg citate pe care le consider semnificative. Las textul să vorbească prin el însuși. Lucrez deci cu materialul clientului. Nu plec cu idei preconcepute. Poți să ai surprize, plăcute sau neplăcute. După ce am citit un text, încerc să mă informez, dacă este cazul, ce e cu autorul respectiv, ce a mai scris, când a mai scris etc. Apoi scriu. Fără prejudecăți. Fără patimă și, cred, fără părtinire. Cred că cei criticați acceptă punctul meu de vedere, tocmai pentru că nu e decât un punct de vedere. Nu am fost admonestat pentru vreo cronică. E drept că, în general, criticile mele sunt destul de liliale.

C.I.U: Ți s-a întâmplat să regreți vreodată ce-ai spus sau scris (de bine sau de rău) despre un om, despre o carte?

 L.S: Nu, chiar dacă apoi omul s-a trădat, și-a îngropat talentul, nu a mai fost la propria sa înălțime. Sunt unii scriitori care cresc cu fiecare operă, alții care descresc. Aceștia sunt de obicei eleaticii, care reușind într-o formulă, perseverează în ea, crezând că un adevăr artistic e valabil întotdeauna.

C.I.U: Unii (or fi numai prietenii?) afirmă că talentul tău de scriitor mare (sublinierea mea) se vede chiar și în critică. Mai ales în portretele de rară finețe, frumusețe și consistență, dar și în analizele documentate, profunde. Aceștia nu menționează și cronicile tale orale. Ce păcat că nu s-a gândit nimeni să reasculte toate înregistrările și să le adune într-o carte de „critică orală”. Ar fi posibil, te-ar interesa un astfel de volum?

L.S: Am făcut o socoteală simplă: dacă aș publica toate articolele de critică (cronici literare, prefețe, articole teoretice, cronici plastice etc.) ar rezulta circa 1800 de texte. Dacă punem o medie de 4 pagini pentru fiecare text, ar ajunge în jur de 7200 -7500 de pagini. La o medie de 375 de pagini volumul, ar rezulta 20 de volume de critică. Enorm. Să avem milă de păduri. Dacă s-ar aduna și „critica orală” unde am ajunge? Probabil la vreo 50 de volume. Cam mult… S-ar putea ca odată, la adânci bătrâneți, să mă plictisesc și atunci să le adun pe toate. Cine știe?

C.I.U: După cum se știe, fiecare scriitor are Golgota lui. Golgota lui Lucian Strochi?

 L.S: Golgota e un cuvânt prea încăpător. Înseamnă căpățână, craniu, loc al oaselor. „A-și duce Golgota” ar însemna „a-și duce crucea”. Crucea pe care mi-o duc e cea de scriitor. Dar o duc cu plăcere…

C.I.U: În literatura noastră de astăzi întâlnim panseuri de mahala, pline de vacarmul bășcălios, de banalități bâlbâite, în care trivialitatea ține locul gândirii profunde, iar pornografia face să roșească și hârtia, deși, după cum ne spuneau latinii, Epistola non erubescit… Aceasta să fie literatura viitorului?

L.S: Cineva spunea că „traducțiile nu fac o literatură”. Parafrazându-l pot spune: „Injuriile nu fac o literatură”. Creangă nu rămâne prin poveștile sale corosive, Rebreanu nu e un obsedat sexual, chiar dacă descrie violuri în capodopere, Eugen Barbu face din Groapa o mahala celestă, Florile de mucigai ale lui Arghezi sunt pline de gingășie, delicatețe, sensibilitate. Există desigur și filme pornografice, de exemplu, dar cred că oricine preferă să vadă capodoperele lui Visconti, Bergman, Forman, Tarkovski, Antonioni, Jean Renoir, Vajda, Liviu Ciulei, Bunuel, Abuladze, Mihalkov… Nu, categoric, nu aceasta e literatura viitorului. Încearcă să înjuri trivial în public. Vei fi privit poate o clipă cu uimire, lumea chiar va zâmbi, dar peste o clipă toți vor întoarce capul. Nu cred că arta trebuie să fie violentă. Nu-mi plac filmele de război, pentru că războiul e lucrul cel mai stupid pe care l-a inventat omul.

 C.I.U: Pe când lucra la Istoria sa, Călinescu, într-o scrisoare către prietenul său Al. Rosseti, îi amintea că literatura noastră e Mică, nu Minoră… După tine, cum este Literatura Română?

L.S: Literatura română e foarte tânără. Nu are decât vreo 200 de ani. Prin urmare e plină de posibilități și promisiuni. Uneori un scriitor mare poate face ca o literatură națională să fie mare. Să ne gândim la Ismail Kadare, la Leopold Sedar Sengor, la Luis Jorge Borges, la Gabriel Garcia Marquez, la Cinghiz Aitmatov, la Omar Pamuk, la Mario Vargas Llosa, la Rabindranath Tagore. Sunt scriitori care fac cât o întreagă literatură națională și fac neuitată pentru totdeauna țara și limba lor.

C.I.U: Pe vremuri, credeam că numai în Vrancea scriitorii sunt divizați în grupuri, grupulețe, găști și alte multiple forme de izolare sau de grupare. La Piatra Neamț, să înțeleg că este o „oază de lumină, prietenie și dragoste de breaslă”?… Unii, pe care i-ai ajutat, i-ai îndemnat în anumite împrejurări, spre binele lor profesional și artistic, ți-au întors acum spatele sau și mai rău? Exagerez eu sau poate fi chiar așa?

L.S: Exagerezi. Nu am ajutat pe nimeni, nu am făcut scriitor pe cineva. Dacă el a ajuns scriitor a fost pentru că era scriitor. Am scris despre confrații mei nemțeni, așa cum au scris și ei despre mine. Am avut și unele conflicte, aș spune inerente, dar nesemnificative, din punct de vedere al creației. Respect creația fiecărui scriitor, pot avea unele rezerve, poate firești, dar atât. Nu sunt un polemist, pentru că nu am timp de polemici. E destul loc sub soare pentru fiecare.

C.I.U: Miroslav Krleja spunea: „Nu cunosc pe lumea aceasta decât o singură crimă: literatura care minte”. Se poate comenta?

L.S: Literatura este o iluzie, cultivarea unei iluzii. Deci toată literatura „minte”. Dar Krleja se referea la literatura care falsifică nu realitatea, ci adevărul, la literatura partinică.

 C.I.U: Ai recunoscut vreodată, în tot ce ți s-a întâmplat, mâna destinului, care te-a dus mereu înainte spre împlinirea ta ca scriitor și ca om?

L.S: De mai multe ori. E foarte ușor să cedezi tentațiilor de tot felul. Dar întotdeauna se ivește la timp o mână a destinului, un înger păzitor. Puteam să fiu un bun chimist sau un bun medic. Am ales literatura. Aș fi putut deveni un om politic, un deputat, un senator, un consilier. Am fost curtat de mai multe partide, nu o dată. Nu am cedat cântecelor de sirenă și bine am făcut. Am avut ocazia, nu o dată, să ajung în București. Mi s-a propus să fiu Director de revistă, chiar Consilier prezidențial. Am refuzat. Nu-mi place Bucureștiul, e obositor pentru mine, așa că am rămas un provincial convins. Prietenii, colegii mei care au ales Bucureștiul au murit cu toții. Cred că Bucureștiul e prea obositor pentru un scriitor. Pentru un om politic, un om de afaceri, e altceva. Sunt bucuros să trăiesc printre prietenii mei, într-un oraș unde în zece minute ești pe o măgură. Sincer, cred că dacă aș fi trăit într-un oraș foarte mare, sau în altă țară, aș fi scris mult mai puține cărți. Despre alte împrejurări în care a intervenit mâna destinului, am vorbit deja și voi mai vorbi.

C.I.U: Tu ești, după cum observ eu de când te cunosc (de mulți ani sau dintotdeauna) un Bonom, o ființă agreabilă, o persoană benefică, persoană care emite în jur unde alfa, benefice, care au un efect extraordinar asupra celor din apropiere. Sunt sigur că nu toți au apreciat sinceritatea de care ai dat dovadă întotdeauna, nici faptul că pe mulți i-ai îndemnat la scris, la doctorate, la finalizarea unor studii superioare, la… Reușitele și nereușitele tale în aceste direcții ale vieții (inerente până la un punct) te-au demobilizat sau te-au îndemnat să faci mai departe Binele, așa cum numai tu știi să-l faci?

 L.S: Nu cred că am făcut întotdeauna Bine, ci doar ceea ce am crezut eu că e drept și cinstit să fac. Cum să nu sprijini afirmarea unui scriitor, dacă el este un scriitor de valoare? Ar fi monstruos, aproape o crimă. Am ajutat câteva persoane să-și definitiveze studiile, să-și facă un doctorat, chiar dacă depășiseră vârsta psihologică de 50 de ani. M-au ascultat și acum nu le pare rău. Dar munca a fost a lor, nu am nici un merit în această privință.

C.I.U: Sunt persoane care au uitat (cum se uită mai mereu) ce rol ai avut în viața lor? Chiar din familie, uneori…… Mie mi s-a întâmplat. Sunt persoane care au încercat sau chiar au reușit s-o facă pe inchizitorii cu tine? Din varii motive, bineînțeles…

L.S: Nu, n-au uitat, dar, la un moment dat, s-au îndepărtat de mine. Au plecat în alte țări, au găsit alți prieteni, alte relații, alte oportunități. Familia mea e atât de restrânsă, încât nu are loc trădarea sau ingratitudinea. Cât privește inchizitorii… Sunt prea puternic pentru a mă teme de ei. Nu sunt un tip șantajabil. Nu mă tem decât de Timp și de mine.

C.I.U: În 2019, știu că ai ieșit, ca să zicem așa, din sfera creației literare și ai lucrat la o monografie, „Monografia județului Tulcea”. Ai mai scris și „Fantasticul în literatura universală”. E clar că în zece ani ai scris cât mulți alți scriitori în 30-40 de ani. Mă uit la cărțile tale, care sunt interesante nu numai din punct de vedere al conținutului, ci și al formei în care le-a tipărit Editura „Cetatea Doamnei” din Piatra Neamț. În afară de efortul tău intelectual și de talentul evident, desigur, cine a mai fost alături de tine?

L.S: Trebuie spus că întotdeauna am fost într-o echipă. Am dialogat permanent cu soția, cu tipografii, cu scriitorii, cu artiștii plastici. Mulți au iubit acest proiect ca și cum ar fi fost doar al lor, ceea ce este emoționant. Să dau un singur exemplu. Uneori vroiam să renunț la o ilustrație, la un procedeu tipografic; dar Cristian Diaconu, directorul tipografiei Autograf nu dezarma, nu se lăsa și până la urmă lucrurile ieșeau așa cum vroia el și eu. C.I.U: Se afirmă adesea că omul – în general – și scriitorul – în special – ar fi dominați de cei trei S: Spaima, Singurătatea și Suferința. Depinde, zic eu, cum știi să le gestionezi sau de care ești mai „apropiat”… Crezi că sunt obligatorii aceste stări? L.S: Eu aș adăuga mai mulți S, cei care definesc Cuvântul: Scris, Sunet, Simbol, Sinestezie, Sens. Prin urmare Spaimei, Singurătății și Suferinței, obligatorii pentru un Creator, se adaugă și iluzia și realitatea cuvântului despicat în alte cinci instanțe, pentru a se ajunge la vibrația și armonia deplină.

C.I.U: Ai scris până acum peste șaptezeci de cărți. 70 de ani, 70 de cărți…. Sună frumos, nu? Te consideri un om împlinit din punct de vedere spiritual? Dacă da, cum se simte sau cum ar trebui să se simtă un asemenea om?

L.S: În primul rând sunt numai 64, dar sper să adaug în acest an încă trei cel puțin, fără să o adaug și pe aceasta, unde sunt cel mult coautor. Nu mă consider „împlinit din punct de vedere spiritual”. Nu vreau să mă osific, să mă clasicizez. Vreau să scriu cât mai multe cărți, am multe proiecte interesante, și, dacă sănătatea mă ajută, voi scrie acele cărți. Despre multe din ele am vorbit deja, dar, uite, mai pot adăuga și două monodrame, Manechinul albastru și Scaunul cu rotițe. Scriitorul trebuie să aibă temperatura păsărilor, tenacitatea furnicilor și agresivitatea unor animale de pradă. Un scriitor nu se odihnește niciodată…

C.I.U: În epoca noastră atât de avansată din punct de vedere tehnic, mi se părea, până te-am cunoscut pe tine, că este imposibil să mai găsim un spirit polivalent. Opera ta contrazice toate datele mele în acest sens: scrii poezie, proza, romane, povestiri, eseuri, monografii ale unor orașe sau județe, dar și monografii despre unii artiști plastici, inventezi specii literare noi, faci critică literară și de artă, ai putea, nu mă îndoiesc, să scrii și un tratat de fizică nucleară sau de chimie organică etc. Cât de greu sau de ușor ți-a fost să ajungi la asemenea performanțe sau să „înduri” atâtea performanțe? Cât de greu este să te menții acolo, sus, între cei cu Cărți Mari? Această – cum să-i zicem?- „boală” (o fi boală?), calitate, defect te enervează, te obligă, te sperie, te bucură?

 L.S: Eu cred că specializările sunt utile oamenilor de știință până la un moment dat. Sunt, ca să dau doar un exemplu, doctori specialiști în urechea medie, în operații de colecist, în imagistică, în proteze dentare. Dar cred că și a cunoaște medicina generală e un lucru important. Nu mi-am propus să scriu un tratat de fizică nucleară, dar să știi că la chimie mă pricep bine, fiind fost olimpic pe țară. Îmi propun să scriu o carte de Inventică, sau poate una de Istorie sau de Jurnalism. Dar, repet, la un moment dat, te poți ilustra într-un domeniu practic necunoscut, dacă perseverezi vreo câțiva ani. Poți deveni heraldist, filatelist, numismat ș.a.m.d. Nevoia te învață…

C.I.U: Dintre cărțile tale, toate de valoare, ANCADIERUL m-a copleșit prin arhitectura sa ieșită din comun. Rare sunt cărțile pentru care expresia celebră a lui Arghezi să se potrivească atât de bine: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!” Admirând-o în voie, la mine în bibliotecă, impresia de Măreție nu m-a părăsit multă vreme. Forma și Conținutul s-au contopit, printr-o Minune, în carte, dând naștere unui Tot, pe care-l putem numi, oricât de greu ne-ar fi s-o afirmăm, Monument. Între celelalte cărți din biblioteca mea, aceasta este ca o Columnă printre statuile minuscule din jurul Marelui Piedestal al Iubirii și al Dorului. Unii au numit ANCADIERUL tău ca fiind Epopeic, Himeric, Homeric etc., iar eu îl văd ca o Carte în Relief, un fel de Hartă a Literaturii Universale. Tu cum ți-ai defini, descrie această Operă, care, după mine și mulți alții este o Capodoperă?

L.S: În primul rând e vorba de o singură carte, Ancadierul, apărută în 2014, și care este într-adevăr o carte frumoasă. M-am temut la un moment dat să nu fie prea frumoasă, adică imaginile să nu „inunde” textul, să-l pună în umbră. Prin prietenii Luminița Dobrea și Viorel Crăciun, cartea a căpătat monumentalitate. Numai pentru chenare au fost studiate peste 20000 de modele, din care au fost reținute 40! Volumul este ilustrat de prietenii mei, pictorii, peste 80 la sută fiind lucrări aflate în pinacoteca mea. Se cuvine să-i pomenesc pe cei care, cu talent, cu har, au ilustrat această carte: Ștefan Potop, Eugen Crăciun, Mariana Papară, Cristinel Ionel Prisacaru, Mihai Agape, Ovidiu Cărpușor, Yannick Durand, Iulia Hălăucescu, Ioan Moraru, Matei Gavril, Mircea Răsvan Ciacâru, Marinela Boiciu, Alina Romanescu, Grigore Agachi, Petru Diaconu, Dumitru Bostan Senior, Dumitru Mosor, Dinu Huminiuc, Vasile Dohotaru, Dumitru Bezem, Ioan Roșca, Ciprian Istrate, Florin Mircea Zaharescu, Minu Movilă, Constantin Tofan, Viorica Ciucanu, Manole Aurel, Liliana Mătase Culver, Gustav Ioan Hlimka, Doina Dașchievici, Marcel Lupșe, Vasile Crăiță-Mândra. Cartea conține 366 de poeme cuprinzând 40 de specii literare. Modelul inițial a fost desigur Canțonierul lui Petrarca, adică fiecare zi din an să fie ilustrată cu un text, numai că numărul speciilor din Ancadier este mult mai mare. În plus cartea conține specii de poezie fixă pe pe tot mapamondul, începând cu Japonia (haiku, tanka, renga, haiga) și terminând cu Anglia, cu sonetul englez. Ordinea poemelor, frecvența lor în „economia anului literar”, asocierea cu imaginile îmi aparțin. Nu pot trece peste munca eroică a tipografilor de la tipografia Autograf din Piatra-Neamț, conduși de prietenul Cristian Diaconu, nici peste sprijinul acordat de doctorul Dan Gabriel Arvătescu. După apariția cărții, urmând exemplul Principelui lui Eugen Barbu care a fost însoțit de Caietele Principelui în mai multe volume, am simțit nevoie de a transforma o carte în mai multe cărți, grupând speciile, explicând fiecare cuvânt sau vers care mi se părea că ridica probleme de interpretare. Aproape fără voia mea a rezultat un tratat practic de Teorie Literară, cititorul putând să-și adâncească cunoștințele despre cele 40 de specii sau chiar să afle lucruri inedite. Și aceste 9 volume au fost bogat ilustrate. Ecourile cărții au fost pe măsură. Cartea a primit patru ani consecutiv titlul de Cartea Anului din partea mai multor instanțe, culminând cu cel al Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din România. Cunoști aprecierile multor personalități, inclusiv rândurile scrise de academicianul Răzvan Theodorescu. Deci Ancadierul cuprinde o carte „mamă” și nouă pui, dar trebuie înțeles ca fiind o operă unitară. Nu îți ascund faptul că Ancadierul a fost pentru mine și o operă de inițiere, pe parcursul redactării ei înțelegând mai bine utilitatea (și dificultatea) anumitor specii (de exemplu kaikuul).